Nemernicii din ’89

„Află că pe om au vrut să-l linșeze! Pe amândoi! Acesta a fost planul!”

Ipoteza pe care o fac acum publică mă preocupă de multă vreme. Încă de la începutul anilor ’90, când m-am întâlnit la o reuniune publică cu un prieten din copilărie, ne-am așezat alături, nu ne mai văzusem de ani de zile, eu mai apăream pe la televiziune din când în când, așa că discuția noastră a fost pe marginea ultimei mele ieșiri TV. Mi-a corectat niște afirmații scăpate în eter, afirmații privitoare la evenimentele din decembrie, iar când a fost să ne despărțim mi-a spus: „Află că pe omul au vrut să-l linșeze! Pe amândoi! Acesta a fost planul!” Pe „omul”, adică pe Nicolae Ceaușescu… Știam bine cu cine stau de vorbă, așa că l-am crezut! N-am putut din păcate să-i cer detalii, s-a ridicat de lângă mine și a mers la microfon, unde era invitat să ia cuvîntul din partea nu mai știu cărui partid sau ONG. După ce și-a rostit cuvîntul a rămas pe un scaun liber din primul rând. De atunci nu l-am mai văzut, ne-am mai dat câte un telefon din an în Paște. Sper să fie în viață și să citească cele de mai jos!

Sursa informației era sută la sută credibilă

Iubite N.O., am luat foarte în serios afirmația ta. Mi-am zis chiar că mi-ai pasat mie datoria de a o face publică. Tu, prin statutul tău, n-o puteai face! Iar eu nu știu să țin un secret. Numai că această ipoteză este atât de cumplită, pur și simplu devastatoare, încât nu o puteam lansa mai departe, în public, așa cum o primisem! Cine m-ar fi crezut? Ce dovezi aveam? Pentru mine era sută la sută credibilă sursa informației. Știam bine cine este amicul meu, chiar dacă în ultimii 25 de ani nu ne văzusem nici măcar de cinci ori! Încrederea mea era însă totală: avea de unde să cunoască adevărul despre decembrie 1989! Dar nu aceeași încredere o aveau și milioanele de necunoscuți care alcătuiesc publicul românesc, acel public la care ar fi ajuns de la mine ipoteza că pe Ceaușescu adversarii săi au plănuit și au decis să-l linșeze. Cine m-ar fi crezut pe cuvânt, așa cum, pe cuvânt, l-am crezut eu pe amicul N.O.? În fața publicului trebuia să vin cu dovezi! Nu le aveam. Aveam numai cuvântul unei persoane a cărei identitate n-o puteam dezvălui!

Gil Andriescu, ce naiba căutai tu, pe 22 decembrie, pe post de Cerber, la Televiziune?

Am început să caut dovezile! Mai exact spus, orice informație privind ziua aceea, de 22 decembrie, o raportam, volens-nolens, la ipoteza linșajului: Pe Nicolae Ceaușescu au vrut să-l linșeze. Probabil că din această cauză am ținut minte cam tot ce văzusem în ziua de 22 decembrie, când m-am aflat printre bucureștenii adunați în fața C.C.-ului, imediat după plecarea armatei din perimetrul respectiv. De curând, am relatat cele văzute atunci, în textul intitulat „Gil Andriescu, ce naiba căutai tu, pe 22 decembrie, pe post de Cerber, la Televiziune?” Preiau din acel text, cu unele completări, datele care pot interesa în continuare:
1. Lumea adunată în fața C.C. al P.C.R. nu manifesta propriu zis! S-au adunat mulți, s-a umplut piața, dar lumea păstra o distanță de câțiva metri de clădirea C.C. și aștepta. Așteptam să vedem ce se întâmplă în clădirea C.C., ce comunicări ni se vor face. Cum va încerca Ceaușescu și ai lui să iasă din impas! Spiritul combativ al celor din piață era ca și nul!

A vrut să-l protejeze sau să-l împiedice să vorbească?

