Marea Neagră – lac american

Senatul SUA a adoptat bugetul politicii de apărare națională (National Defense Authorisation Act) stabilind cu putere de lege că: i. SUA are interese vitale în regiunea Mării Negre; ii. politica (decretată ca „agresivă”) a Rusiei în această regiune constituie o amenințare la adresa securității SUA; iii. SUA este obligată și îndreptățită să își consolideze prezența militară și, se subînțelege întrucât una fără alta nu merge, influența politică în Marea Neagră, printre altele constituind aici o flotă aptă să contrabalanseze în termeni reali amenințarea rusă (iar flota, evident, are nevoie de port /porturi și de susținere aeriană de la sol). Președintele României, Excelența Sa Klaus Werner Iohannis, a salut primul adoptarea acestei legi care va întări securitatea țării noastre prin… ocupație americană (sic!)

AMERICA DECADENTĂ ÎȘI REVENDICĂ STATUTUL IMPERIAL

Așadar, cum unde-i lege nu-i tocmeală, de acum înainte, fiecare american, de la Președinte la hamalul din port și la ospătarul din restaurant, este ținut să considere că prezența unei flote militare rusești în Marea Neagră constituie o amenințare la adresa intereselor vitale ale SUA, precum și să contribuie, potrivit atribuțiilor ce-i revin, la ocuparea militară a Mării Negre și zonelor de uscat limitrofe, prin acțiuni politico-militare adecvate. Repet: aceasta nu (mai) este doctrină, ci dispoziție legală. (Legea va intra în vigoare, după ce va fi pusă de acord cu Camera Reprezentanților.)

Marea Neagră poate fi privită ca un mare golf al Mării Mediterane din care, pe de o parte, poate fi ținută sub observație și control Mediterana de Est cu Orientul Mijlociu înconjurător, iar pe de altă parte, traversând coridorul sud-caucazian, se ajunge în Marea Caspică cu țările sale riverane aparținând Asiei Centrale. Să mai amintim că atât Orientul Mijlociu cât și Asia Centrală sunt teritorii bogate în resurse energetice și alte materii prime strategice.

SUA este situată la un continent (Europa, definită de unii ca peninsulă a Asiei) și un ocean (Oceanul Atlantic) depărtare de Marea Neagră. Ceea ce se întâmplă aici nu are cum să îi amenințe securitatea, cu singura excepție a situației în care America se consideră a fi jandarmul mondial, deținător al monopolului violenței legitime la scară globală și, pe cale de consecință, trebuie să poată interveni prompt și decisiv oriunde și oricând cineva îi pune în discuție regulile de comportament și îi ignoră exigențele. Impunerea acestor reguli și exigențe face obiectul interesului vital legiferat acum la Washington.

Legislativul american i-a furnizat administrației, în afara acestei comenzi strategice, și fondurile bănești pentru a o aduce la îndeplinire. De acum, executivul trebuie să proiecteze politicile adecvate și să organizeze acțiunile menite a o transpune în viață. Înainte de și dincolo de orice altceva avem de a face cu proclamarea statutului de imperiu global al SUA. De puține ori în istoria sa SUA și-a afirmat cu atâta cinică și arogantă claritate vocația și ambiția imperială.

Diferența între această afirmare și cele precedente rezidă în aceea că atunci când a mai făcut-o SUA era o putere în ascensiune, în timp ce acum este o putere în coborâre, tot mai contestată, sfidată și izolată în cea mai mare parte a lumii. În raport cu rivalii săi, luați împreună (ex. BRICS) sau separat (China, India, Iranul etc.), SUA nu mai poate conta nici pe întâietatea economică, nici pe cea demografică, nici pe cea morală, nici pe cea culturală, nici pe cea tehnico-științifică și nici măcar pe cea militară. Chiar dacă în plan militar mai deține o putere de prim rang, aceasta devine tot mai puțin relevantă.

Ce forță obligatorie pot avea legile americane pentru a produce efecte în afara frontierelor SUA? Ce forță materială are SUA pentru a-și impune legile în afara frontierelor sale (fie prin intimidare fie prin seducție fie prin măsuri de coerciție brutale)?

Răspunsul negativ dat acestor două întrebări, în condițiile în care americanii vor dori să își execute legea amintită așa cum a fost adoptată (și juridicește sunt obligați să o facă), conduce la concluzia că nu avem de a face cu o lege a apărării naționale, ci cu o declarație de război. Când o putere decadentă face o asemenea declarație acesta este semnul disperării.

