Limba noasta cea Romana

Autor: Prof. Dana Opriţă  

„Limba română este patria mea” (Nichita Stănescu)

De ceva vreme, mai exact de cînd mi-a căzut sub priviri un număr al ziarului „Curentul Internaţional”, publicat de Romedia, unde, spre plăcuta mea surprindere, am putut citi articole nu doar interesante, dar și bine scrise, plănuiesc să mă reîntorc în viața publică, din care m-am retras, de mai bine de zece ani, dezgustată de lipsa de profesionalism, de ilogic, de firescul netrezit din somnul ce naște monștri ce invadaseră nu doar mass-media, dar întreaga viață românească, la un sfîrșit de secol obosit și un început al altuia ce pare a se fi născut în aceeași stare de spirit. Și, cum s-a dovedit că lamentările nu rezolvă mare lucru, iar a descoperi că nu ești singur în dezideratele tale este mai mult decît reconfortant, iată, nu pot lăsa o ușă să se închidă, fără a încerca să spun ceea ce cred despre lucruri care se desfășoară sub ochii mei.

Dar nu despre asta voiam să vă vorbesc, deși… Incitată de lectura unor articole mai vechi și mai noi, publicate în diferite numere ale acestei reviste pe care tocmai o citiți, trebuie să fac două adăugiri – în editorialul din 6 august a.c. al revistei „Agero” – „Fostul erou al Europei Libere din ’89 și pensia fantomei”, redactorul șef-adjunct al revistei, Maria Diana Popescu, avertiza că nu mai sînt multe lucruri la care ar trebui să ne așteptăm să fie impozitate. Doar că, din enumerarea domniei sale lipsește cel mai sigur și, de fapt, ultimul lucru, ne iluzionăm noi frumos, care s-ar mai putea taxa aerul pe care îl respirăm. Știu că mulți consideră ca fiind o sintagmă perimată, dar, de vreme ce încă nu s-au luat măsuri asupra taxării actului în sine de a respira (calitatea aerului este deja supusă unor reguli pecuniare clare), atunci consider că este încă la ordinea zilei. De altfel, marea veste a acestei impozitări este așteptată și pe alte continente, de vreme ce asemenea îndeletniciri majore ocupă orele de lucru ale celor îndrituiți să ia astfel de hotărîri, din orice parte locuibilă a planetei.

Dar nici despre asta nu era, neapărat, vorba. Poate, despre un articol („Paralizia prin kitsch”) al, pentru o vreme, unui coleg de televiziune, Grid Modorcea. Domnia sa nu se sfiește să afirme faptul că sîntem invadați de această sub-artă, ridicată, uneori, din motive nici măcar ascunse, la rang de valoare la care te poți chiar raporta, adică. E drept, profesorul meu de estetică de la facultatea de Limba și Literatura Română, domnul Ion Ianoși, poate controversat acum, dar mereu un desăvîrșit intelectual, ne vorbea, la cursul lui din anul al IV-lea, cred, despre kitsch, categorie estetică. Pe vremea aceea, nici prin cel mai întunecat gînd nu ne trecea ideea că, în cam toate aspectele ei, viața va fi echivalentul unui dezgustător termen – nonvaloare. Poate că ar trebui să vorbim mai des și fără ocolișuri despre această cumplită plagă a umanității. Oamenii sînt absolut la fel, oriunde s-ar afla ei pe această planetă, iar proastele obiceiuri se repetă cu încăpățînare, indiferent de numele continentului.

Dar nici despre asta nu era vorba în aceste pagini.

Ceea ce voiam, de fapt, să vă spun, cu lacrimi în glas, este trista istorie a limbii române, a cărei zi ar trebui să o sărbătorim la 31 august, conform Legii nr. 53 / 2013.Dar, mă întreb – ne trebuie o lege pentru a ne aminti că vorbim o limbă atît de frumoasă? Că trebuie să o și să ne respectăm, exprimîndu-ne mereu îngrijit și corect? Ne trebuie, oare, o anume zi din an în care să o serbăm? Și nu vorbește doar profesorul de limba și literatura română care sînt, ci un cetățean al României, care, de multe ori se găsește în situația neplăcută, de a nu înțelege ce spun mai ales tinerii locuitori ai spațiului mioritic.

