Ultimul român CONDAMNAT LA MOARTE scoate la suprafață DETALII HALUCINANTE! Cine a ordonat uciderea sa – Suma primită de Mafie

Aflat în Statele Unite ale Americii de peste patru decenii, ultimul român condamnat la moarte de către statul român, Constantin Răuță, a fost de acord să-i acorde un interviu publicației on-line Bugetul.ro, în cadrul căruia ne-a dezvăluit care au fost legăturile cu DIE (Direcția de Informații Externe), cine a ordonat uciderea sa, câți bani a primit Mafia din New York pentru a-l omorî sau cum a încercat Serviciul de Informații Externe (SIE) să-l racoleze după Revoluție.

R: Cum ați fost racolat de DIE? În ce an și în ce context?
C.R.: Folosiți termenul de „racolat”. Eu am fost „transferat” de la IPROCHIM, unde am fost repartizat, după ce am terminat Facultatea de Electronică și Telecomunicații (Politehnica București) și unde am făcut mai multe proiecte cu instalații electronice pentru industria chimică. Am fost apoi transferat la Ministerul Chimiei (nou-înființat la acea vreme, pe Splaiul Independenței, vizavi de Uzina Grozăvești, pentru un nou Centru de Calcul pe minister), probabil, datorită faptului că am proiectat și instalat un calculator pentru procesul chimic la Combinatul Pitești. Acolo, la Minister, am văzut la avizier un anunț legat de un concurs pentru burse UNESCO de specializare în calculatoare la reprezentanța IBM de la Athenee Palace. În acel timp (prin 1969), UNESCO nu mai acorda burse în România, decât dacă candidatul dădea un examen cu o firmă de specialitate din occident. Am mers să iau o bursă (tocmai strânsesem niște bani, după o muncă grea și multă la program suplimentar plătit, cu proiecte numeroase și am depus pentru un apartament proprietate personală, ce începuseră să se aprobe și doream să iau o bursă ca să pot lua cu și o mașină). Am mers și, cum întrebările erau foarte simple, am luat DOUĂ burse, una în Italia și alta în Franța. Probabil că asta a atras atenția DIE și cum aprobarea pentru pașaport și viză nu venea (era prin vară și bursa trebuia să înceapă în toamnă), în una diminețile când mergeam la personal să întreb dacă au venit pașaportul și viza, mă așteaptă acolo „tovarășul Romanov”, adjunctul directorului de personal din minister (mai târziu am aflat că era ofițerul de Securitate din minister), care mi-a spus că știe pe cineva care mă poate ajuta să obțin pașaportul și trebuie să fiu miercurea următoare acolo, la personal, la ora 8 dimineața. Am fost acolo cum a cerut și am mers împreună la ultimul etaj, unde avea biroul ministrul Chimiei, Florescu, un ilegalist brutal, care băga spaima în tot ministerul. Cum am intrat în sala de consiliul, cu spatele la ușă, stătea un individ mic, care s-a întors spre mine, cu mâna întinsă și a zis: Nicolae Ceaușescu. Dar nu era dictatorul, deși semăna cu el. Apoi a zis: Nicolae Andruță Ceaușescu, adică era fratele, că tatăl lor era bea când i-a înregistrat și a uitat că a mai numit pe unul Nicolae. S-a întors spres ministrul Chimiei și a zis: Vreau să vorbesc singur cu tovarășul Răuță. Și ministrul Florescu a ieșit din cameră, fără să spună un cuvânt, dar tovarășul Romanov a rămas. Andruță a început prin a spune că știe că vreau să merg la specializare, dar nefiind căsătorit și cum nu mai ieșisem din România, nu prezentam siguranță. Am înțeles ce voia să spună. A continuat spunând că este șeful serviciului de personal din Direcția de Informații Externe, că DIE are nevoie de ingineri electroniști etc., etc. Eu nu am fost informator sau colaborator, nu am avut nicio legătură cu serviciile și el și-a dat seama că nu știu ce este DIE.

S-a oprit din monolog și a spus „DIE este serviciul de spionaj”. Atunci am înțeles și eu că trebuia să lucrez ca inginer acolo, să pot pleca la bursa obținută prin concurs. Am întrebat dacă pot să mă gândesc o zi și a spus NU, trebuie să decid pe loc, deoarece eu dețin secrete de stat. Am întrebat ce secrete dețin și el a răspuns „tocmai ți-am spus că eu sunt șeful serviciului de personal din DIE și ăsta este un secret de stat”. A mai spus că eu o să fiu „șef subiect” pentru instalațiile electronice de alarmă și pentru aceasta o să fiu transferat la Consiliul de Minițtri de la Ministerul Chimiei. A mai spus că deoarece toți salariații DIE trebuie să aibă un grad militar, o să fiu trimis la școala militară a DIE, să devin ofițer de informații. N-au mai apucat să mă trimită la nicio școală de-a lor și nu am făcut niciuna, că am plecat în America. Singura școală militară, pe care am făcut-o, a fost cea de radar de la Ploiești, obligatorie, timp de șase luni, după terminarea facultății.