O NOUĂ STRATEGIE NORD-ATLANTICĂ

Această declarație de identitate imperială trimite la ultimul raport elaborat sub egida Atlantic Council referitor la nevoia reformei NATO realizată în așa fel încât SUA să își asigure dominația strategică în Europa, eliberându-și, în același timp, suficiente resurse pentru a se implica cu succes în bătălia principală pentru supremația mondială care se dă în Pacific.

Experții neoconservatori americani pleacă de la trei observații esențiale și anume: i. după încetarea Războiului rece, aliații vest-europeni ai Americii și-au redus capacitățile militare și, mai mult decât atât, și-au pierdut interesul pentru confruntarea cu Rusia, lăsând pe umerii SUA sarcina principală a apărării lor împotriva neo-imperialismului rus; ii. spre deosebire de perioada ordinii mondiale bipolare, când linia de demarcație dintre Occidentul euro-atlantic capitalist și Orientul euro-asiatic comunist era reprezentată de cursul râurilor Oder-Neisse, ceea ce a făcut indispensabilă aducerea Germaniei în NATO și întărirea pozițiilor americane pe teritoriul german, în prezent respectiva linie trece pe la estul Finlandei, al statelor baltice, Poloniei, Ungariei și României, împrejurare care face logică deplasarea principalelor forțe ale alianței nord-atlantice pe acest nou aliniament; iii. întrucât statele din estul Europei, respectiv membrii estici ai NATO, au aceleași percepții cu SUA referitor la amenințarea rusă și sunt gata să susțină, indiferent de costuri, politica americană în relația cu Rusia, inclusiv prin angajament militar propriu, Washingtonul trebuie să mizeze pe acestea în perspectiva unei confruntări majore și decisive cu Kremlinul, consolidându-și pozițiile acolo și lăsându-i pe vest-europeni pe cont propriu, un eventual sprijin militar american fiindu-le acordat numai în situații extreme și cu caracter complementar (Polonia ar prelua vechiul rol al Germaniei și Lituania sau Finlanda vechiul rol al Canadei).

Acestor idei privind schimbarea strategiei americane în raport cu NATO și membrii săi, li se adaugă și aceea că aliaților nu ar trebui să li se mai ceară o contribuție financiară egală cu un anumit procent din bugetele lor naționale (pe care aceștia îl planifică sau nu, și îl cheltuiesc sau nu), ci programe de înarmare concrete și comprehensive (evident, furnizorul principal rămânând tot cel american) de natură a le aduce la o relativă autosuficiență în materie de apărare. Astfel, SUA ar păstra o poziție sigură în Europa, în condițiile în care eforturile sale materiale și financiare pentru apărarea acesteia ar scădea, și astfel s-ar putea concentra pe frontul indo-pacific.

Noutatea strategică rezultată din acest ansamblu de noi abordări, mai ales după lungirea frontierei estice a NATO prin intrarea în alianță a Finlandei și eventual a Suediei, deși nedeclarată, ar fi aceea că în privința defensivei solidaritatea ar sta sub semnul principiului „singuri dacă se poate, împreună dacă este necesar”, în timp ce în privința ofensivei s-ar aplica principiul „împreună dacă se poate, singuri dacă este necesar”. Cu alte cuvinte, dintr-o alianță regională politico-militară defensivă, NATO s-ar transforma într-o alianță globală militaro-politică ofensivă, cu componente defensive. Aceasta ar deveni brațul înarmat al globalismului unipolarist american.

Nu se poate spune că, din punctul de vedere al intereselor americane, aceste afirmații și aceste analize nu sunt pertinente, sau că recomandările fundamentate de ele nu sunt logice. Legea privind autorizarea bugetului apărării naționale, care include și capitolul special dedicat Mării Negre, dar și fonduri pentru înarmarea Taiwanului (!), de la care am pornit prezentele comentarii, creează cadrul financiar necesar punerii în practică a respectivelor recomandări.

Sunt ele compatibile cu „ordinea internațională bazată pe reguli”, dacă prin aceasta s-ar înțelege, așa cum ar fi firesc, dreptul internațional public? Sunt ele realiste în contextul internațional actual? Sunt ele și congruente cu interesele strategice ale României?

