NUMĂRUL CAZURILOR CREȘTE, CEL AL DECESELOR NU. DE CE?

În două dintre țările cele mai lovite de Covid-19 se întâmplă ceva mai degrabă ciudat. Marea Britanie și Italia au un număr tot mai mare de cazuri, în schimb numărul deceselor a rămas stabil și chiar foarte scăzut, asta la săptămâni distanță după ce a început să crească numărul cazurilor.

La momentul scrierii acestui articol, Marea Britanie înregistra 1750 de noi cazuri zilnice și un singur deces la o populație de 67 de milioane de persoane. Cu o populație aproximativ asemănătoare și în medie 602 cazuri zilnice, Italia a avut puțin peste patru decese pe zi în ultima lună. Raportul dintre cazuri și decese este foarte departe de ceea ce s-a întâmplat în vârful crizei. Cealaltă trăsătură remarcabilă este apariția în rândul cazurilor a unei segment de populație mai tânără.

Se pot găsi mai multe explicații pentru această tendință. În primul rând, agentul viral s-ar putea să se fi mutat într-o formă mai puțin violentă. Deși există câteva studii publicate care indică mutații minore, este exact ceea ce te-ai aștepta de la acest tip de virus, care este inerent instabil (aveți în minte virusurile gripale care se schimbă permanent).

În al doilea rând, s-ar putea ca noi să fi devenit mai pricepuți în a contracara Covid-19. Pe lângă dexametrazonă, administrată celor de la terapie intensivă, nu există tratamente specifice pentru această boală, și din moment ce nu vedem internări substanțiale sau forme severe ale bolii, și aceasta pare o explicație puțin plauzibilă.

În al treilea rând, este posibil ca măsurile preventive să fi funcționat, permițând apariția cazurilor doar când nu s-au respectat regulile. Dacă așa ar sta lucrurile, ne-am aștepta la o eficacitate împotriva tuturor formelor de infecții respiratorii acute, precum cele care apar iarna. Asta s-a petrecut într-adevăr în emisfera sudică, dar schimbarea de vârstă în populația afectată nu concordă cu această teorie.

O a patra explicație posibilă și una mult mai complexă este ceea ce numim „problema realității”. Există un șir de dovezi din ce în ce mai numeroase că testele folosite pe tot globul pentru a identifica cazurile într-o secvență binară, „da sau nu” sunt folosite într-o modalitate simplistă și necoordonată. Am explicat deja limitele testului PCR în testarea masivă a populației.

Testul PCR este un test foarte sensibil, ceea ce înseamnă că detectează cele mai mici fragmente de virus prin amplificarea unei mostre de milioane de ori. Totuși, un fragment nu este un virus întreg, capabil să se înmulțească și să infecteze alte ființe umane. PCR descoperă o mică parte dintr-o structură virală, nu întregul microorganism. Doar virușii întregi ne pot infecta.

Mai mult, numărul de amplificări necesare pentru a obține „un test pozitiv” este rareori raportat. Știm acum că aceasta este o informație esențială în interpretarea rezultatelor. Un număr foarte mare de amplificări poate detecta fragmente și da un rezultat pozitiv, dar un număr mai mic este probabil să identifice indivizi infectați și infecțioși care au nevoie de carantină.

Te-ai aștepta ca toate acestea să fie anunțate în rezultatele PCR dar nu se întâmplă acest lucru. Veștile proaste continuă. Un test foarte sensibil este foarte vulnerabil la contaminare cu materiale genetice străine. Expansiunea rapidă a capacității de testare s-ar putea să fi degradat abilitatea noastră de a steriliza laboratoarele, și de a supraîncărca personalul din laboratoarele de testare. De asemenea, există studii care analizează performanțele diferite ale kiturilor PCR pe același sample, iar rezultatele nu sunt deloc încurajatoare, cu variații mari în ciclul de frecvențe pentru același rezultat pozitiv, ceea ce sugerează o nevoie absolută la nivel global pentru teste standardizate, compararea continuă a procedurilor și performanțelor de testare cu singurul etalon aur în măsurarea contagiunii unei persoane: cultura virală.

Se adună dovezile că o mare proporție din „noile” cazuri ușoare și oameni care au fost retestați pozitiv după carantină sau după ce au fost externați din spital nu sunt infecțioși, ci pur și simplu au particule de virus fără niciun fel de pericol pentru ei sau pentru cei din jur, și cu care sistemul lor imunitar s-a luptat cu succes. Cei cu o imunitate mai activă sunt exact aceia din grupa de vârstă diagnosticată mai frecvent „pozitiv” și cea mai puțin probabilă să ajungă la faze mai grave.

Așadar, se pare că avem realitatea circulației virale, cu un virus care se evaporă rapid, și realitatea percepută a unui test genial folosit prost și interpretat prost.

Pentru a evita această realitate duală și pericolul izolării oamenilor non-infecțioși sau a unor comunități întregi avem nevoie de un efort internațional pentru a standardiza testele, calibrare periodică, șamd. Este nevoie de mai multă muncă pentru o corela ciclurile de amplificări, caracteristicile pacienților și informațiile cu privire la circulația virusului. Medicina și sănătatea publică sunt despre oameni, nu despre șabloane.

Prof. Carl Heneghan (stânga) este profesor de medicină la Universitatea din Oxford. Tom Jefferson (dreapta) este cercetător la aceeași universitate.

Vezi: AR TREBUI SĂ PURTAȚI MASCĂ? CE NE SPUNE ȘTIINȚA?