2. Când Nicolae Ceaușescu a ieșit în balcon, în mână cu o porta voce, și a încercat să se adreseze mulțimii, prima reacție a fost să vedem ce spune! Dar s-a găsit un individ care s-a repezit la intrarea „A”, de sub balcon, a rupt un steag din care a făcut un soi de retevei și l-a aruncat spre Ceaușescu! Atunci s-au pornit și ceva huiduieli. În balcon a apărut un individ – poate doi-trei -, și l-a luat în brațe pe Ceaușescu obligându-l să se retragă! A vrut să-l protejeze sau să-l împiedice să vorbească? Țin bine minte că m-am mirat: de ce cu porta voce? Unde era stația de amplificare?! Cum de a rămas ditamai Ceaușescu într-o biată porta voce?
3. Apoi am văzut că lumea din fața intrării „B” – intrarea din Onești, începe să „aflueze” spre clădire, intrând tot mai mulți, se făcuse deja o oarecare înghesuială. Eu, împreună cu Mircea Ciobanu, stăteam și comentam situația, undeva cam pe unde se află acum „obeliscul lui Iliescu”, ceva mai spre statuia lui Maniu. Cam tot atunci a apărut și elicopterul, s-a lăsat pe terasă, un minut-două să fi trecut și elicopterul s-a ridicat deasupra clădirii, iar după numai câteva clipe pe marginea terasei au apărut indivizi care făceau spre noi, cei din piață, semnul victoriei, strigau, gesticulau. Am presupus că sunt persoane dintre cei intrați pe la poarta „B”.

Nu a existat o presiune a celor din piață asupra clădirii

4. Repet: nu a existat o presiune a celor din piață asupra clădirii, care să explice, să justifice deschiderea ușilor! Prima s-a deschis poarta „B”. Cât am mai stat acolo nu-mi aduc aminte să se fi deschis și poarta „A”, cum i-am auzit pe unii că s-ar fi întâmplat.
5. În toamna anului 1992, când am intrat și eu în clădirea respectivă, ca senator, am putut să cercetez cu atenție ușa grea, metalică, de la intrarea „B”. Ca și celelalte uși ale clădirii, ar fi putut rezista ore în șir încercării cuiva de a le forța. Nici cu tancul nu ar fi fost o treabă ușoară! Prima întrebare: cine și de ce a dat ordin să se deschidă poarta „B” atunci când Nicolae Ceaușescu mai era în clădire? Ce a fost în mintea acelui individ? Ce și-a închipuit că va urma? Cele de mai sus le-am pus imediat în legătură cu ipoteza amicului N.O. Se cam potriveau lucrurile. Dar nu suficient ca să fac eu „dezvăluiri” publice! Nu ar fi fost dezvăluiri, ci niște biete presupuneri, așa cum s-au mai făcut cu sutele pe subiectul acesta. Mă făceam de râs dacă ieșeam în lume cu ele.

„Mutre dubioase”

6. M-a pus pe gânduri o afirmație făcută la un moment dat de Ana Blandiana. Împreună cu soțul ei, Romulus Rusan, fuseseră și ei în fața C.C.-ului în ziua de 22 decembrie. Printre altele, au remarcat sosirea la un moment dat a unui camion din care au coborât mai mulți tineri cu mutre cam dubioase, care apoi au intrat primii în clădirea C.C.-ului, pe poarta „B”. Am subliniat cuvântul „mutre dubioase”, deoarece lumea adunată în piață era „lume bună”, bucureșteni îngrijit îmbrăcați, fețe luminoase, cum vezi de obicei pe Calea Victoriei… Vag parcă mi-aș aduce și eu aminte de sosirea camionului, a unui camion sau două, dar n-aș putea spune că am văzut cine a coborât din acel camion, cum arătau… De ani de zile am tot zis că se va nimeri să-l întâlnesc pe dl Romulus Rusan să-l întreb mai multe despre acel camion. Între timp m-am apucat să scriu o carte, un roman despre cele petrecute în toamna anului 1989. Romanul s-a făcut trilogie, „Şeitanii” întitulată, și e gata de tipar. Peste o mie de pagini! În roman este lansată și ipoteza linșajului, dar nu ca ipoteză, ci ca lucru cert, plănuit de complotiști, în detaliu. Mi-am zis că, citind cartea, cine n-o să creadă povestea cu linșajul, este liber s-o ia ca pe o ficțiune artistică, o invenție a autorului, băgată în carte ca să facă cartea mai atrăgătoare, mai vandabilă – vor zice unii, să provoace eventual și un scandal etc. Mi-am asumat acest risc. Ce nu face un scriitor român de dragul succesului?!…

Odată și odată se va afla adevărul!