Mulțumesc lui Dumnezeu, am avut părinți și profesori care au acordat foarte mare importanță acestor detalii, ar spune unii. Întotdeauna am crezut și susțin în continuare că prima importantă carte de vizită este felul în care vorbești – ce cuvinte alegi și cît de corect le îmbini. Sigur, cum ești îmbrăcat, ce mănînci, ce gesture faci. Prin urmare, dragi părinți, stimați profesori, amintiți-vă că acești copii de acum, de care aveți grijă, mîine vor fi cei care vor lua decizii și vă vor reprezenta în fața lumii și ar fi păcat să avem un sentiment de culpă tîrzie, că nu am făcut mai mult pentru educația lor. Din păcate pentru umanitate, aceleași pericole se constată cam peste tot pe planeta noastre binecuvîntată în culori (ați privit, oare, fotografii ale altor planete din Univers?) Cu ceva ani în urmă, nu doar valorile culturale erau la loc sigur (puteam lesne face diferența între valoare versus nonvaloare, chiar dacă ei credeau că ne pot convinge de contariu), dar nici limba română nu părea să fie în prea mare pericol, deși, la facultate, profesorii ne avertizau că, de vreme ce este o limbă vie, în 20-25 de ani, spuneau ei, cînd greșelile vor avea mari șanse să devină reguli, s-ar putea să nu o mai recunoaștem. Predicția a fost, din nefericire, corectă. In anii ’80, însă, cu tot limbajul de lemn de care te loveai, dar pe care nu te obliga nimeni să îl vorbești acasă, nici măcar la școală, alte mari dificultăți nu avea draga noastră limbă „sfîntă/ Limba vechilor cazanii” („Limba noastră” – Alexei Mateevici).

Nu se putea prevedea, atunci, o mare invazie de termeni de care nu avea nevoie limba română, cu un vocabular atît de bogat, deci nu de neologisme vorbim aici, ci de cuvinte de tipul anglicismelor, mai ales, invazie universală, de altfel, care a determinat autoritățile franceze, de exemplu, să emită o lege de protecție a limbii franceze, cel putin in C.N.A.–ul lor, cu mulți ani în urmă (Legea nr. 94-665, din 4 august 1994, așa-numita „lege Toubon”, relativă la folosirea limbii franceze). Plus existenta unui organism („Conseil supérieur de la langue française”) care are misiunea de a studia problemele legate de folosirea, dezvoltarea, îmbogățirea, promovarea și difuzarea limbii franceze în Franța și în afara granițelor ei. Poate că ar trebui să ne mai uităm și în grădina altora, atunci cînd e nevoie și cînd avem ceva de învățat și să nu ne mai culpabilizăm inutil, cînd încercăm să exacerbăm idei care vin să ne apere integritatea spirituală. Dacă nu mă lasă memoria, profesorul și foarte românul George Pruteanu a încercat cu disperare să impună o astfel de lege care să protejeze și să abată de la o rapidă distrugere, o limbă fermecătoare, ca a noastră.

E drept, C.N.A.-ul nostru monitorizează și el calitatea limbii române folosite la posturile de radio și de televiziune, folosind echipe formate și conduse de specialiști, sub girul Academiei Române și al Institutului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”. Dar, mă întreb: este suficient doar să fie semnalate greșelile? Poate că, pentru cei care continuă să vorbească incorect sau chiar doar neîngrijit ar trebui să existe un mod de a-i penaliza (desigur, vorbim despre cei care semnează articole sau emisiuni, nu despre invitații lor, care își asumă propria răspundere). Ceea ce este într-adevăr trist este că personalitățile de la care nu te-ai aștepta au împrumutat și ele acest limbaj de circumstanță, astfel încît nu mai există nici un reper (de tipul citește cărți și reviste/ziare, acolo se scrie corect sau ascultă-i pe cei culti, că ei vorbesc o limbă perfectă sau fără grijă uită-te la programele TV și ascultă pe cele difuzate la radio, acolo sigur se vorbește limba română literară!). Pe vremurile „odioase”, cum le tot numim în mod stereotip, exista mai mult respect pentru dulcea limbă română. Să fiu bine înțeleasă, mi s-a părut întotdeauna că Puriștii secolului al XIX-lea erau ridicoli, dar de ce, oare, ne focusăm pe cuvinte pe care nu le prea pricepem, dar e bine să se știe că există în vocabularul nostru (numărul semidocților a crescut, de altfel, vertiginos), de ce să spunem market sau aplicație sau mai știu și eu ce, cînd avem piețele noastre și cererile aferente?! Că spunem și hello sau bonjour, n-ar fi mare lucru (slava Domnului că am lăsat computerul să își poarte numele, e drept, cu varianta calculator, pentru cei care au probleme de pronunție), dar mal? (așa se scrie, așa se citește!!), fără nici o avertizare de pronunție, cum îmi aduc aminte că, pe la începutul anilor ‘90 se avea grijă, în reclame. Limba română are un mare avantaj, să-i spunem – este o limbă fonetică, astfel încît nu ar trebui să existe dificultăți în scriere sau pronunțare (să fim cinstiți – cîtă lume verifică în „Dicționarul ortografic, ortoepic și de punctuație”, dacă există vreo îndoială?). Ei, dar cînd ne potictim de niște cuvinte care se scriu ciudat, românul o să facă ce știe el că trebuie făcut, adică va citi toate literele. De aici și confuziile care pot apărea, de ambele părți, cînd cineva te întreabă (cazul surorii mele, altfel absolventă de filologie, limba engleză), „cum se ajunge la mal?” Ea a răspuns, jucînd cartea inocenței, “cu barca sau înotînd”. Vă puteți închipui consternarea din ochii persoanei care a pus întrebarea.