MAREA NEAGRĂ CA MARE A RIVERANILOR

Securitatea în bazinul Mării Negre se bazează pe echilibrul dinamic de putere dintre riverani garantat în ordinea internațională prin Convenția de la Montreaux din 1936 privind statutul strâmtorilor Bosfor și Dardanele. Potrivit acesteia, Turcia are controlul amintitelor strâmtori fiind obligată să nu permită accesul forțelor militare navale străine decât în anumite limite de tonaj și pe perioade limitate de timp. Nici riveranii nu au dreptul să țină în Marea Neagră flote excesiv de mari, strâmtorile putând fi închise pentru a opri excesele care generează riscul de război. Ca o putere neriverană să își stabilească o bază militară navală în Marea Neagră este exclus.

În 1992, în condițiile încetării Războiului Rece și ale destrămării URSS, precum și sub influența modelului de putere soft al Comunităților europene, la inițiativa Turciei și Rusiei a fost înființată Organizația de cooperare economică la Marea Neagră, ca organizație economică regională (dotată și cu o adunare parlamentară). Ceea ce s-a dorit a fost crearea unui mecanism pentru promovarea de inițiative multilaterale politice și economice care să stimuleze interacțiunea armonioasă între statele membre (riverani și asociați), precum și să asigure pacea, stabilitatea și prosperitatea în regiunea Mării Negre prin realizarea unor proiecte de dezvoltare comună bazate pe solidaritatea intereselor. Acordul privind nașterea organizației a fost dat în condițiile în care toată lumea era conștientă că statele participante sunt diferite în ceea ce privește tradițiile culturale și regimul politic intern. Faptul s-a petrecut, însă, într-un moment în care la ordinea zilei era dezideologizarea relațiilor internaționale.

În 2010, în calitate de vicepreședinte al Grupului S&D al Parlamentului european pentru politica externă, de securitate și apărare a UE și raportor permanent privind relațiile UE cu Federația Rusă, am propus și s-a acceptat (după multe ezitări) formarea unei trilaterale parlamentare privind Marea Neagră, la care să participe Turcia, Federația Rusă și UE, cea din urmă reprezentată prin România și Bulgaria. Acestea erau riveranii stricto-sensu din 1936, sau succesorii lor principali. În funcție de mersul negocierilor și de progresul realizat în formularea unui proiect de cadru politic comun privind ordinea internațională în Marea Neagră, urma să invităm la deliberări celelalte state riverane, Ucraina și Georgia, precum și Germania și Franța, ca principali actori ai UE (UE fiind persoană juridică și, deci, subiect de drept internațional, ajunsă în spațiul pontic grație calității de membru a României și Bulgariei).

Anterior, UE lansase deja așa numita „sinergie a Mării Negre” ca modalitate de sincronizare a politicilor europene, cu cele ale statelor riverane și vecinilor lor, menită să articuleze rețelele de transport și cele energetice regionale cu cele corespunzătoare unionale, precum și să faciliteze rezolvarea conflictelor înghețate din regiune (Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno Karabah și Transnistria).

Rusia era însă refractară la amestecul puterilor neriverane în soluționarea problemelor cu impact în cooperarea și buna vecinătate din bazinul Mării Negre. Așa se explică de ce inițiativa mea a fost strict parlamentară, de ce a implicat numai statele membre ale UE riverane, exploatând calitatea de riveran al UE prin România și Bulgaria, și a restrâns participarea la principalii succesori ai riveranilor de la data Tratatului de la Montreaux. (Reamintesc că în 2010 Ucraina se zbătea în confuzia geostrategică consecutivă „Revoluției portocalii”.) Tot astfel se poate înțelege și de ce Rusia a acceptat să intre în dialog pe tema Mării Negre.

În două reuniuni pregătitoare care au avut loc în Bulgaria și în România am prezentat și adoptat un document de poziție printre ideile principale ale căruia erau următoarele: a) Marea Neagră face obiectul central al strategiilor periferice ale actorilor globali și în special ale SUA; b) în mod tradițional, popoarele riverane, formate mai mult din ciobani decât din marinari, au privit spre uscat, așezându-se cu spatele la mare, și de aceea au ignorat coerența semnificației strategice a acesteia; c) spațiul pontic a fost perceput ca regiune cu identitate strategică distinctă numai de către actorii globali, care și-au descoperit interese vitale aici, Marea Neagră fiind inclusiv un loc potrivit pentru exportul crizelor lor interne ori al celor ivite pe alte teatre de confruntare; d) crizele din regiunea Mării Negre sunt de fapt proiecția unei istorii conflictuale produse de neriverani; e) este vremea ca riveranii să conștientizeze existența Mării Negre ca regiune coerentă și cu o identitate strategică specifică, precum și ca Marea Neagră să devină o mare a riveranilor.

