Legionarii și condamnatul la moarte Ion Antonescu

13 Septembrie 1899 – ziua de naștere a Căpitanului

Am spus într-un capitol anterior că în tot timpul războiului, făcând abstracţie de întreg cortegiul de suferinţe, nedreptăţi, samavolnicii şi crime pricinuite lor de dictatura antonesciană, iertându-le pe toate, străduindu-se să uite, legionarii s-au aflat permanent în spatele mareşalului, printre primele rânduri în marea încleştare împotriva bolşevismului. Li s-au părut suferinţele lor proprii prea mici în comparaţie cu imensele calvaruri ce se pregăteau neamului românesc prin politica mioapă a unei alianţe cu bolşevicii. Mai mult ca oricând, acum în ultimele ceasuri ale vieţii, mareşalul avea nevoie să nu se mai simtă singur, să ştie că milioane de români conştienţi sunt alături de el, acum când interesele neamului trebuiau puse mai presus de toate celelalte interese.

La 31 mai 1946 legionarii de la „Reduit” (aici erau incarceraţi, în două camere cu geamurile în dreptul capelei din curte) au fost primii care au aflat de respingerea cererilor de graţiere ale condamnaţilor de la celula zero. Au mai aflat că după-masă, la dorinţa mareşalului, avea să aibă loc la capela închisorii o mică slujbă religioasă de împărtăşanie a condamnaţilor la moarte; încă nu dispăruse acest obicei, această practică religioasă creştină, moştenită de la burghezimea în agonie.
Atunci unul dintre conducătorii grupului se gândi la o operaţie prin care Ion Antonescu să ia cunoştinţă de ultima poziţie a legionarilor faţă de el, acum ca osândit la pedeapsa capitală, pentru politica sa antisovietică. În cuvintele cronicarilor marxişti urma să fie un act, ultimul, de fidelitate legionară pentru ceea ce a însemnat în politică, în lupta anticomunistă a României mareşalul Ion Antonescu. Operaţia se concretizează: mareşalul va primi din partea legionarilor un mesaj de îmbărbătare. Fostul prim-gardian Sabău va spune şi cum: legionarii au scris mesajul, l-au pasat preotului închisorii (care era legionar), cu consemnul de a face să ajungă în mâna mareşalului. Duhovnicul s-a conformat. A împăturit biletelul, reducându-l la dimensiuni mici şi, în timpul împărtăşaniei, când i-a dat mareşalului să sărute Sfânta Evanghelie, i l-a strecurat în mână. Maresalul fiind atenţionat prin semne discrete, a primit biletelul şi, după ceremonia din capelă, l-a citit în celulă. Potrivit spuselor lui Sabău şi a altor foşti gardieni, mesajul legionar n-a fost găsit în bagajele mareşalului după execuţie. Nu-i exclus să-l fi avut la el undeva la inimă, ca talisman.

Mai târziu, în închisorile staliniste, împreună cu dr. Ilie Niculescu (acesta făcuse parte din conducerea Mişcării ca şef al Corpului legionar „Răzleţi” şi fusese unul din coautorii mesajului scris la Jilava în ziua de 31 mai 1946) am reuşit să-l reconstituim, desigur cu aproximaţia de rigoare. Iată textul mesajului după o notă pe care am scris-o imediat după eliberarea de la Aiud în vara anului 1954:

„Domnule mareşal Ion Antonescu,
În numele legionarilor din închisori, al legionarilor şi simpatizanţilor din ţară ne permitem a vă scrie aceste rânduri. Considerăm mesajul nostru un act de admiraţie şi de îmbărbătare din partea tuturor românilor de bună credinţă, conştienţi că patria noastră se găseşte azi la cota cea mai periculoasă a existenţei sale.
Nu punem acum în discuţie cum şi de ce am ajuns aici. Istoria cea dreaptă a României de mâine va avea grijă să explice în mod obiectiv, fără pasiuni ideologice şi falsuri grosolane, cauza dezastrului politic în care am fost aruncaţi ca naţiune. În momentul de faţă gândul nostru, de pe poziţia lealităţii dintotdeauna, este la d-voastră… Suntem alături de viteazul general Ion Antonescu în aceste clipe de mare cumpănă şi vrem să ştiţi că am fost mereu în spatele conducătorului statului aflat în lupta împotriva barbariei comuniste.
Mâine, pe Valea Piersicilor, acolo unde Căpitanul nostru e încă prezent cu spiritul, la căpătâiul veacului frânt sub povara unui destin potrivnic, în secunda ultimului foc, vom striga împreună cu d-voastră: Trăiască România noastră, a românilor, în credinţa strămoşească!…”
(…)

După citirea mesajului a urmat o tăcere apăsătoare. S-a spus că mareşalul ar fi plâns. Apoi Sabău l-a auzit pe Ion Antonescu spunând cam aşa:

„Iată, domnilor, realitatea … Oamenii aceştia sunt aici condamnaţi de tribunalele noastre. I-am prigonit … i-am defăimat şi i-am ucis. Am fost necruţători şi am cerut şi altora să fie … Şi acum, iată-i, când cei cu care i-am defăimat şi ucis sunt la ospăţul trădării mareşalului sau lângă mine, se vaită ca nemernicii, aceşti copii curajoşi, cinstiţi, demni, care după câte ştim cu toţii niciodată nu s-au temut de moarte, îmi declară că sunt alături de mine în aceste momente de cumpană … Acum îi cred, mereu au fost încolonaţi în spatele meu, sunt singurii în stare să pună interesele neamului mai presus de orice interes personal… Mi-e ruşine, domnilor, că nu am putut, n-am vrut să-i cunosc până acum cu adevarat … Da, mi-e ruşine…”

S-a spus că în după-amiaza aceea de 1 iunie 1946, mareşalul Antonescu nu a mai scos un cuvînt. Mut, abia stăpânindu-se să nu izbucnească într-un puhoi de plâns, s-a aşezat în faţa ferestrei (celula condamnaţilor la moarte, la fel ca toate celelalte celule din secţii, avea fereastra mare care da în curtea închisorii) şi s-a lăsat purtat de gânduri privind în gol.

Fragment din lucrarea „Generalul Antonescu în cămaşa verde legionară” de Vasile Blănaru-Flamura