Mihai Eminescu despre UNGURI: „Ei nu sunt competenţi să ne dea nimic; şi de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimic”

„Ei nu sunt competenţi să ne dea nimic; şi de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimic”

Condiţia de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii sale e ca ea să fie un rezultat, o expresie fidelă a trebuinţelor unui popor şi tocmai de aceea dreptul de a formula acele trebuinţe în articole şi paragrafe este după spiritul timpului nostru, al popoarelor. Un popor – oricum ar fi el – are dreptul de a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiilor sale; într-un cuvânt: „legile unui popor, drepturile sale nu pot purcede decât din el însuşi”. Alt element străin, esenţial, diferit de al lui, nu-i poate impune nimic; şi dacă-i impune, atunci e numai prin superioritatea demnă de recunoscut a individualităţii sale, cum de ex., au impus francezii românilor. E o influenţă paşnică, pe care cel pasiv o primeşte cu bucurie, cu dispreţul său propriu, fără de a judeca cum că din asta poată să nască nenorocire pentru el.

Al doilea mod de a impune e acela de a face din principii transcendente, din credinţe ale omenirii, mijloace pentru scopuri de o altă natură. Astfel, preoţimea evului mediu explica evangheliul astfel încât făcea popoarele să îngenuncheze şi sub jugul unui rege rău; astfel credinţa cea adâncă către unitatea Austriei şi către tron a fost cauza indirectă, deşi principală, care i-a făcut pe români să primească tăcând, cu o rezistenţă mult mai pasivă, umilirea dualismului.

Al treilea mod e cel mai simplu, deşi cel mai greu şi mai nedrept. Să-ţi arogi cu insolenţă drepturile altuia şi te susţii în proprietatea lor prin putere brută, proprie ori străină.

Să cercetăm aceste trei puncte, unul după altul şi să vedem dacă vreunul din ele poate fi raţiunea atitudinii excepţionale a ungurilor din Austria, atitudine ce le dă în mână domnia asupra unor naţiuni esenţial diferite de a lor, tot aşa de mari la număr, nu mai înapoiate în cultură. Întâia raţiune prin care un popor poate hegemoniza pe altul, e superioritatea morală.

Măsura civilizaţiei unui popor în ziua de azi e: o limbă sonoră şi aptă de a exprima prin sunete – noţiuni, prin şir şi accent logic – cugete, prin accent etic – simţăminte. Modul de a înşira în fraze noţiune după noţiune, o caracteristică mai abstractă ori mai concretă a noţiunilor în sine, toate astea, dacă limba e să fie naţională, sunt ale limbii, căci de nu va fi aşa, e prea lesne ca un om să vorbească nemţeşte, d.ex., cu material de vorbă unguresc. Afară de aceea, civilizaţia unui popor constă cu deosebire în dezvoltarea acelor aplecări umane în genere care sunt neapărate tuturor oamenilor, fie aceştia mari ori mici, săraci ori bogaţi, acele principii care trebuie să constituie fundamentul, directiva a toată viaţa şi a toată activitatea omenească. Cu cât aceste cunoştinţe şi principii care să le fie tuturor comune sunt mai dezvoltate, cu atâta poporul respectiv e mai civilizat.

Căci clasa inteligentă numai nu constituie civilizaţia, care e şi trebuie să fie comună tuturor păturilor populaţiei. Sunt popoare ce posedă o respectabilă inteligenţă înaltă, fără de a fi ele civilizate, sunt altele care, fără inteligenţă înaltă, întrunesc toate condiţiile civilizaţiei.

Ştiinţele [afară de ceea ce e domeniu public], trebuie să prezinte lucruri proprii ale naţiunii, prin care ea ar fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă trebuie să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, proprie pe lira cea mare a lumii. Legislaţia trebuie să fie aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel însă încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritului acelora.

Industria trebuia să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă; iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie asemenea să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Declarăm a înţelege, deşi nu concedem, ca cineva să fie aservit unei naţiuni viguroase ce te supune cu puterea brută, ori unei alteia ce te orbeşte cu lustrul civilizaţiei sale. Dar să fim servitorii… cui? Celei mai decăzute populaţii din Europa, a cărei vanitate şi lăudăroşenie nu e decât o lungă şi scârboasă don-quihotiadă. Căci ce au aceşti oameni ca să ne superiorizeze? Au ei ceva ce noi nu avem? Au ei limbă? Au ştiinţe? Au arte? Au legislaţie? Au industrie? Au comerţ? – Ce au?

