Lupta pentru regenerarea neamului

România oamenilor lipsiţi de Dumnezeu, care nu mai au o ancoră în sufletul şi fiinţa neamului, e România vlăguită, îmbătrânita. A uitat cum arată sufletul ei şi e ca un trup bolnav, ca un trunchi de copac tăiat pentru a fi transformat în altceva, în ceva ce se poate vinde pe nimic, din moment ce nu mai stăruie în el amintirea rădăcinilor şi nu mai are de unde să îşi tragă seva. E România falsificată. Românii nu îşi mai cunosc propria ţară. Asta e, de fapt, adevărata primejdie la adresa României. Nu-i mai cunosc sufletul, şi din cauza aceasta au încetat s-o mai iubească. Din această pricină o vor pierde.

Când ne înstrăinăm de sufletul nostru și ne pierdem chipul, alunecăm spre subumanitate. Un popor înstrăinat de ființa lui, trage în jos neamul, a cărui vigoare slabește, al cărui chip pare a îmbătrâni tot mai mult.

Doar noi, cei care mai simţim comuniunea cu Dumnezeu şi cu cei de ieri, strămoşii noştri, îi păstrăm încă în inimi icoana vie. Numai această comuniune poate genera reacţia de apărarea faţă de factorii care slăbeasc şi destructurează neamul. Pe lângă aceasta, mai există izvoare de apă vie din care se poate adăpa pentru a se regenera, nu numai la mari înălţimi şi pe piscuri înalte, deşi acolo simţi mai acut puterea lor de vindecare şi comuniunea cu Dumnezeu, dar se mai găsesc încă şi în biserica de la colţul străzii, duminică de duminică, deşi puţini înţeleg şi trăiesc această minune.

Există un singur mijloc de a rămâne întregi într-o lume care ne vrea fragmentaţi, neașezați, risipitori (ai vieţii şi ai darurilor pe care le avem de la Dumnezeu, printre ele un dar esenţial fiind cel al apartenenţei) – iar fragmentarismul (echivalent cu risipirea darurilor*), care caracterizează epoca actuală, face imposibilă asumarea verticală a credinţei, a crucii, a neamului, şi transfigurarea, prin această asumare, a propriei vieţi şi a vieţii naţionale –, un singur mijloc prin care ne putem păstra sufletul neatins de scursurile unei lumi ce înoată bezmetică în patimi, de aceste şuvoaie infecte care inundă oraşele şi care, acolo unde lipseşte trezvia, tulbură cumplit sufletul şi vederea şi te aduc de multe ori în pragul disperării:

În primul rând, prin efortul de a rămâne „lipiţi” de Dumnezeu şi ancoraţi viu şi trainic în Biserică (singura care, spune Ilie Bădescu, are ghidul şi puterea de a controla teribilele „forţe ale devierii” – forţe care conduc popoarele la „ascultarea răutăţii” – fiindcă prin ea avem acces la Învăţăturile revelate);

În al doilea rând, a fi racordaţi la memoria vie prin care se menţine legătura cu neamul şi strămoşii – memoria presupunând, totodată, a şti şi a afirma adevărul, fiindcă memoria îţi salvează conştiinţa şi prin ea te lupţi să salvezi şi conştiinţa celorlalţi; iar a şti adevărul, a avea memorie înseamnă a-ţi păsa. Nu putem spune că ştim adevărul şi, în acelaşi timp, să rămânem nepăsători. Acolo unde se pierde memoria, se instalează nihilismul, indiferenţa, minciuna, formele fără fond. Acolo unde nu mai este memorie nu mai este identitate, nu mai este consistență, nu mai este adevăr. Jertfa martirilor şi mărturisitorilor – a celor care au mărturisit Adevărul cu preţul vieţii lor, spulberă orice atitudine nihilistă sau relativistă prin care ne este eradicată memoria. Ea pune temelie neclinită fiinţei neamului şi fiinţei noastre, pe care forţele devierii urmăresc să le surpe.

Al treilea mijoc, nu de mai mică importanță decât celelalte, este comuniunea cu ceilalţi, iubirea, legătura vie cu oamenii care respiră frumuseţea, care sunt rugăciune vie prin viaţa, cuvintele şi faptele lor, oamenii cu care suntem înrudiţi în duh prin aceeaşi Credinţă şi aceleaşi idealuri, alături de care putem lupta (comuniunea, împreună-lucrarea, spune Pavel Florenski, spală şi îndepărtează puterile Satanei şi pierzania la care îl duce mai uşor pe omul singur sau pe cel care se întovărăşeşte cu oameni vicleni sau degradați); este vorba de existenţa unei unităţi care decurge din conştiinţa unei misiuni comune, din nădejdea în Dumnezeu, iar ceea ce ne menţine şi astăzi împreună este tăria credinţei, elementul viu de unitate, rezistenţă şi putere sufletească a neamului, datorită căruia nu am fost înghiţiţi în torentul necruţător al istoriei. Doar asta ne ajută, mai ales azi, să nu ne pierdem ancora, ne împiedică să ne risipim şi să ne scufundăm în pandemoniul unei lumi mutilate, masificate, în noul Babel în care chipul uman este desfigurat în mod tot mai hidos.

Această desfigurare e reflectată în artă postmodernă, despre care vorbeşte Par. Serafim Rose în cartea sa despre nihilism, o „artă” subumană şi demonică.

