O Judecătoare Confirmă: Separarea Copilului de Familie Devine Normă

Nu întoarceți privirea. Aveți datoria să știți. Acum e rândul nostru, ca adulți, să apărăm copiii, pe cei de acum, și pe cei care vor veni. Pe nepoții încă nenăscuți. Vă interesează pe toți.

E o schimbare de paradigmă.

Prin proiectul de lege (PL-x 145/2023) apărut din niște străfunduri tenebroase de gândire, se schimbă paradigma apartenenței copilului la familie și a liberei alegeri de către părinți a datelor esențiale ale existenței lui.

E ca și cum statul ni i-ar confisca și apoi, dacă suntem cuminți, ni i-ar oferi înapoi, condiționat.

În primul rând, legea își propune o recenzare a copiilor, a tuturor copiilor, prin sita criteriilor pe care le stabilește. Practic, statul, din punct de vedere juridic, preia în custodie copiii, îi triază, și stabilește care dintre ei se află și care nu se află în „risc de separare de familie”.

E mai rău decât atunci când au venit comuniștii la putere, și au luat de la țărani vitele, caii, le-au dus pe toate la C.A.P.. Au luat TOT. Au luat pământurile, căruțele, porumbul (de a stat și a putrezit, grămadă, sub ploaie, iar țăranii nu aveau voie să meargă să îl ia). Au luat până și năfrămile (baticurile) de pe capul fetițelor. Mama îmi povestea că le îmboldea bunica să plângă: „plângeți, tu, să nu vă ia năfrămile” – dar le-au luat.

Iată imaginea forței brute puse în mișcare, imperturbabilă, agresivă, nerațională.

Dar până acolo nu au ajuns nici ei. Să ia copiii. Cel puțin nu prin părțile astea.

Au lăsat-o pe asta pentru zilele noastre, când discursul s-a rafinat, iar facerea de bine vine… cum vine ea atunci când nu e dorită.

Acum, cu o ingenuă candoare, legea se definește ca fiind una de „organizare a activității de prevenire a separării copilului de familie”. Se preface a fi bună. E mieroasă, trâmbițează binele copilului.

Atâta doar că binele acesta este unul înfricoșător. E un „bine” normativ, obligatoriu. Ca și cel al regimului comunist. Binele era să nu ai proprietăți, să nu vrei nimic în afara direcției de partid; binele era cel definit de conducători.

Așa și acum, binele copilului este definit în mod indirect, ca fiind opus situației de a trăi într-o familie aflată „în una din următoarele situații de vulnerabilitate”:

– care are venituri reduse și nu primește beneficii de asistență socială, sau
– care nu dispune de spațiu locuibil suficient, sau
– care ocupă fără drept anumite spații de locuit, inclusiv spații construite ilegal, sau
– care întâmpină probleme privind siguranța și igiena locuinței, sau
– care are în îngrijire o mamă minoră sau o minoră gravidă, sau
– care are membri adulți cu dizabilități care le afectează semnificativ calitatea vieții și participarea la viața socială, sau
– care are unul sau mai mulți copii nevaccinați cu schema din programul național de imunizări, sau
– care are unul sau mai mulți copii cu performanțe școlare slabe ș.a.m.d.

Stați puțin! Păi se desființează intimitatea familiei, coeziunea ei, familia este dezmembrată, este supusă disecției în timpul vieții, cât încă se mai zbate!

Familia este în situație de vulnerabilitate dacă stă mai îngrămădită! Sau dacă are un membru adult cu dizabilități! Sau dacă una și alta?! Și vine statul și ce face? Caută, din ușă în ușă, aceste „vulnerabilități”, și dacă găsește una, face PLAN DE MĂSURI! Trebuie să facă plan de măsuri. Și niște tehnicieni în asistență socială verifică implementarea planului de măsuri!

Toate acestea sunt niște intruziuni înfricoșătoare în intimitatea familiei.

De fapt, toate acestea reprezintă o schimbare de paradigmă. Statul este interesat și intervine să cunoască toate datele tuturor familiilor cu copii. Practic, trebuie stabilit, când vine asistentul social, tot ce ține de familie: câți membri, cât spațiu de locuit, starea de sănătate a membrilor, veniturile familiei, statutul vaccinal, notele la școală, starea fetelor (dacă sunt gravide sau nu), starea locativă, dacă au acte pe casă, pe apartament, cazierul, alfabetizarea părinților, spitalizările copiilor, bolile tuturor membrilor de familie etc.

Se instituie prezumția de disfuncție pentru familiile cu copii, prezumție care trebuie înlăturată prin afirmarea, prin dovedirea pentru fiecare din aceste criterii a punctelor necesare spre a nu fi catalogată ca vulnerabilă.

Când există, așa ca în prezent, prezumția de bună credință, de bună funcționare, se prezumă că totul merge bine, iar situațiile cu adevărat disfuncționale sunt sesizate organelor competente, acolo unde apar, fără a fi verificate apriori toate familiile deținătoare de copii.

Practic, în aceasta constă schimbarea de paradigmă, o schimbare profundă și care dă tonul unei modificări de substanță a modului în care statul se raportează la indivizii săi. Este clar că această lege, aflată încă în stare de proiect, dă startul unei preluări de către stat a libertății și demnității individului, în una din formele cele mai nobile de manifestare a acestora: de pe poziția de părinți, care prin definiție trebuie să fie deținătorii autorității și ai respectabilității parentale în fața copiilor.

