„M-am nascut in beciurile securitatii” – venită pe lume în timpul execuţiei camarazilor tatălui său

Zoe Rădulescu, venită pe lume în timpul execuţiei camarazilor tatălui său.

Zorii zilei de 16 decembrie 1949…

Este în jur de ora 6 dimineaţa. Într-o închisoare din România comunistă, într-o celulă rece şi umedă, se naşte un copil. Nimic din jur nu este obişnuit locului unde un copil trebuie să vină pe lume. Zidurile mucede, întunecate, nu poartă nici o lumină care să întâmpine noul născut. De pe priciurile acoperite cu paie şi învelite cu rogojini privesc, asemeni unor fantome, femei cu obrajii supţi şi ochii stinşi, înveşmântate în zdrenţe şi albite înainte de vreme. De dincolo de uşa de fier, zăbrelită, gardieni cu pecetea răutăţii pe chip şi arma la picior veghează, când şi când naşterea. Iar prin zăbrelele ferestrei întunecate, printre scândurile oblonului, pătrund la răstimpuri fulgi. Sunt florile îngerilor, rătăcite prin subteranele iadului, reamintind arătărilor ce-şi aşteaptă  osânda că se află în preajma Naşterii Domnului. Că şi El, asemenea pruncului din această dimineaţă, s-a născut în frig şi mizerie… Acum o mie nouă sute patruzeci şi nouă de ani…

S-a întâmplat. Uşor ca o geană a zorilor, a venit pe lume. Dar plânge, plânge în spasme de nepotolit. 

Istovită de anchete şi de naştere, mama sa rosteşte cu sfială mistică: „Zoe…” Frânturi din acea noapte caldă de iulie o năpădesc… Abia căsătorită, dormea alături de soţul său. În noaptea blândă, de vară, nimic nu prevestea nenorocirea ce avea să se întâmple. Nu mai ştie când soţul ei a sărit din pat, luând arma automată şi porthartul negru cu care venise, în urmă cu doi ani, de peste Cortina de Fier, pentru a ridica aromânii din Dobrogea într-o ultimă epopee eroică a dezrobirii… De astă dată nu în Pindul strămoşesc, ci aici, între Dunăre şi Mare. Înainte de a ieşi pe fereastră, zăbovise o clipă şi, alături de un sărut, îi lăsase testamentul său. Cîteva vorbe: „De va fi băiat, să-l cheme Hristu… Iar de va fi fată, să se numească Zoe…” Şi apoi dispăruse pentru totdeauna în întunericul de smoală. Nimeni nu ştia dacă pierise în jerba de lumini a ultimei grenade ce-i rămăsese după teribila bătălie, dintre un singur om şi un regiment al Trupelor de Securitate, ce uluise Cobadinul în acea noapte… Sau dacă reuşise cumva să scape, fugind, asemenea unui strigoi întunecat, spre apusul de unde venise cu misiuni de nimeni ştiute…

Femeile cu obraji supţi şi priviri stinse împresoară cu dragoste fetiţa chinuită parcă de un coşmar. Din veşmintele lor zdrenţuite îşi rup, pentru a face scutece pruncului născut în temniţă. În celula lor rece nu e brad de Crăciun şi nici podoabe nu sunt. Dar este rugăciune şi colind: „Peste fericiri apuse, / Tinde mila Ta,Iisuse. / Cei din închisori / Te aşteaptă-n zori / Să le-aduci lumină.”

Dar pruncul plânge. Plânge şi se zbate, de parcă n-ar putea ieşi din acel coşmar ce-o bântuie de undeva.., Din loc pustiu… Unde cocoşul nu cântă… Şi câinele nu latră…

O dimineaţă rece şi grea de neguri, aşa cum sunt zorii în preajma solstiţiului de iarnă. Prima geană de lumină încă nu s-a strecurat prin întunericul nopţii de iarnă ce întârzie să se destrame, parcă şi ea încremenită de gerul ce stăpâneşte ţinuturile dobrogene în această vreme a anului. Aburi grei, asemenea unor rugăciuni păgâne, se ridică de pe Lacul Siutghiol şi de pe marea ce-şi freamătă mugetul surd în zarea ce pare a sângera către răsărit. Nu se aude nici lătrat de câine şi nici cântec de cocoş pe această limbă de pământ aninată între ape ca între două tărâmuri ce nu se ating niciodată.