Limba!? – ar trebui să le fie ruşine de ea. Sunetele îngrozesc piatra; construcţia, modul de a înşira cugetările, de a abstrage noţiunile, tropii, cu un cuvânt spiritul infiltrat acestui material grunzuros, sterp, hodorogit, e o copie a spiritului limbii germane. Ei vorbesc nemţeşte cu material de vorbă unguresc.

Ştiinţele? Ce au descoperit ei nou în ştiinţe? Prin ce au contribuit ei la înaintarea omenirii? Istoria civilizaţiei a înregistrat numai o nulă.

Legislaţie? Drepturi şi legi sunt într-o eternă contrazicere. E o compilaţie răutăcioasă şi nerumegată a principiilor celor mai contradictorii, principii care se exclud unul pe altul. Alături cu o constituţie nedreaptă şi parţială, liberală însă pentru unguri, găseşti legi din evul mediu, mai barbare decât barbaria.

Arte şi literatură? O traducere rea din limba germană, şi ştie toată lumea cât de rea poate să fie o traducere. Industria? Germană. Comerţul? În mâna evreilor.

Va să zică nu au nimic aceşti oameni prin ce să ne superiorizeze pe noi, românii, şi vom arăta numaidecât cum nici nu pot avea, nici nu pot constitui o putere morală oarecare. Nu e pe lume o singură inteligenţă care să fie o mai rea expresie a poporului ei decât cea maghiară. Să ne silim puţin a analiza spiritul – nu al poporului maghiar, pe care din inteligenţa lui nu-l vom putea cunoaşte niciodată – ci al acestei coterii care-l guvernează, guvernându-ne totodată şi pe noi printr-o ficţiune diplomatică. Ieşită din nişte şcoli mizerabile, a căror singură ţintă e propagarea minciunii, în care n-au învăţat nimic alta decât fanatismul, primind o educaţie care avea principiul de a şterge tot ce în suflet e curat, uman, nobil, pur, s-au infiltrat în capetele unei generaţii june şi de aceea docile, nişte principii sistematice, în flagrantă contradicţie cu tot ce era mai nobil în spiritul secolului nostru. Astfel, aceşti oameni au devenit transcendentali. Aceste principii sistematice ale lor, scoase deductiv dintr-o istorie falsificată, escamotate din concepţia exagerată a naţiunii lor, din noţiunea falsificată a dreptului – ce puteau fi ele decât pure minciuni?

În viaţa publică însă, ei judecă consecvent pe baza acelor principii mincinoase; de aceea nu ne poate prinde mirarea dacă toate consecinţele ce le trag din principii falsificate nu sunt, nu pot fi decât iarăşi false. Nu trebuie dar să ne mirăm dacă ei aplică principiile cele mai mari din viaţa publică a popoarelor astfel cum le aplică, pentru că ei le-au înţeles pe dos, pentru că prin ţesătura falselor noţiuni fundamentale s-au făcut incapabili de a cugeta drept. Cine nu ştie acuzaţia ce ni se face nouă, românilor, pentru că solicităm pentru noi, ceea ce ei au solicitat pentru dânşii? Ce întoarsă, ce minunată trebuie să fie acea glavă care face altuia o crimă, din ceea ce el pentru sine-şi croieşte o virtute! Tot ce constituie viaţa lor internă e o minciună. De ce să ne mirăm dacă alegerea la ei înseamnă beţie, bătaie şi omor? Să nu ne mirăm dacă toate noţiunile au cu totul altă semnificaţie pentru că sunt privite printr-o prismă sufletească ce falsifică totul. Asemenea cum nu te poţi înţelege cu un om a cărui limbă şi noţiuni diferă astfel de ale tale încât el rămâne pentru tine netraductibil, căci tu nu ai noţiunile ce le are el, cum el nu le are pe ale tale: – tocmai aşa nu te poţi înţelege cu inteligenţa maghiară. Împăcare sau tranzacţie nu se încap aici, căci divergenţa noţiunilor fundamentale şi a principiilor sistematice condiţionează o eternă divergenţă a deducţiilor din ele.

