Mâine, Eduard poate fi oricare din noi!

Este clar: Eduard, tânărul drogat, a fost ucis de polițiștii de la Secția 17, ca urmare a durității intervenției violente. Este clar, pe lângă depozițiile martorilor oculari, și din faptul că nu au utilizat body-cam-urile și că au ridicat înregistrările de la camerele video din apropiere, ștergându-le. Este clar și din faptul că acel polițist suprins de o cameră video filmând operațiunea cu propriul telefon, nu mai deține înregistrarea video. Cel mai probabil loviturile la cap (balta de sânge din jurul capului său, întins pe astfel, e relevantă) au dus la decesul său. Poate și alte lovituri.

Canaliile din Poliție (Miliție), fac ceea ce Ministerul de Interne (ca și alte instituții din acest stat mafiot, incluisv serviciile secrete) știe să facă cel mai bine: să mușamalizeze crimele. Cum au făcut și cu decembrie 1989, și cu iunie 1990, și cu septembrie 1991, și cu mahării Securității și penitenciarelor, ocrotiți de brațul de protecție al statului și lăsați să moară, după 1990, liniștiți, în paturile lor și în onoruri de stat.

Sunt prea multe abuzuri și ilegalități ale Poliției pentru o singură amărâtă de țară: în doar doi ani, statisticile vorbesc despre 1812 polițiști sancționați pentru purtare abuzivă, peste 100 de polițiști dați afară și condamnați, 300 polițiști puși la dispoziție. Și este doar ceea ce se știe, ceea ce a ieșit la suprafață. Cazurile Caracal, 2 Mai, Onești, Perla și câte altele, nu s-ar fi întâmplat dacă Poliția își făcea treaba. Poliția, și în general ministerul de Interne, nu sunt decât alte instituții inutile ale acestui stat pe care însuși șeful statului îl declară eșuat.

Problema este că, în Ministerul de Interne și în instituțiile subordonate acestuia, căderea regimului comunist în Decembrie 1989 nu a avut loc. Ca de altfel, cam peste tot în republica noastră „măreață”. Toate „cadrele’ (cum emfatic le plăcea să-și spună înainte de 89) au rămas la locul lor, ascultând, parcă, fatidicul îndemn dispoerat al lui Ceaușescu din timpul spargerii mitingului din 21 Decembrie 1989: „Tovarăși, așezați-vă liniștiți la locurili voastre!” Și s-au așezat, liniștiți, la posturili lor, după sperietura zdravănă, ce-i drept, a acelor câteva zile de iarnă. Reluându-și, în tihnă, metehnele care îi consacraseră înainte de sacrificarea președintelui ispășitor: abuzul, corupția, familismul și pilele ca și criteriu de angajare și promovare, în detrimentul competenței, secretomania, spiritul de comunitate cu circuit închis, încălcarea drepturilor omului.

În țara în care nimeni nu a plătit pentru cei 1000 de morți de după 22 Decembrie 1989 sau pentru cei peste 100 ai mineriadei, orice polițist știe că sistemul îl va scoate basma curată, indiferent ce va face. Legea omertei și solidaritatea criminală între membrii sistemului funcționează ca în organizațiile Mafiei.

âProblema este: noi ce facem? Stăm și comentăm doar? Ideea e că mâine, oricare din noi poate fi în locul tânărului ucis (să nu-l blamăm pentru că era drogat; tot Poliția și serviciile secrete sunt de vină pentru că în România lupta cu traficul de droguri e doar figurativă; Vezi cazul Pascu și prietenii săi, ale căror dosare se închideau pe bandă rulantă, cu o îngăduință explicabilă doar prin intervențiile făcute la nivelul cel mai înalt al Ministerului de Interne…)

Am ajuns să nu fie zi, aproape, fără o tragedie cu morți și răniți. Vă spun sincer că, personal, mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare zi care a trecut fără să fim victime ale vreunei noi tragedii. Și e valabil pentru orice român. A devenit periculos să trăiești în România! E o performanță să supraviețuiești, aici! Suntem pe cont propriu, într-un veritabil Est Sălbatic.

Aș spune: Opriți România, vreau să cobor! Aș spune că acum regret că am refuzat emigrarea, așa cum tatăl meu își dorise, de două ori, acum 36 de ani – ilegal, respectiv acum 32 de ani – prin contract. Regret nu atît pentru mine, care am îmbătrânit sperând, până când mi-a murit speranța. Ci pentru că am ales să îmi expun copiii unui risc zilnic, trăind în această țară.

Acum ideea este: ce facem noi? Nu protestăm Nu se adună nimeni în fața Secției 17 Poliție (vreau să vă spun că doar în august am fost martorul încă unui abuz comis comis de cadrele de la acea secție, inclusiv un anumit comisar mult prea controversat public) sau în fața Ministerului de Interne?

O camaradă, care în seara de 21 Decembrie, pe atunci studentă, s-a numărat printre sutele de nefericiți protestatari extrași de Miliție și Securitate din Piața Universității, mi-a relatat că, în acea noapte, înainte de a fi duși cu toții la Fortul 13 Jilava, a fost cumplit torturată în chiar incinta acestei Secții 17 din București. Acolo a fost unul din locurile de tortură din acea noapte ce amai lungă a României.

Am înțeles atunci că duhul rău al crimelor împotriva umanității comise în acea noapte acolo nu a părăsit acel sediu, rămânând până azi și perpetuându-se în generații și generații de polițiști. A venit momentul, cred, ca revoluționarii să solicite amplasarea unei plăci memoriale pe zidul stradal al Secției 17 Poliție, unul din locurile în care atâția tineri au fost distruși în acea noapte de groază. Poate că, astfel, intrând în fiecare dimineață pe poarta instituției și dând cu ochii de acea piatră împotriva uitării, noile cadre ale Poliției Române își vor reaminti că au datoria de a nu perpetua apucăturile și duhul rău al Miliției comuniste.

Personal, chem pe cei torturați sau împușcați în acea noapte de 21 Decembrie 1989 să ia această inițiativă. Ei sunt singurii care au dreptul moral să o facă. Iar eu mă voi alătura, smerit, lor.

Editorial de Florin Dobrescu