Invazia evreiască venita din Uniunea Sovietica. Petru Gociu, evreul bolnav care ucidea oameni cu paru’!

Arestările din 1948 îl găsiseră pe Goiciu director al închisorii din Galati. Detinutii care trecuseră pe acolo spuneau că Goiciu nu era român si că se lăuda că e prieten cu Gheorghiu-Dej, activând cu acesta la atelierele C.F.R. din Galati. Or, dacă ceea ce spunea el era adevărat, desigur că Dej îi oferise postul important pe care-l avea, acestui monstru, născut să fie ucigas, care nu avea în constiinta lui decât înclinatia de a chinui si a ucide oamenii.

Cei care îl cunoscuseră la Galati erau îngroziti când auzeau de el. Avea o deosebită plăcere de a ucide si chinui preoti sau fii de preoti si putini dintre acestia, care au trecut prin închisoarea din Galati, au scăpat cu viată din mâna lui. Sunt martori oculari, care au stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost surprins de Goiciu prin vizeta usii, în momentul când îsi făcea rugăciunea. Atunci, spun ei, Goiciu a intrat în celulă, l-a lungit pe fiul de preot pe dusumea si l-a zdrobit cu picioarele, până l-a lăsat mort. Era o brută, un tip de proletar cu putere „politică” de care abuza oricând, executând ordinele de distrugere.

Goiciu era deci cunoscut în toate închisorile comuniste ca unul dintre cei mai odiosi călăi si ucigasi. Pe fata lui se citea clar plăcerea sadică de a chinui si a tortura. Zice-se că, în timp ce era el director la Galati, a fost adus acolo Iuliu Maniu, presedintele PartiduluiNational-Ţărănist, pe care l-ar fi chinuit îngrozitor. […]

Revin acum la Goiciu, pe care l-am cunoscut la Gherla si de care mi-a fost o frică si o groază, cum mi-a fost de putini oameni în viată. Nu degeaba a avut el misiunea să chinuiască si să omoare, în închisorile din Galati si Gherla, ce a avut neamul acesta mai bun.

În vara lui 1952, îndată ce a fost numit director, a dat ordin la atelierul de tâmplărie, unde lucram si eu, să se confectioneze câteva carcere si să fie instalate la parterul clădirii mari a închisorii. Acolo puteau fi văzute de toti detinutii; erau pe mâna stângă, cum intrai în clădirea principală si arătau ca niste cutii din scânduri înalte de 2 metri si înguste, încât de abia putea să stea un om în picioare în ele. Li se mai zicea si carcerele mortii.

În 1952, atât Goiciu, cât si locotenent major Mihalcea, seful fabricii, băteau cumplit.

Mihalcea mi-a dat ordin să fac schita unei carcere. Am făcut o schită de 1 x 1 m. La vederea ei, m-a călcat în picioare, apoi a scos metrul si mi-a arătat dimensiunile carcerei: 40 x 40 cm. După ce afost gata, am fost băgat în ea timp de trei zile, ultima zi stând acolo cu încă un detinut.

O, Doamne! Câti detinuti de mare valoare nu au murit în ele! Şi motivul tuturor pedepselor era derizoriu: fie că nu s-a luat pozitia de drepti, cu boneta în mână, când a trecut Goiciu pe acolo, fie că nu s-a strigat „Să trăiti, domnule director” sau că n-ai adunat de pe jos gunoiul, ori că ai frezat cu o mică deviere o piesă, sau că ai pilit-o cu un milimetru mai mult.

Parcă pentru Goiciu, sadismul reprezenta esenta luptei de clasă a proletariatului. Cei pedepsiti nu primeau nici hrană si nici de băut.

Iar unii erau uitati acolo până îi scotea morti sau numai pe jumătate vii.

Când trecea acest călău pe lângă tine, simteai în urma lui, că era ceva ce-l îndemna permanent să tortureze si să ucidă. Am văzut cu ochii mei cum, în curtea atelierelor, acest monstru s-a dezlăntuit chiar si asupra unui ofiter de-al lui, ordonându-i să se culce si să se scoale în fata detinutilor, până ce bietul om, plin de noroi, nu s-a mai putut ridica de jos. Bătăile detinutilor erau foarte frecvente, cu zecile în fiecare zi, unii rămânând schilozi pe viată.

Nu pot uita bătaia aplicată inginerului Secară.

Câtă diferentă între el si directorul Gheorghiu! Unul venit parcă pe lume numai să-si tortureze semenul si să-l ucidă, în numele justitiei comuniste, iar celălalt, să-i mai dea voie să se si reculeagă.

(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)

via VeghePatriei blog