Va să zică, aici nu se încape acest mijloc dulce şi pacific, care va fi etern neînţeles. Tu-i spui că naţiunea română vrea cutare şi cutare lucru, el îţi răspunde că naţiunea română nici nu există. Apoi, înţelege-te cu un astfel de om! Noi, românii, nu putem înainta decât cu desconsiderarea totală a acestor oameni transorientali, cu care ne-a lipit un ucaz al trenului şi de care un decret drept ne poate tot astfel de bine dezlipi. Vina în fine nu e a lor, pentru că generaţia ca atare nu are viziunea falsei direcţii a spiritului său. Vina acestei direcţii o au descreieraţii lor de maşinaţi a căror vanitate îi făcea să creadă cum că în această ţară, ce e mai mult a noastră decât a lor, ei vor putea maghiariza până şi pietrele. Maghiari care îşi începeau viaţa cu scrieri fanatice şi exaltate, spre a o sfârşi în vreo casă de nebuni ori în drojdiile viciilor beţiei şi ale desfrânării; copii bătrâni ce pătează părul lor cel alb cu tot ce e mai degradat, mai obscen, mai teluric în această natură ce-i zic omenească.

Să ne uităm deplin sub zdreanţa de purpură ce o pun ei pe profunda lor mizerie şi să vedem cum faptele concrete izbesc în faţă acele abstracţii statistice ce ei le prezintă lumii şi cum toată viaţa lor publică e o parodie. – Cele şasesprezece milioane de unguri cu care înşeală Europa sunt o minciună. Şi cine nu-şi aduce aminte cum au schimbat numele indivizilor din districte întregi, încât bieţii locuitori nemţi nu ştiau în urmă cum îi cheamă. Astfel, cu aparenţa, cu numele maghiar, ei vor să mintă fiinţa germană ori română. Din fericire, încercarea pe lângă aceea că e perfidă, apoi e şi eminamente vană. Aceşti oameni ei înşişi, cu statul lor, cu parlamentul lor, cu ministerul lor nu sunt decât o minciună, o ficţiune. – D. ex. E acest minister îndreptăţit de a fi ministerul poporului românesc? Nimic mai puţin decât asta, căci îndreptăţirea trebuie să purceadă de la poporul românesc ca atare; şi acel popor deci a fost întrebat măcar la noua reformă a lucrurilor. E acest parlament expresia poporului românesc? Nu… nici expresia celui maghiar măcar; căci atunci, am trebui să uităm bătăile şi omorurile la alegeri, influenţările meschine ale guvernului şi ale coruptei sale partide, starea excepţională a Transilvaniei, punerea sub acuzaţie a candidaţilor opoziţionali ori de altă naţionalitate, intimidarea poporului prin ameninţări, toate acestea ar trebui să le uităm pentru a putea zice cum că această minciună ce se numeşte parlamentul Ungariei e o expresie a popoarelor. Şi-apoi câte mijloace nu vor găsi acei oameni care ţin punga ţării în mână pentru ca să influenţeze şi să corupă şi mai mult? La ce-şi votează ei oare fonduri de dispoziţie?

Ungurii nu sunt superiori cu nimic naţiunilor cu care locuiesc la un loc; şi acest palat de spume mincinoase cu care au înşelat Europa e, de aproape privit, forma ridicolă a unor pretenţii ridicole. Kant numeşte ridicolul risipirea spontană a unei aşteptări mari într-o nimica întreagă, adică: parturiunt montos, nascitur ridiculus mus. Şi cu toate acestea, ridicolul e trist în sine; ceea ce dovedeşte că definiţia filosofului german are multe contra sa.

E trist de a vedea, în inima Europei, o naţiune ce se află încă în evul-mediu, cuprinsă de o febrilă epidemie spirituală, o naţiune mică la număr şi fantastică în aspiraţie căreia o apucătură politică, i-a dat neînţelepţeşte supremaţia asupra unor naţiuni tot aşa de mari la număr şi cu nimic mai înapoiate. Ficţiunea trebuie redusă la valoarea ei proprie şi trebuie risipită această valoare nominală, care uimeşte şi care, cu toate astea, ascunde în sine cel mai infamant faliment. (…)

În fine, mă mir cum venim noi românii de a ne combina soarta noastră câtuşi de puţin cu aceea a ungurilor. Pentru că suntem alături de ei ori pentru că binevoiesc ei a o combina?

Să-i lăsăm dar de o parte pe aceşti oprimători ai autonomiei Transilvaniei, cu scandaloasele lor stări excepţionale, cu torturile lor ca în evul-mediu, cu jurămintele sacrilege, oameni ce mistifică unde nu pot contesta şi mint unde nu pot combate. Ei nu sunt competenţi să ne dea nimic; şi de ne-ar da, e datoria noastră ca de la ei să nu primim noi nimic.

(Publicat si in Nr. 18 al Revistei ATITUDINI)

Fragment preluat din articolul Echilibrul  de Mihai Eminescu din Federaţiunea, 22 aprilie⁄4 mai şi 29 aprilie⁄11 mai1870, editat in cartea „Opere Politice”, Mihai Eminescu, Editura Timpul.