O zi din viata unui puscarias inchis la Jilava

CUM E VIATA LA PUSCARIE

Când ești Partid și ai program puternic de guvernare pentru România, da’ n-ai bani, începi guvernarea cu penitenciarele, după care faci ce mai poți pentru cei aflați în libertate. Ca Guvern, par egzamplu, poți să stai de vorbă cu un biet om, liberat la grațiere. Ce-a făcut el, omul? Tânărul Velisar a intrat în „combinație” cu unii de la Constanța, a primit un buletin de identitate fals în două zile, a mers la Rent-a-Car, a închiriat mașini, le-a adus la Eforie, clanul de țigani le-a tăiat cu sudură, le-a făcut piese de schimb și le-a vândut în Bulgaria. Viața-i simplă chiar și unde e tehnologia înaltă . („Mercedes și Volkswagen”, ține Velisar să precizeze numele tehnologiei).

Cum a fost la Jilava pentru Velisar? „La pușcărie e ca-n Facebook”, zice el. „Ai fotografie, profil, scrii pe wall și te discuți cu tot felul de nenorociți pe care nu i-ai întâlnit niciodată. Cu drogurile n-am avut probleme, aveau alții, știi vorba aia – singurul drug-dealer care nu întârzie e polițistul. În rest, noi aveam acolo paznici, iar aici, afară, se numesc directori”. Ce face Velisar acum cu libertatea dăruită de Guvern? „Uite ce-ți zic eu”, oftează liberatul Velisar. „Când văd ce-i pe-afară, parcă îmi vine să zic că era mai bine la Jilava, pricepi? În plus, eu în libertate îmi pierdeam mereu cheile, le uitam prin troleibuze. La Jilava era unul care încuia și descuia pentru mine”.

Jilava e ca un somn prelungit

La 5.30 e masa de dimineaţă. Te trezeşti când ţi-aduc gardienii micul dejun – ceai îndulcit cu pesmeţi. Mănânci până crăpi, după aia te culci. Pe la 07.00, te trezeşti şi stai cu stomacul plin, la apel: vine un subofiţer gras, cu picioarele strâmbe şi te strigă: „Numărul 13810! Care eşti, mă?” „Prezent!”. Alt subofiţer ciocăneşte gratiile şi planşeele, să vadă dacă a decupat careva din ele. După ce pleacă ăştia, freci la ness şi la cafea, sau stai cocoţat în pat. Dacă e televizorul defect, te uiţi aiurit pe pereţi sau povesteşti ce-ai face tu dacă ai fi în libertate, acasă, lângă copii şi nevastă. Te culci. Dacă ai proces, te duc caraliii la camera de triere, să te îmbarce pentru Tribunal. Dacă e zi de duş, te duci la duş, dacă e zi de chioşc, te duci la chioşc. Pe la 11.00 din zi te trezeşti şi ieși la plimbare, în curte.

Cu lingura „topită” de Cola

La prânz mănânci, apoi joci poker pe ţigări sau îţi iei de îmbucat de la sacoşa din geam – ceva slănină afumată, denumită uneori de pârnâiaşi „zangală”. După prânz te culci. Pe la 16.00, poţi să te trezeşti şi să faci puţină gimnastică între paturi (cu bidoane de 5 litri umplute cu apă), sub ochii bovini ai şefului de cameră, Rostaş. Când oboseşti, te culci. Pe la 18.00 vine apelul de seară: „13810, unde eşti?” „Aici, ‘trăiţi!”. Subofiţerii verifică iar gratiile, predau altora serviciul şi pleacă. De-acum, deţinutul se poate culca din nou. Care e mai înstărit încălzeşte la chibrit o malaciucă, aşa cum zic deţinuţii la bila de heroină, o trag în seringă şi şi-o injectează grijulii în venă. După aia, dorm două ore cu ochii albi, fericiţi şi împăcaţi deplin cu toată mizeria din viaţă. Două ore, ăştia sunt „evadaţi”. Cine se plictiseşte de traiul la Jilava, cu somn prelungit şi letargie bolnavă, taie într-o zi o coadă de lingură, o înghite şi după ce e transferat cu ocluzie intestinală în patul alb de la spitalul-penitenciar Jilava, se pune pe băut Cola ca să dizolve lingura din burtă. „Tăticu’, coada să fie neapărat din aluminiu, altfel n-o topeşti cu Cola. Te duci dracu’!”, te vor sfătui în bătaie de joc veteranii penitenciarului.