R: Când ați decis să părăsiți România și să nu vă mai întoarceți? A fost o acțiune de moment sau o plănuiați de mai multă vreme?
C.R.: Am primit un birou într-o clădire anexă la Consiliul de Miniștri, pe care scria „Arhivele Consiliului de Miniștri” și un țigan numit „Sandu”, cu numele de cod „Rădulescu” a început să-mi facă instructajul, ce trebuie să fac la specializare, după ce o să primesc pașaportul și viza de ieșire. Dar acel „instructor” și-a dat seama repede că nu mă interesa deloc instructajul lui, ce intra pe o ureche ieșea pe alta. În esență, ei voiau să observ la specializare, care din institutul unde o să merg are probleme financiare, cu băutura sau femeile, care sunt homosexuali sau lesbiene, și eu trebuia numai să le dau numele lor și ei o să meargă cu ei mai departe cu recrutarea. La scurt timp după începerea „instructajului”, a venit în biroul meu din nou Andruță Ceaușescu, să-mi spună că ei s-au gândit să trimită pe altcineva la specializare, pe bursa mea și cu numele meu, și eu trebuia numai să semnez o nouă scrisoare la UNESCO și să cer din nou amânarea începutului specializării. Mai semnasem o scrisoare de amânare în septembrie, ca să poată ei să facă instructajul. De data asta, am refuzat și am spus că înțelegerea noastră a fost ca eu să accept transferul la Consiliul de Miniștri, ca inginer, și ei mă trimit la specializare. Mulți ani mai târziu, când generalul Pacepa a venit și a cerut azil politic în America, mi-a spus că am riscat mult atunci.

Dacă ei aveau nevoie urgentă de acea specializare, puteau să mă facă să dispar și trimiteau pe cine doreau ei. Dar se pare că nu au avut o nevoie urgentă și „instructajul” a continuat. Am folosit cele 6 luni de instructaj să citesc toate cărțile și dosarele din biblioteca serviciului tehnic, din clădire. După ’90, când am citit dosarul CNSAS, la interogatoriile făcute după cererea mea de azil politic în America, bibliotecarul serviciului a spus că eu am fost singurul care a citit totate cărțile și dosarele aflate în bibliotecă. Din documentarea mea și din discuțiile întâmplătoare cu alți ingineri și tehnicieni din serviciu, am avut o imagine clară despre criminalitatea regimului și când fiul meu, Mihai, s-a născut, am luat hotărârea (ținută numai pentru mine) de a-mi scoate familia din acel regim, care, la acel moment, nu părea să aibă un sfârșit. Am început de atunci să strâng și să ascund dovezi ale acelei criminalități, cu mari riscuri și pe care am reușit să le scot în servieta mea de serviciu, folosindu-le atunci când am cerut azil politic. În decembrie, am primit pașaportul și viza pentru Italia, primul loc unde trebuia să încep specializarea. Înainte de plecare, același instructor a spus că trebuie să merg întâi la Ambasada din Roma, înainte de a merge la biroul UNESCO din Roma și ei să mă instruiască unde să cer specializarea, adică la ce instituție sau loc să o fac. Se pare că ei aveau un funcționar la biroul UNESCO din Elveția și știau ce mi se oferea. Așa am făcut, și cei de la Ambasadă au zis să aleg o companie din portul Neapole, ce făcea piese electronice pentru flota Americană din Marea Mediterană. Am fost la Neapole, am mâncat la restaurantul special ținut pentru membrii Comitetului Central, ce veneau în Italia și unde se putea plăti în lei, după care am vizitat Insula Capri și Grota Azura, m-am întors la Roma și am spus că acel loc, pe care nici măcar nu-i vizitasem, nu este bun pentru specializarea mea. Apoi, cei de la Ambasada din Roma au zis să merg la o companie din Brindisi, care lucra pentru o bază NATO, ce acoperea sud-estul Europei. Am vizitat portul și muzeele din Brindisi și m-am întors la Roma, spunând că nici acel loc nu era bun pentru mine. Nu aveam de gând să fac spionajul lor. În sfârșit, au acceptat să merg la firma IBM din Milano, unde voiam să merg de prima dată. Dar, la nici două luni, șeful misiunii economice din Milano, cu șoferul și un alt individ au venit și m-au adus sub escortă la București. După ’90, am aflat că, atunci când eram în avion spre București, ei au deschis un dosar împotriva mea, că la Combinatul Râmnicu Vâlcea o țeavă s-a spart și ei au găsit că o instalație electronică proiectată ce o proiectasem eu acolo era de vină. Nici pe departe, dar toate condamnările politice erau mascate sub condamnări penale. După un interogatoriu dur în București, la care nu au găsit nimic, au spus că motivul aducerii mele de la specializare era că o studentă română m-a vizitat la misiunea economică unde dormeam. Studenta era cea care de când am plecat din București s-a așezat lângă mine în avion și curând aveam să mă dumiresc că era pusă să mă urmărească, să vadă unde mergeam și ce făceam.