Numai că eu m-am bazat tot timpul pe amicul N.O., în care am toată încrederea că nu putea să-mi spună asemenea „enormitate” decât dacă era lucru bine știut de el. Iar el avea de unde să știe! Fusese și el profesor, ca și mine, dar la alt soi de școli, mai pe la periferia împădurită a Bucureștilor. Mi-am zis că odată și odată se va afla adevărul, iar dacă se va afla după apariția cărții mele, confirmând-o, cu atât mai bine pentru mine și pentru …dânsa!
Iată însă că zilele trecute primesc de la însuși domnul colonel Filip Teodorescu invitația de a participa la „ARCUB” la o discuție publică pe marginea volumului „Adevăruri Incomode”, scoasă de redacția revistei „Vitralii”, binecunoscută pentru corecțiile esențiale pe care le-a adus la reconstituirea celor petrecute în decembrie, precum și înainte și după ziua fatidică! Odată cu invitația primesc și volumul respectiv! Ca să știu despre ce avem de vorbit.

O confirmare tristă

Din prima ochire dau în volumul „Adevăruri incomode” peste textul dlui Aurel David, fosta gardă de corp alui Nicolae Ceaușescu. Mi-l recomandase domnul colonel, cu precizarea că Aurel David l-a însoțit pe Ceaușescu pe terasa C.C.-ului și l-a urcat în elicopter. Așadar, mi-am zis, un text care poate fi confirmarea ipotezei linșajului sau, dimpotrivă, infirmarea acestei ipoteze. Declar cu toată sinceritatea: Nu am nicio satisfacție că am găsit în acest text confirmarea – pentru mine deplină -, a spuselor lui N.O. O confirmare tristă: pe Nicolae Ceaușescu autorii loviturii de palat din decembrie 1989 au vrut să-l linșeze!

După 22 decembrie 1989 Țara a încăput pe mâna unor criminali scelerați!

Au fost așadar scenariștii și regizorii celor petrecute în decembrie 1989 atât de nemernici?! Atât de ticăloși?! De abjecți?!… De nebuni?! Iată că au fost! Iar după 22 decembrie 1989 Țara a încăput pe mâna lor! A unor astfel de criminali scelerați! Nu este de mirare că am ajuns acolo unde suntem azi! Cu asemenea mizerii de ne-oameni putea să fie chiar și mai rău! Adică putea să se petreacă și acel linșaj, care ne scotea din lumea civilizată pentru o mie de ani! Din relatarea dlui Aurel David rezultă limpede cât de puțin a lipsit! Câteva secunde au făcut diferența, au împiedicat să se producă lucrul cel mai oribil cu putință. N-a fost de colo nici ceea ce până la urmă s-a întâmplat: crima de la Târgoviște, despre care cu toții am zis că a fost cea mai mizeră încheiere posibilă. Un fel de nec plus ultra al abjecției criminale. Iată însă că era cât pe ce să avem parte de un spectacol și mai sângeros, și mai sălbatic, și mai rușinos, și mai respingător! Absolut inimaginabil pentru oameni sănătoși la minte!…

„… Acel copil mă apărase cu corpul său de urgia războinică a unor « bruneți »”

Citez așadar din textul intitulat O situație limită din viața unui ofițer din fosta Direcție a V-a, apărut în volumul „Adevăruri Incomode”[1]: „În 22 decembrie 1989, la ora 12,09, sub presiunea mulțimii de oameni adunați în Piața Palatului pentru răsturnarea regimului politic, decola spre necunoscut, de pe terasa Comitetului Central al partidului, într-o atmosferă ajunsă la paroxism, elicopterul în care se afla președintele țării, Nicolae Ceaușescu. Alături de acesta erau soția sa, Elena, doi demnitari de partid și de stat, precum și doi ofițeri din garda prezidențială aflați în misiune de securitate și gardă. Decolarea respectivă, intrată în istorie, s-a efectuat sub amenințarea directă a capturării președintelui țării de către un grup de manifestanți, unii înarmați cu diferite obiecte contondente bine și din timp meșteșugite, iar alții cu pistoale mitralieră cu pat rabatabil. Acest grup, care ajunsese pe terasa respectivă cu câteva clipe înainte de decolarea elicopterului, a fost pe punctul de a-l captura pe președintele țării și, după expresia unor manifestanți violenți, de a-l judeca « pe loc », într-o manieră medievală. […] În momentele care au urmat, viața mea a intrat într-o situație limită, fiind dezarmat cu violență și agresat fizic de către unii manifestanți înfierbîntați care m-au acuzat, sub amenințarea cu aruncarea de pe terasă, că eram vinovat pentru faptul că „tiranul” scăpase de judecata poporului.[2] […] Alături de o femeie care se afla în grupul de manifestanți, acel copil mă apărase cu corpul său de urgia războinică a unor „bruneți” care au început să-și verse furia pe mine, pentru că nu i-am lăsat să-l facă pe Ceaușescu „carne de mici”.[3](Sublinierile îmi aparțin – n.a.)

