Mai e cineva cinstit în țara asta?

Când justiția l-a băgat la mititica pe Năstase am zis, ”Gata!”, o să le intre frica în oase și n-or să mai fure.

”Să vezi că acesta va fi un exemplu asemănător cu țeapa din vremea lui Vlad Țepeș”, așa gândeam pe vremea aceea.

Și-mi imaginam (câtă naivitate!) că de la arestarea lui Năstase încoace bugetul țării poate fi pus în stradă, un morman mare de galbeni la liber din care nimeni n-o să mai aibă curajul să pună mâna să ia un creițar fără a avea dreptul. Pentru că fie că vorbim de cei care se fandosesc a fi de dreapta sau de cei care se maimuțăresc a fi de stânga, arestarea unuia dintre cei mai puternici oameni ai României de după 1990 ar fi trebuit să fie un semnal clar de ”Stop!”. Chiar mă gândeam amuzată că după ce DNA o să rezolve dosarele infracțiunilor deja săvârșite până la arestarea lui Adrian Năstase, va trebui să ne punem serios problema dacă instituția mai are vreun sens să existe. Pentru că, nu-i așa?, într-o țară în care nimeni dintre oamenii politici sau cu funcții înalte în instituțiile statului ori om de afaceri nu mai face acte de corupție sau de evaziune, șantaj sau mită, furt din avutul țării, ce rost ar mai fi avut DNA?

Și când colo, ce să vezi? Nici vorbă să aibă loc un stopaj al faptelor de corupție, al incompatibilităților, al mitei, al aranjamentelor de contracte cu statul, într-un cuvânt a tot ce a mai rămas de devalizat în țara asta și al golirii coșniței bugetului până la ultimul cent, coșniță în care noi fraierii punem lună de lună bani pentru ca să fim apărați de stat, să primim sănătate, învățământ și cultură de la acesta. Parcă mai abitir s-au apucat oamenii ăștia ”de bine” de furat, de corupt, de mituit, de șantajat, de atribuit contracte pe ochi frumoși sau pentru că la mijloc e fata lu’ cutare sau finu, nașu și alte neamuri și afini fistichii. Nu mai poți să te miști în nici o profesie dacă ”nu cunoști pe cineva”.

Cel mai de neînțeles lucru pentru mine a fost faptul că cei care au băgat în continuare mâna până la coate adăpându-se fără jenă din activități infracționale, fără să le pese că oameni cu greutate (Năstase – fost Prim Ministru, Fenechiu – fost Ministru și deputat, Becali – fost euro-deputat, deputat și milionar în euro, fotbaliști de geniu și oameni de afaceri din toate domeniile) erau condamnați la ani de închisoare cu executare, nu erau niște sărăntoci. Nu erau niște coate – goale care ajunseseră întâmplător în politică ocupând demnități publice sau funcții înalte (exceptând câțiva idioții – vezi Gigioacă de Buzău, asupra cărora nu merită să mă opresc), erau și sunt oameni bogați care au afaceri uriașe, proprietăți la care vesticii nici nu visează și milioane de euro prin off-shore-uri.

Poate dacă ar fi fost săraci aș fi înțeles nebunia care le-a cuprins mintea când au dat de putere care le-a dat falsa senzație că sunt Dumnezei și că nimeni nu se va atinge vreodată de ei sau i-aș fi catalogat ca pe niște hoți mărunți care fură, consumă tot ce fură, intră în pușcărie, ies și o iau de la capăt pentru că acesta este modul lor de existență. Numai că oamenii aceștia bogați care nu se mai opresc din săvârșirea unor fapte penale chiar dacă văd că alții care păreau mai puternici ca ei zac deja în închisoare, sunt în fruntea țării de 25 de ani așa că nu mai pot fi considerați novici cărora puterea le-a furat mintea. Și, o mai spun o dată, sunt niște nababi care și-au făcut averea cât ai bate din palme putând fi invidiați de mulți bogați din vest care și-au strâns-o pe parcursul a mai multor generații.

Și-atunci nu înțeleg, ce-i mână mai departe? De ce nu se pot opri, de ce nu se retrag să-și ronțăie mormanele de bani pentru care nu i-a luat încă nimeni la întrebări? De ce continuă iar și iar ca și cum ar aștepta ca într-o zi să fie prinși? Sincer, nu știu să răspund la aceste întrebări. Este o psihoză a infracționalității de care te îmbolnăvești când ajungi în politică? Suntem un popor care în majoritatea lui are înscrisă în genă hoția? Cine știe!

Sunt angrenați într-o plasă de relații mafiote din care nu te mai poți retrage? Și dacă adevărul este mult mai simplu, acela pe care mi l-a spus odată un polițist tânăr: ”nu se mai pot abține”?

– Lili Crăciun