R: După 1973, ați fost o voce exponențială din exil. Este adevărat că au existat două tentative de asasinat ale regimului Ceaușescu asupra dumneavoastră? Dacă da, le puteți relata?
C.R.: Da, și după arhivele CNSAS și relatările generalului Pacepa, Ceaușescu personal a ordonat asasinarea, ca să nu mai pot vorbi la Vocea Americii și Europa Liberă sau să organizez numeroase manifestații publice în fața Casei Albe, Ambasadei din Washington sau Congresului American, pentru drepturi umane în România. Agentul mafiot Felix, arestat de FBI, după tentativa de pe strada 17 din Washington DC, unde locuiam în gazdă, a mărturisit că mafia din New York a primit 36.000 de dolari pentru asasinarea mea. Era o zi călduroasă și umedă în Washington DC și eu tăiam iarba, cu o pălărie mare, mexicană și cu haine rele de lucru, tăiam iarba în fața casei gazdei în vârstă, când o mașină cu numere de New York s-a oprit în fața casei. Strada 17 din Washington DC era foarte strâmtă și nu se putea parca decât pe o parte a străzii. Unde a parcat el, bloca circulația. Am văzut un individ coborând din mașină, îmbrăcat cu o jachetă groasă, deși era o căldură înnbușitoare și a mers pe aleea ce ducea la ușa principală și a sunat. M-am apropiat și l-am întrebat pe cine caută. El nu a răspuns decât cu întrebarea „Cine locuiește aici?”. L-am întrebat de ce îl interesează și în acel moment, probabil, după accentul meu, a realizat că nu eram mexicanul aparent care tăia iarba, a deschis jacheta și a dus mâna la centură. Eu l-am luat drept un drogat care căuta să fure, mai ales că era slab și palid, și cum aveam în mână o furcă cu coada de metal groasă, pentru strânsul ierbii tăiate, am ridicat coada să-l plesnesc, dacă scoate vreo armă de la centură. În acel moment, cele două mașini blocate în locul în care individul a parcat claxonau intens. Individul s-a întors, s-a urcat în mașină, dar am putut să văd numărul și l-am dat la FBI. După circa o săptămână, am aflat că a fost arestat și a mărturisit misiunea.

Al doilea atentat de care știu a fost tocmai din partea unui român, care scria disperat din lagărul de refugiați de lângă Viena, ca să fie ajutat să vină cu familia în America. Fiind atunci în Comitetul Parohial al Bisericii Sfânta Cruce, de lângă Washington, am contribuit cu bani și obiecte ca să închiriem un apartament lângă Biserică, unde am pus mobilă și tot necesarul, inclusiv tacâmuri, ca să poată veni în America. La o ocazie după venirea lui, am observat că acel individ a umblat la una dintre mașinile mele, sub capotă. După ce el a plecat, am văzut că un furtun de la pompa de benzină era desfăcut și dacă porneam mașina, un incendiu putea izbucni.

R: Mi-ați spus că nu considerați că statul comunist a fost stat român, fiindca a fost ilegitim și criminal. Cum explicați faptul că ați rămas condamnat la moarte și după Decembrie 1989?
C.R.: În opinia mea și a multor altora, regimul comunist al lui Dej a fost instaurat de URSS și susținut mult timp de aceeași putere străină. Numai cei cu simpatie față de comunism pot considera regimul comunist ca un stat al Românilor. Statul comunist instituit în anii ’40 și susținut mulți ani mai apoi, chiar și în timpul regimului ceaușist de URSS, asuprea, nu servea poporul Român. Nimeni nu știe câte bogății și bunuri materiale, câți Români au luat drumul sclaviei în URSS, chiar și atunci când în România era foamete și sărăcie. Acel stat nu îl numesc Român! Numai unii trădători de țară îl pot numi stat român, ca aceia care sunt acum la putere în România.

Va urma…

Sursa:bugetul.ro