Această anglomanie exagerată, apărută aproape ca o plagă, neîndoios, ar trebui să fie mai bine controlată. Încă o dată, francezii, pentru care limba națională este tabu, au numit cu voce tare acest pericol. „Quand on sait que les groupes de pression à Bruxelles sont parvenus à angliciser l’Europe, on peut bien s’imaginer aujourd’hui la pression que ces mêmes groupes exercent sur les artistes du monde qui ne s’expriment pas encore en anglais” (am lăsat în mod intenționat citatul în varianta în care l-am găsit, în căutările mele pe internet, bazîndu-mă nu doar pe faptul că sîntem o țară francofonă, dar fiindcă mi s-a părut că e mai credibil). Și totuși, pentru a fi sigură că mesajul a fost receptat, iată traducerea: „Cînd știm că grupurile de interese de la Bruxelles au ajuns să anglicizeze Europa, ne putem lesne imagina presiunea pe care astăzi, aceleași grupuri o exercită asupra artiștilor lumii care încă nu vorbesc engleza”. Adică, dacă înțeleg eu bine, să îmi fie, nu neapărat rușine că mă exprim intr-o altă limbă, dar, ar fi cazul să pricep că nu prea am nici o șansă dacă, de exemplu, o folosesc pe cea „aleasă/ Să ridice slava-n ceruri” (din nou îl citez pe basarabeanul Alexei Mateevici).

Altfel, dacă e vorba despre neologisme, ca în cazul lui „a zapa”, care nu a prins cheag pe tărîmul mioritic, pot să înțeleg. Dar „a aplica” pentru o nouă slujbă? Pardon, job, mai ales cînd există deja un verb în limba română cu această formă și o modalitate de a spune ceea ce verbul din limba engleză denumește, mi se pare fără sens. În afară de confuzie, nu cred că se aduce ceva nou sau/și necesar. Și, încă o dată, dacă ar fi vorba doar despre emi / imigranti, s-ar mai putea găsi, poate, o scuză, nu alta decît cea a comodității, cred eu, dar printre vorbitorii din țara noastă de baștină, așa cum mă avertizează, disperați, cei de acasă (eu fiind peste mări și țări depărtare), asta mi-e greu să accept. Astfel încît, ce-i pot ura, de ziua ei (admirabilă hotărîre de a lua și noi o astfel de decizie la nivel guvernamental) limbii române? Să dea Domnul să o mai putem recunoaște și peste alți 20 de ani, cînd o vom auzi sau o vom vedea scrisă.

Nu scrierea cu „î” din „a” sau „sunt” ne fac mai latini decît italienii, nici invers. S-a complicat doar și mai mult această deja dificilă, dar ca un fagure de miere limbă a noastră, pe care majoritatea o vorbește, cu mare mîndrie, cît se poate de aproximativ. Și-apoi, chiar, mai știți „Epigonii”? Mai știți? Poate că ar trebui să repunem pe noptieră volumele lui Eminescu. Măcar pe cele de poezie. Grandioasele manifestări naționale și, grație internet-ului, internaționale, care își propun să unească pe 31 august, pentru cîteva ore, sufletele care încă mai simt românește au, poate, șansa să fie măcar o perfectă ocazie de a ne reaminti că „limba noastră-i o comoară”, dacă nu și faptul că trebuie să ne plecăm capul în fața splendorii ei. DA, „Limba română este patria mea”, spun, la rîndul meu asta, cu mîna pe inimă, încă auzind vocea lui Nichita rostind aceste magice cuvinte. Urarea este, însă, îndreptată în primul rînd spre vorbitorii ei, din țară și din afara granițelor – refuzați să vă adaptați la felul incult de a vorbi/scrie al majorității, care folosește o limbă „de baltă”, cum se spunea în vremea studenției mele. Dacă vreți să marcați acest eveniment, făceți-o vorbind corect. O voi repeta iară și iară. E tot ce se poate face, pentru a nu o transforma în kitsch, că tot l-am pomenit mai devreme. Și să spunem merci, ca orice adevărat român care se respectă, că nu avem taxe pe vorbirea incorectă. Sau, poate pentru cea corectă?

Sursa: Art-Emis.ro