Acest demers și procesul inițiat de el au fost abandonate odată cu plecarea mea din poziția de pe care le-am declanșat, dar ideile formulate atunci și evocate aici rămân valabile. Războiul din Marea Neagră de azi sau cu care este amenințată regiunea limitrofă ei azi le confirmă. Conștientizarea acestui fapt permite înțelegerea consecințelor declarației imperiale a Senatului american și a proiectului privind mutarea centrului de greutate al NATO în Marea Neagră, pentru riverani, pentru securitatea Europei și pentru pacea lumii.

Revenind la tratatul de la Montreaux, se pune întrebarea dacă membrii Congresului american nu au știut de existența lui, ceea ce ar fi proba unei incompetențe înfricoșătoare atunci când ea se manifestă la nivelul reprezentanților unei puteri globale, sau pur și simplu au decis să îl încalce, ceea ce ar fi proba unei aroganțe și agresivități periculoase pentru ordinea mondială bazată pe „reguli”, devoalând-o ca ordine fără legătură cu dreptul internațional, ci exprimând dreptul forței.

CURSA ÎNARMĂRII CA FALSĂ SOLUȚIE SECURITARĂ

Singura modalitate conformă cu ordinea de drept internațională, precum și cu bunul simț, pentru a realiza un echilibru de putere în Marea Neagră, făcând din acesta garanția unei păci durabile, este aceea de a consolida puterea armată a statelor riverane membre a NATO (mă gândesc, desigur, în primul rând la România), iar nu de a aduce aici forțe militare (navale, aeriene și terestre) străine în baze permanente, și asta în condițiile negocierii unor acorduri ale riveranilor (inclusiv Federația Rusă) cu privire la efectivele și tehnica militară staționate pe teritoriul fiecăreia din zona vecinătății lor critice.

Nu o nouă cursă a înarmării ne trebuie, cursă căreia un stat ca România sau Bulgaria nu îi poate face față și de aceea, devenind țintă legitimă pentru o putere de magnitudinea Rusiei, este silit să accepte ocupația militară a unei mari puteri terțe, devenind spațiu de confruntare a jucătorilor globali, ci un acord privind reducerea prezenței militare și a echilibrului militar în flancul Mării Negre. La acesta ar trebui adăugat și un tratat privind denuclearizarea regiunii Mării Negre.

În acest context trebuie, de asemenea să fim foarte expliciți și candizi: oricât de bune ar fi intențiile unui aliat puternic, și nimic nu garantează că ele nu se schimbă cu timpul sub efectul evoluției intereselor sale strategice într-o lume schimbătoare, o prezență masivă și cu caracter permanent a forțelor sale armate pe teritoriul tău, în mod inevitabil conduce la controlul politicii tale de către respectivul aliat, adică la limitarea independenței și suveranității tale. Nu mai vorbim de consecințele de mediu pe care construcția și funcționarea unor mari baze militare străine le pot crea. Există suficiente exemple în diverse locuri din lume în acest sens, care ar trebui să alarmeze un guvern responsabil românesc.

Dacă forțele militare străine pe teritoriul național nu se găsesc într-un anumit echilibru cu cele naționale, independența țării este în pericol. În cazul României, realizarea unui asemenea echilibru ar face ca suma forțelor respective să atragă amenințări din partea puterilor terțe, pentru confruntarea cu care ar fi, însă, insuficiente. Aceasta ar reprezenta un alt pericol pentru independența noastră.

De aceea, soluția este întărirea forțelor armate proprii cu sprijinul aliaților, în limite care nu neglijează dezvoltarea din domeniile civile, simultan cu negocierea cu puterile terțe relevante, prin mijloace politico-economice, a echilibrului de putere militară regional. Totul consolidat prin sistemele de menținere a păcii pe calea cooperării pentru dezvoltare, a securității cooperative orientate către egalizarea nivelelor de dezvoltare socio-economică. Ne bucură că regiunea Mării Negre a devenit o prioritate pentru SUA și pentru NATO, dar numai dacă o atare prioritate se manifestă în sensul creșterii puterii României (în special a celei economice), iar nu al ocupării ei. Unora le poate părea utopic, dar o soluție mai bună nu există.

Marea Neagră și România ca stat riveran au nevoie de mai multă securitate, dar de securitate soft, iar nu de securitate hard. Este nevoie și de prudență hard, dar nu prin ocupație militară și cursă a înarmărilor, ci prin echilibre de putere și demilitarizare graduală.