Şi din priveliştea împovărată de vaierul mării şi aburii ce se ridică asemeni unor jertfe din căţuie străvechi,  se desprind şaisprezece siluete, purtând lanţuri grele la mâini şi la picioare. Şaisprezece făpturi ce par ireale, rupte dintr-un basm străvechi, îşi târăsc crucea osândei, străjuite de baionetele ostaşilor cu stea roşie pe chipiu. Sunt cei şaisprezece comandanţi ai Haiducilor Dobrogei, ce au luptat sub comanda legendarului Gogu Puiu. Cavalerul negru al ţinuturilor dobrogene, întors în urmă cu doi ani de dincolo de Cortina de Fier, purtând în jurul său aura nepătrunsă a misterului misiunii primite de acolo, din Apus, de a ridica dobrogenii în vâlvătaia unei supreme insurecţii împotriva ocupaţiei sovietice, căzuse în vară, luptând cu Securitatea, la Cobadin.  Peste satele dobrogene se abătuse apoi furtuna arestărilor. Hăituiţi, cu familiile luate zălog de politruci, haiducii fuseseră capturaţi, unul câte unul, judecaţi şi condamnaţi. Unii dintre ei nu aveau să mai vadă lumina zilei niciodată.

Cei şaisprezece înaintează apăsat, cu paşi îngreunaţi de lanţurile ce le ferecă picioarele şi mîinile, prin nisipurile aşternute între laguna Siutghiol şi marea ai cărei aburi sângerează în prima scăpărare a răsăritului. Ştiu unde merg. Şi niciunul nu poartă lacrimi în ochi. Gândurile unora dintre ei zăbovesc câteva clipe în ţinuturile natale, dezmierdând cu duioşie culmile însorite ale Macedoniei. Pentru ca apoi să revină aici, pe fâşia aceasta de nisip de la gura lagunei Siutghiol, pe pământul ce le fusese hărăzit dintotdeauna drept patrie, şi pentru care făceau acum suprema lor jertfă.

În fruntea lor sunt cei patru comandanţi ai Haiducilor Dobrogei. Urmaşi ai armatolilor din cătunele oropsite ale Macedoniei, cu feţele arse de soare şi trăsături înăsprite de traiul de haiduc. Iancu Beca, Nicolae Haşotti, Stere Hapa, Iancu Ghiuvea…

Şeful securiştilor dă o comandă răstită. Armele zăngăne surd, asemeni unor cobe. Cei şaisprezece sunt aliniaţi, pe maul lacului. Pierdute prin aburii dimineţii, siluetele lor par ireale. Mitralierele ţăcăne într-un muget prelung, sinistru, scoţând flăcări pe gurile ucigaşe. Şaisprezece siluete se contorsionează în mişcări ireale. Suspine adânci înnăbuşe frânturi de rugăciune. După câteva minute, politrucii târăsc şaisprezece trupuri încătuşate… Spre unde?

Unii spun că trupurile lor ar fi fost aruncate în mare. Alţii că ar fi fost îngropate în câmp… sau prin spatele vreunui cimitir… Iar unii afirmă chiar că ar fi fost arse la crematoriu. După cum unii istorici, sprijinindu-se pe documente, spun că nu ar fi fost şaisprezece, ci doar treisprece. Iar unii că nu ar fi fost decât patru…

Dar ce mai contează… Oricum, în aburii aceia ce se ridicau, ireal de însângeraţi, în zorii zilei de 16 noiembrie 1949, în jurul orei 6, din apele vuinde ale mării şi Lacului Siutghiol, siluetele lor păreau cele ale unor fantome. Şi nu se distingea bine câţi sunt. Iar martori nu au fost decât Marea şi lacul Siutghiol. Doar ei pot şti câţi au fost… Şi unde s-or odihni osemnitele lor…

Ca printr-o minune, copila a tăcut… Într-o clipă, plânsul şi spasmele ei s-au liniştit… Pare că o greutate s-a ridicat de pe sufleţelul său abia sosit în această lume rece şi rea… Doar o deţinută bătrână, o măicuţă de la ţară, spune că, înainte de a tăcea pruncul, fusese smucită de vaierul unor glasuri de moarte, ce-i sfâşiaseră somnul în care lunecase…

Şi parcă peste întreaga lume s-a coborât un linţoliu de pace albă, asemeni cu neaua ce s-a aşternut peste ţară. Întreaga celulă doarme. Doarme şi prunca abia sosită şi un zâmbet înfloreşte pe chipu-i alb, de lapte… Doar într-un colţ, bătrâna ce s-a trezit din somn îngână, cu ochii împăienjeniţi, un cântec: „… Ne spun doar bătrânii c-ar fi cimitire / De morţi fără cruce şi fără de scut…”

Florin Dobrescu / buciumul.ro