Prin această lege, o parte din libertatea omului, și anume cea mai autentică și mai delicată, cea legată de relația omului cu propriii copii, este anihilată, și statul se interpune pentru a decide el care sunt limitele acceptabile ale educației, ale prescripțiilor religioase, ale convingerilor medicale, sau pur și simplu, ale puterii financiare și sociale pe care o familie le îmbrățișează sau le au.

Cu un cinism remarcabil, proiectul de lege structurează o încartiruire organizațională

Nu pot să nu mă gândesc la bebelușul Alfie, care a fost omorât de statul englez prin însetare și înfometare, pentru că era în comă în spital și părinții voiau să îl mute la o clinică din Italia, unde să încerce noi metode de recuperare. Nu, statul englez s-a autosesizat și a decis că interesul superior al copilului acestor nenorociți părinți este să moară, și l-au deconectat de la aparate, împiedicându-i pe părinți, cu ajutorul poliției, să îl ia și să îl ducă unde vor crede ei, în încercarea de a-l vindeca.

Niciodată nu am reușit să înțeleg resorturile principiale care susțin o atare abordare.

Observ însă că, în aceeași notă, se impune, prin acest proiect de lege, ideea că statul poate să știe mai bine decât părinții ce li se potrivește cel mai bine copiilor lor.

Sunt state în care părinții nu mai au control asupra deciziilor copiilor lor minori de a-și schimba sexul, iar statul îi păzește pe copii de deciziile părinților sub acest aspect. Adică să decidă singuri, ei, copiii, la vârsta de 10 ani, dacă vor să înceapă procedurile pentru schimbarea de sex.

Păi copiii, la vârsta aceasta, se schimbă ca vremea primăvara, acum sunt prieteni cu cutare, acum nu îl mai suportă; acum vor adidașii aștia, mâine – să nu îi mai vadă, că sunt demodați, că așa a spus colega.

Gândiți-vă că limitele acestui proiect de lege nu sunt fixate acum, ci ele vor fi decise într-un viitor în care lucrurile sunt în schimbare. Acum se instalează infrastructura. Însă nimeni nu știe ce va însemna, peste doi ani, „mediu sociale nepotrivit creșterii și educării copilului”, sau „influențe negative asupra copilului”.

Imprecizia și generalitatea termenilor de care uzează legea este de așa natură, încât prim prisma acestor prevederi, fiecare familie care are copii este într-o permanentă stare de iminentă cădere în situația de a deveni vulnerabilă, în funcție de modul cum se vor defini termenii ei la un moment dat.

Vedem rapida schimbare a vieții, într-o reașezare năucitoare de principii și valori pe care statul își propune să le susțină. Și nu avem de ce să credem că acest carusel se va opri, sau va încetini. Dimpotrivă, pare că această „updatare” se îndreaptă cu precizie și repeziciune spre modele a căror disfuncție o vedem în alte state, spre destructurarea noțiunilor fundamentale, spre reașezarea acceptabilului și a ceea ce este permis pe alte redute și spre interzicerea unor drepturi pe care nici nu le puteam gândi în vremurile nu prea îndepărtate ca fiind detașabile de ființa umană.

Una din coordonatele activității de prevenire a separării copilului de familie (art. 2 lit. c) este „integrarea lui în comunitate”. Păi copilul este integrat în comunitate. De când se naște, de când este preluat de mamă din mâinile asistentei de la neo-nato, și i se face poză, și vine tata și îl vede, și apoi îl duc acasă, și se aștern pe venit bunici, nași, mătuși, colegi, apoi îl scoți la plimbare, îl vede vecina, colega, comunitatea, ce mai. De atunci încolo, copilul e tot după și cu mama și cu tata, și e perfect integrat în comunitate.

Nu e necesar să vină o lege să îl restituie familiei și să îl integreze statul în comunitate.

E ca și cum statul ar adopta o lege ca să crească părul la oameni. Le crește în mod natural, nu trebuie luate măsuri și promovată creșterea părului, ca deziderat de țară. El crește natural.

Tot astfel, crește natural și copilul în familie.

De aceea, trebuie să păstrăm firescul lucrurilor și să nu încercăm să prindem în noi proceduri și reglementări, în noi comitete și comiții, gestionarea unor lucruri care nu aparțin sferei publice. Există în prezent proceduri pentru situațiile în care, cu adevărat, copiii sunt în pericol, și ele se aplică. Nu este cazul să facem însă din excepție – regulă.

Dumnezeu binecuvântează relația dintre părinți și copii, și singura poruncă Dumnezeiască, după care urmează imediat răsplata aici, pe pământ, este cea de a-ți cinsti părinții: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție!”.

Binele nu poate veni din întoarcerea firescului în nefiresc și din încălcarea rosturilor lucrurilor, așa cum ele încă mai stau pe pământ. Iar copiii sunt și trebuie să rămână ai familiilor lor, în ocrotirea părinților și în demnitatea lor constituțională.

Jud. Ioana Tripon, Curtea de Apel Cluj-Napoca

Juridice.ro