„Grea e viaţa dinăuntru…”

Departe, spre ateliere, cântă acum un deţinut cu triluri ţigăneşti în gât, un cântec de ocnă de prin anii ‘70, cum nu prea mai cunosc bididiii din ziua de azi. „Grea e viaţa dinăuntru,/ Doamne, că pleci obligat la lucru, măi,/ Fără ţigări, fără pâine,/ Doamne, cu potera după tine, măi/”. Parcă plânge ţiganul, , parcă nu cântă: „Ăsta a stat ceva la bulău, le ştie, care-o fi el”, zice admirativ Velisar. Deţinutul-model Velisar se mişcă pe patul lui de la nivelul doi şi se-aşază mai bine, să asculte. Sub el sforăie şeful de cameră, întins îmbrăcat, direct pe ţambalul patului. În afară de vocea guristului neaşteptat, în celula de la etajul 1 al penitenciarul Jilava nu mai răzbate acum nimic, niciun zgomot: dimineaţa asta, puşcăria Jilava – cu 1.800 de deţinuţi în custodie – doarme păpuşă, parcă i-ar fi frică să nu primească vreo pedeapsă maximă. E somn peste tot, nici sateliţii americanilor n-ar mai detecta ceva. Oprit puţin, deţinutul de-afară îşi reia cântecul şi plânge iar, direct din gât: „Cu paşi mari pe coridor,/ Doamne, trece– un plutonier-major,/ Şi tot strigă-n gura mare/ Treci, ţigan, la-ncolonare/”. Velisar se mişcă din nou pe patul-ţambal şi râde în sinea lui, înveselit: „Ie-te-al dracu’ cum îşi dă el singur ordine: la-ncolonare”. Asta e Jilava, unul din puţinele locuri unde, dacă te fură somnul, nu e infracţiune.

Hai, liberare!

Velisar e relaxat, îşi aşteaptă liberarea din zi în zi: judecătorii i-au dat doi ani cu suspendare, pe un termen de încercare. Ajuns la Jilava în urmă cu două luni, după căderea unei reţele de hoţi de maşini de lux – un clan ţigănesc (fraţii Remus, Paul şi Ştefan Răduca) din Eforie Sud, județul Constanţa, care avea conexiuni în grupurile interlope din Ferentari, Velisar nu a avut niciodată probleme cu autorităţile din închisoare: n-a fost dus la izolator, nu s-a bătut, n-a mers la dos cu homosexualii recunoscuţi ai penitenciarului, n-a tras heroină şi, în plus, s-a cerut mereu la muncă. Încet, cu mişcări exersate în zile şi nopţi, Velisar sare din patul suspendat fără să trezească pe nimeni. În patul de deasupra lui sforăie şuierat moş Căluţ. Când a venit în celulă prima dată, şeful Rostaş i-a arătat, în batjocură, un pat de la nivelul trei şi i-a spus: „Tatae, acolo e patul tău, acolo stai. Ai grije, când cobori, să n-atingi niciun pat”. De frică, bietul bătrân petrece acum ore întregi acolo sus, lângă tavan, ca un bărzoi ciufulit.