MAREA NEAGRĂ LA RĂSCRUCEA INTERESELOR GLOBALE

Să adăugăm că Marea Neagră este o zonă de interes strategic și pentru puterile globale emergente sau reemergente precum China (care este protagonist al Organizației de Cooperare de la Shanghai și putere globală emergentă), Turcia (putere riverană cu impact trans-regional care are în vedere și fondarea unei organizații de tipul NATO în spațiul oriental turcoman) sau Iran.

Dacă Beijingului s-ar putea să nu îi displacă înnămolirea americanelor în viesparul ucrainean, cu certitudine nu ar accepta fracturarea echilibrelor strategice în Marea Neagră și în Europa de est ca urmare a deplasării ocupației americane din Germania și Italia în bazinul pontic și carpatin, pe traseul Noului Drum al Mătăsii ori în apropierea acestuia, cu vădita intenție de a-l fragmenta și obtura.

Turcia, la rândul său, nu are cum renunța la avantajele de paznic al strâmtorilor oferite de Tratatul de la Montreaux. În plus, un NATO est-european cu centrul de greutate în Marea Neagră înseamnă apropierea SUA de Caucaz și de Asia Centrală, de unde America tocmai s-a cam retras ori de unde a fost alungată și spre care nu mai știe cum să își croiască drum. Cine, la Ankara sau în alte capitale, este dispus să i-o permită numai pentru că în SUA sunt unii care mai cred că funcția de lider mondial se poate stabili prin legile Congresului american?! Orice încercare de punere în aplicare a unei asemenea legi va fi imediat contestată și va aprinde și mai tare războiul în prezent încă limitat la granițele sărmanei Ucraine.

Dacă la ora actuală securitatea în regiunea Mării Negre este în pericol, motivul este războiul dintre Rusia și SUA, care se duce pe teritoriul Ucrainei, ca parte a conflictului dintre ordinea mondială unipolară decadentă și ordinea mondială multipolară emergentă. Oprirea acestui război este soluția, iar nu alimentarea lui.

Când Turcia, stat riveran al Mării Negre și partener al României, cu a doua mare armată ca efective din NATO, după SUA, refuză Americii folosirea aeroportului de la Incirlik și are de unsprezece ani consultări regulate cu Organizația de Cooperare de la Shanghai, în timp ce Bulgaria vecină și Georgia se feresc să ostilizeze Rusia, România își poate oare permite găzduirea unor baze militare americane permanente pe teritoriul său și poate sacrifica Delta Dunării punând-o la dispoziția flotei americane?

Constituția României interzice staționarea de trupe străine pe teritoriul României fără aprobarea Parlamentului (prin lege specială sau act de ratificare a tratatelor internaționale pertinente). Când este vorba despre trupele statelor aliate (NATO), Parlamentul trebuie anunțat de către Președintele Republicii. Aceasta nu înseamnă că legislativul, ca reprezentant suprem al poporului român, ia numai act de situație, ci că poate acționa în sensul modificării ei.

Prin urmare, Parlamentul României va trebui să accepte ca Legea privind autorizarea apărării naționale americane să își producă efecte în România. Atunci el nu va putea ignora faptul că, ocrotită de două oceane, SUA nu are cum fi amenințată de ceea ce fac în Marea Neagră riveranii acesteia, în timp ce poporului român, titular al suveranității naționale, aflat prin „decret geografic” în fața Rusiei, pe malul Mării Negre, nu îi va putea spune că singura alegere la care are dreptul este cea între ocupația rusă și ocupația americană.

Cel mai bun tratament este, însă, prevenția. În lumina unui asemenea principiu, Parlamentul României ar fi cazul să adopte o declarație referitoare la proiectul de buget pentru apărarea națională aflat pe agenda colegilor din legislativul partenerului nostru strategic, declarație prin care să facă limpede înțeles că interesele vitale ale României și securitatea ei în Marea Neagră au prioritate față de interesele „vitale” ale SUA în Marea Neagră și față de apărarea deșartă a muribundei ordini mondiale unipolare, așa cum cămașa are prioritate față de haină, și că de aceea este imperios necesar să ne armonizăm aspirațiile și demersurile astfel încât să nu ne trezim că ajungem a merge unul împotriva altuia sau amândoi împotriva mersului istoriei, a păcii în regiunea carpato-danubiano-pontică și a bunului simț.