A doua întrebare: Ce s-ar fi întâmplat dacă „grupul” ar fi ajuns pe terasă cu câteva clipe mai devreme sau decolarea ar fi întârziat cu acele „câteva clipe”? Răspunsul ni-l dă ofițerul gardă de corp: Ceaușescu ar fi fost supus „pe loc” judecății poporului, iar „poporul” urcat pe terasă venise pregătit să-i facă pe cei doi „carne de mici”! Sau să-i arunce de pe terasă. Eu alt înțeles nu pot deduce din textul citat mai sus. Adică, într-un singur cuvînt, linșaj! Au lipsit „câteva clipe”!

„Manieră medievală”… „carnagiu făcut la ordin”

Relatarea domnului Aurel David este suficient de clară, de edificatoare. Poate că va accepta să revină, ar fi chiar imperios necesar să revină asupra acestei relatări cu mai multe detalii privind comportamentul „manifestanților”, identitatea acestora, ce vorbe au mai rostit aceștia, altele la fel de edificatoare ca și vorbele pe care domnul David le reproduce deja. Cu siguranță au mai fost și altele. În mod deosebit se cere explicată formula „manieră medievală” prin care autorul desemnează scopul urmărit de grupul respectiv de manifestanți. Expresia nu le aparține manifestanților, ci domnului David. Exact-exact, ce a vrut domnia sa să spună? Se pare că a vrut să-și menajeze cititorii. Oricum înțelesul relatării mi se pare a fi unul singur: lui Nicolae Ceaușescu și Elenei Ceaușescu li se pregătise o moarte violentă în însăși clădirea C.C. al P.C.R.. Și completez eu: O moarte pentru care nimeni să nu-i poată acuza pe emanații revoluției! Pe cei pe care dispariția lui Nicolae Ceaușescu urma să-i instaleze în fruntea bucatelor!

Extrem de importantă este și precizarea: manifestanții ajunși pe terasă erau „înarmați cu diferite obiecte contondente bine și din timp meșteșugite, iar alții cu pistoale mitralieră cu pat rabatabil ”. Evident, grupul respectiv făcea parte din scenariu, nu era constituit spontan, din rândul celor care ne aflam în piață de câteva ore și nu venisem de acasă decât, cel mult, cu un baston – cazul meu! Un baston, e drept, rabatabil, ca și patul pistolului mitralieră din dotarea acelorași manifestanți care, odată intrați în clădirea C.C., au știut încotro să se îndrepte: spre terasă. De la cine au primit așa de repede informația că Ceaușescu a plecat din biroul său? Cine le-a dat armamentul încă de cum au pășit în interiorul clădirii?! Nu cumva „manifestanții” aceia erau deja în clădire atunci când poarta „B” s-a deschis? Căci ei nu aveau cum să se afle printre manifestanții din piață înarmați cum erau, inclusiv cu pistol-mitraliere! Iar acest grup au urcat țintit pe terasă știind ce aveau de făcut: să-i facă pe soții Ceaușescu „carne de mici” și să-i arunce de pe terasă! Îngrozitor scenariu!

Pentru a masca acest carnagiu făcut la ordin, de o echipă de criminali pregătiți pentru asta, s-au deschis porțile C.C.-ului ca să se dea aparența că grupul respectiv aparține mulțimii din piață, mulțime care, repet, nu se arătase nicicum dispusă la violență, răfuială, molestare fizică a cuiva!