Numai fiindcă rămânem înrădăcinaţi în ceea ce Dr Ilie Bădescu numeşte „cadrele spirituale ale vieţii”, în Biserica, în memorie, contribuim la menţinerea neamului şi devenim purtătorii acelui „duh fecund”**, care îl întinereşte şi îl irigă cu noi forţe, contrapunându-se forţelor care îl destructurează şi îl îmbătrânesc. *

Sistemul ne-ar strivi, sufleteşte şi fizic, dacă în lupta cu el nu i-am opune o forţă regeneratoare, care îşi are sursa mereu în afara lui (sistemul pretinzând a fi o lume închisă în sine, autosuficientă, nu poate concepe existenţa vreunui „în afară”, a unei dimensiuni verticale, care scapă controlului lui).

Altfel am avea impresia că lupta noastră, oricât de mult am jertfi şi am sfâşia din noi, e în van şi ne-am simţi epuizaţi, aşa cum se simt mulţi oameni cărora li se pare că nu mai au pentru ce să lupte. Sistemul însuşi nu poate rezista şi se autodistruge fiindcă refuză Sensul pe care l-a sădit Dumnezeu în „miezul lumii” (Evdokimov), şi care o poate restaura, refuză şansa regenerării.

Doar că în acest proces de autodistrugere striveşte şi nenumărate suflete de oameni nevinovaţi. De aceea e esenţială în luptă legătura de spirit, adâncă şi roditoare, cu cei de ieri, cu mărturisitorii jertfelnici ai acelui Sens prin care s-au împărtăşit din veşnicie şi care le-a transfigurat viaţa, dar au înnobilat şi neamul. Omului de astăzi îi e foame de iubire şi de sens, spunea Steinhardt, marele şi fericitul mărturisitor. Iubirea şi sensul sunt în Hristos şi doar El poate fi hrană şi sevă revigoratoare.

Astfel, „întinerirea” neamului e un proces regenerator care se poate petrece în viaţa neamului, dar care începe de la viaţa personală. Fiindcă fiecare viaţă risipită, lipsită de un sens profund (care descinde din învăţăturile revelate şi din memoria vie) şi de conştiinţa apartenenţei, nu doar limitează orizontul de cunoaştere şi de trăire al omului, dar grăbeşte îmbătrânirea şi slăbirea neamului.

În această luptă trebuie denunţate „forţele abaterii”, care dislocă societatea din rânduielile fireşti, însă numai prin conectarea la ceea ce este etern (la izvorul frumuseţii neamului pe care, dacă am vrea să o definim printr-un cuvânt, cred că cel mai potrivit ar fi „omenia” – cuvânt la fel de greu de tradus ca şi noţiunea românească de „dor” – iar „omenia este rezultatul trăirii Româneşti a adevărului Evangheliei”, după cuvintele teologului interbelic George Racoveanu) putem rămâne întregi. Adevărata revoluţie e lupta împotriva păcatului, fapt pus în lumina de Pr. Dr Ilie Moldovan atunci când a spus că „Îndumnezeirea omului prin Euharistie (Împărtăşanie) este arma supremă în lupta pentru regenerarea neamului”. Îmi vin în minte acum şi cuvintele unui mare duhovnic: „Chiar dacă lumea din jurul nostru se prăvăleşte în iad, este treaba ei, noi nu avem dreptul să ne prăvălim cu ea în iad!”. Dacă noi nu ne prăvălim, sunt şanse să reuşim să o tragem şi pe ea din prăpastie.

* Cum sugerează Ilie Bădescu într-un curs de-al sau, „Viaţa omenească nu este pur şi simplu dată, ci dăruită”. Ea este un dar de la Dumnezeu. Când o înţelegem în acest mod, ca dar, viaţa noastră se ridică dincolo de cadrele biologice, care o supun degradării, dincolo de pura supravieţuire biologică (nu ne mai raportăm în mod determinist şi materialist la viaţă, la oameni, la istorie). Tot astfel este şi în cazul neamului: este un dar pe care, nesocotindu-l, îl lăsăm să se risipească, iar noi nu ne mai împlinim prin el, rămânem la nivelul purei supravieţuiri; risipindu-l prin indiferenţa noastră, devenim nişte oameni fără identitate, fără neam, iar poporul decade la condiţia jalnică a unei gloate masificate, fără demnitate şi conştiinţă. Neamul îşi pierde consistența, îmbătrâneşte, fiindcă nu-şi mai trage seva din suflete vii, tinere (indiferent de vârsta biologică a trupurilor), care respiră frumuseţea lui, adică ceea ce-l întinereşte şi-l înnobilează. Frumuseţea lui e cea care-l va mântui (adevărat spunea Dostoievski că „frumuseţea va mântui lumea”): frumuseţea şi sufletul lui este Ortodoxia. Ortodoxia este „inima neamului nostru” (Părintele Dumitru Staniloae).

** „Ne vom întoarce într-o zi,
Ne vom întoarce neapărat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat,
Cum apele se-ntorc din nori
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cântec, pe viori.
(…)
Noi, cei pierduţi, re-ntorși din zări,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem şi-n disperări,
Şi-n răni ce-n piepturi se ascund.

Şi-n lacrimi ori în mângâieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
În tot ce mâine, că şi ieri,
Va sângera sau va iubi.”
(Radu Gyr, Ne vom întoarce într-o zi)