„Piaţă” în celule şi „sifoane” protejate

„Dacă o gândeşti frumos, scapi şi de-aici”, zice Velisar iscodind pe geam cât poate să cuprindă cu privirea din gardurile de sârmă, din curţile, poarta mare, clădirile şi mulţimea gardienilor. La două-trei săptămâni, în camerele din Jilava vine „piaţa”, cum zic deţinuţii la descinderile poliţiei: intră în camere 4-5 malaci aleşi dintre gardieni, cu cagule pe faţă şi matrace în mână, întorc camera pe dos şi strigă înăbuşit: „Ăsta ce e, mă, ‘mnezeu mă-tii?”, „Cuţit, să trăiţi”, „Şi ce faci, mă, tu cu un cuţit aci? Filmezi o emisiune la TV, faci bucătărie?”. Nu-i răspunde nimeni şi proprietarul obiectului este atunci trimis disciplinar la izolare. Nu-i ştie nimeni pe mascaţi, conducerea de la Jilava îi ţine „la fereală”. Ei dau năvală în celule pe informaţii precise (cutare ascunde cuţit, altul are malaciucă), iar pentru „sifoanele” lor sunt rezervate două camere pe altă secţie: acolo sunt închişi, pentru protecţie, turnătorii. După ce pleacă „piaţa”, reîncepe somnul colectiv prin camere.

Vecini iluştri, de Jilava

La parter a stat închis un general mare, de la Bucureşti, Victor Stănculescu, ăsta stătea singur în cameră. Poate şi de-aia deţinuţii îl salutau cu respect, chit că unii cârâiau: „Un caraliu nenorocit peste soldaţi, a tras în lume la Revoluţie”. Mai încolo, pe secţia „periculoşilor” a stat grecul Konstantinos Passaris, zis „Fiara”, care a tras cu pistolul în Bucureşti: pe-ăsta nu-l vedea nimeni la faţă, stătea numai în lanţuri şi cică nu dormea deloc – acum a plecat şi el din Jilava, unii vorbesc că l-au transferat la Gherla sau că l-au repatriat în Grecia lui însorită şi plină de crize. Cu mici excepţii, penitenciarul a rămas o oază de verdeaţă şi linişte, fără vedete. Mai venea câte-un Nuţu Cămătaru, stătea puţin şi pleca acasă, promiţând să se ocupe de ăia care l-au adus în Jilava asta jegoasă, plină de gândaci, de şobolani şi de „sifoane”. Judecătorii nu se grăbesc să le trimită la Jilava miliardari sau şefi interlopi, trimit doar hoţi mărunţi şi găinari, îşi pregătesc şi ei pensia. Cică judecătoarea care l-a eliberat pe Sile Pietroi, chiar aşa ar fi explicat: „Vreau să ies liniştită la pensie”. Pietroi e cunoscut printre vieţaşii de la Jilava ca un cal breaz, aşa că ce-a zis baba aia la Tribunal, cum aşteaptă ea pensia, a stârnit senzaţie în celule. O lună întreagă, dacă mergeau până la privată să se pişe, deţinuţii se anunţau cu glas tare: „Ce să fac, uite mă duc şi eu pân’ la pensie şi-napoi!”.

Fără somn

Atât îi vor rămâne lui Velisar de la Jilava, după ce mâine sau poimâine va ieşi din penitenciar: libertatea pe care i-au dat-o Partidul şi Tribunalul şi sila de somn. Deţinutul a dormit aici cât pentru 3-4 generaţii şi va duce cu el peste tot starea asta de scârbă suverană faţă de somn. Velisar va merge acasă şi nu va mai dormi niciodată, va sta mereu cu pleoapele ridicate. Să nu mai doarmă, să uite somnul bolnav pe care l-a avut mereu în patul lui de la Jilava. Cu ochii mereu deschişi, Velisar va putea fi un fel de istorie neadormită a ultimelor două luni, în carne şi oase, a Penitenciarului Jilava. De restul istoriei, şi aia trecută, şi aia care va veni, să aibă grijă judecătorii şi gardienii.