Cu Ceaușescu era plănuit altceva: să fie „judecat de popor” pe loc!

A treia întrebare: Cine a dat ordin să se deschidă intrarea „B”, și cine a dat ordin să vină elicopterul? Cele două ordine au fost date de persoane diferite, cu intenții – se pare, net diferite. Dacă mi-aduc bine aminte, elicopterul a venit la ordinul generalului Victor Stănculescu. Celălalt ordin cine l-a dat? Când vom identifica persoana care a ordonat deschiderea porților, această persoană va trebui să răspundă la a patra întrebare: atâta vreme cât Nicolae Ceaușescu mai era în clădire, iar presiunea din stradă era ca și inexistentă, de ce nu a așteptat venirea și plecarea elicopterului în deplină siguranță? Logica ordinului respectiv nu pare să fie decât una singură: a deschis poarta ca să nu-l lase pe Ceaușescu să plece cu elicopterul și să scape! Cu Ceaușescu era plănuit altceva să se întâmple: să plece pe lumea cealaltă, nu la Snagov! Să fie „judecat de popor” pe loc, acolo unde erau găsiți! Fără alte complicații și formalități, fără nicio amânare!

Notă: nimeni nu prea înțelege motivul real pentru care Victor Stănculescu este după gratii? Cu ce i-a supărat pe colegii săi de complot anti-ceaușist? Are vreo legătură condamnarea sa cu salvarea lui Ceaușescu cu ajutorul elicopterului venit la ordinul domnului Stănculescu?

Nu a existat nicio presiune din partea „mulțimii de oameni adunați în Piața Palatului”.

La relatarea domnului Aurel David aș face două corecturi: Nu a existat nicio presiune din partea „mulțimii de oameni adunați în Piața Palatului”. Am fost martor! Ușa de la intrarea „B” s-a dechis fără ca cineva măcar să ciocănească în ea și să ceară permisiunea de a intra! De asemenea, prezența oamenilor din piață nu urmărea „răsturnarea regimului politic”! Lozinca „Jos comunismul!” a apărut după câteva zile, nu făcuse parte din scenariu! Apariția acestei lozinci intra în contradicție cu cunoscuta acuzaţie adusă lui Ceaușescu că „a întinat” idealurile comuniste, socialiste etc! Repet: Lozinca „Jos comunismul!” nu a făcut parte din scenariu! Este opera celor care au ieșit în stradă din proprie inițiativă! A bucureștenilor! La fel cum și demolarea statuii lui Lenin a fost opera străzii, nu a șobolanilor care au conspirat în ascuns.

Scenariul prevăzuse ca totul să se termine în clădirea C.C.-ului

Ce a urmat se cunoaște. Sau, mai exact spus, atât cât se cunoaște, putem deduce că lucrurile nu s-au mai petrecut după un plan: elicopterul ajunge la Snagov, de acolo pleacă în necunoscut, bietul Ceaușescu este abandonat apoi pe marginea șoselei, dacă avea noroc să dea de niște oameni de suflet, care să-l ia în casă și să-l țină ascuns câteva zile, nimic nu ar fi împiedicat și o asemenea evoluție a evenimentelor!…
Ce denotă această aiureală, această degringoladă în care a intrat scenariul după decolarea elicopterului? Denotă, după părerea mea, că scenariul prevăzuse ca totul să se termine în clădirea C.C.-ului, acolo să se petreacă și „judecata poporului”, acolo să fie „judecați pe loc” tiranii! Adică cei doi să fie făcuți terci, călcați în picioare, sau aruncați de la terasă, de la etajul al VII-lea, în stradă!
De ce au imaginat acest final scenariștii complotului anti-ceaușist? După calculul ticălos și laș făcut de aceștia, moartea prin linșaj a soților Ceaușescu ar fi fost pentru ei, pentru complotiști, finalul cel mai comod, cel mai fericit: după un linșaj, efectuat de „popor”, de o gloată de indivizi necunoscuți, este imposibil de stabilit cine este vinovat de moartea victimelor! Iar pe făptașii veniți din stradă și dispăruți în stradă de unde să-i iei?! Pe cine să condamni?!

Dacă linșajul s-ar fi petrecut pe terasa C.C.-ului în câteva minute cei doi ar fi fost făcuți „carne de mici”

Dacă linșajul s-ar fi petrecut pe terasa C.C.-ului sau chiar la ei în birou, în câteva minute cei doi erau făcuți „carne de mici”, apoi făptașii anonimi s-ar fi împrăștiat în mulțimea intrată în clădire, ar fi dispărut nederanjați de nimeni, iar istoria ar fi consemnat că „poporul s-a răzbunat”, că „judecata poporului” a fost cumplită, dar dreaptă. În lipsa unor înregistrări video, nimeni nu putea fi chemat în justiție, chiar dacă aceasta ar fi încercat cu tot dinadinsul să afle adevărul. Așadar, în logica criminală a scenariului, era nevoie ca mulțimea să intre în clădirea CC pentru a le oferi asasinilor posibilitatea ca, după linșarea soților Ceaușescu, să se amestece cu această mulțime și să dispară fără a putea fi identificați! Repet: printre cei aflați în piață nu au fost văzuți indivizi înarmați cu pistoale mitralieră, cu „obiecte contondente”.
Mi-aduc aminte că în anii ’50, pe lângă Tulcea, o șatră de țigani a stârnit mânia unui sat, printr-o crimă care a revoltat întreaga comunitate. Țăranii au tăbărât cu toții asupra corturilor și au lovit cu topoare și furci în tot ce mișca: copii, femei, bătrâni. A fost un măcel cumplit, singurii care au rămas în viață au fost câțiva puradei, incapabili să povestească organelor judiciare ce s-a întâmplat. Iar țăranilor, anchetați de procuratură, nu le-a fost greu să se apere, zicând fiecare că n-a fost de față, n-a dat în nimeni, când au ajuns la locul faptei victimele erau deja moarte, nu au văzut de mâna cui… Nu s-a putut stabili de mâna cui a murit „X” sau „Y”. La fel, în decembrie 1989, nu s-ar fi putut stabili cine, a cui lovitură, a cauzat moartea lui Nicolae sau a Elenei. Nu s-ar fi putut stabili nici măcar cine au fost manifestanții din grupul agresiv.

Asasinilor le-au lipsit câteva secunde

Asasinilor le-au lipsit câteva secunde ca să pună mâna pe vânatul lor! Au întârziat cu câteva secunde numai! Secunde binecuvîntate, care ne-au ferit să înscriem în istorie o crimă unică prin abjecția și cruzimea celor care au plănuit-o! Cine au plănuit-o? Brucan, Voican? Petre Roman, Iliescu?… Unde au plănuit-o? La București sau la Moscova?… Mai mult nu insist! Mi-ar părea bine să se dovedească falsă pista deschisă prin cele spuse mai sus. În alte texte, scrise după plăcerea inimii mele, am făcut mult caz de omenia românească, pentru că ţin la onoarea noastră, de popor civilizat, omenos! Ne-a făcut de rușine, de ocara lumii întregi mascarada criminală de la Târgoviște, din ziua de Crăciun! Încremenesc însă la gândul că putea rușinea și oroarea să fie și mai mare… Mult mai mare! Mulțumescu-Ți, Doamne, că nu ne-ai părăsit cu totul în „acele clipe”! Atât, deocamdată.

Post scriptum. Mă mai întreb una: nu cumva amicul meu N.O. a aflat de la însuși domnul Aurel David despre nemernicii ăia de emanați că au vrut să-l linșeze pe Ceaușescu? Dacă mă gândesc bine, cei doi au fost destul de colegi, colegi de serviciu, înainte de 1989! Sigur sunt că se cunosc! Amândurora, multă sănătate
Decembrie .2013
––––––––––––––––
[1] „Adevăruri Incomode” Bucureşti, editura Semne, 2013, p.111-121.
[2] Ibidem, p.111.
[3] Ibidem, p.112-113.

Sursa: Art-Emis.ro , Autor Ion Coja

SUSȚINEȚI NATIONALISTI.RO:

ANUNȚ: Nationalisti.ro se confruntă cu CENZURA pe rețele sociale. Intrați direct pe site pentru a ne citi sau abonați-vă la canalul nostru de Telegram. Dacă doriți să ne sprijiniți prin PayPal, orice DONAȚIE este binevenită. Vă mulțumim!

DONEAZĂ MAI JOS PRIN REVOLUT:

sau prin PayPal: