Operatiuni Psihologice (PsiOp) / Demascarea manipularii colective

21/12/2013 Redacția 1 Views

Operatiunile Psihologice sunt efectuate peste tot in lume de cadre militare si din serviciile secrete care lucreaza in mass-media. Uneori doar difuzarea unui anumit film declanseaza o stare emotionala si un algoritm mental care peste cateva zile va putea fi corelat de minune cu evenimentele de pe scena politica sau economica. Totodata selectia si modul de prezentare al materialelor care ajung in presa trec prin mainile agentilor PsiOp – lucru obsevabil. Alte dati un bruiaj si o defectiune tehnica aparuta intamplator in cazul unei cuvantari sau a unei transmisiuni in direct poate avea o importanta enorma.

Observarea „normalitatii” aparente
Televiziunea si femeile
Gandirea de grup
Structurile impersonale
Jocul de-a ,,alegerea”
Controlul sentimentelor
Pregatirea pshihologica pentru lupta

Observarea normalitatii aparente

Cele mai eficiente tehnici de manipulare se bazeaza pe crearea unei aparente de normalitate. Pentru a avea succes, agentii de influenta trebuie sa actioneze în asa fel încât sa nu atraga atentia celor din jur. Raportându-ne la subcapitolul precedent, ei sunt foarte atenti sa nu le dea ocazia celorlalti de a observa ca „nu se potriveste ceva”. Cersetorii, chiar si când venitul lor lunar îl depaseste de câteva ori pe cel mediu pe economie, se îmbraca întotdeauna în zdrente, umbla murdari, îsi pun în evidenta ranile (de multe ori intentionat) pentru a stârni mila trecatorilor. Marii escroci se îmbraca întotdeauna elegant, folosesc un limbaj elevat, se comporta aidoma oamenilor de afaceri veritabili. De multe ori, potentialele victime nici nu mai verifica identitatea celor cu care stau de vorba de teama sa nu-i „ofenseze”. Întotdeauna cei care îsi asuma o alta identitate încearca sa se comporte, sa vorbeasca, sa se îmbrace precum cei pe care îi imita, pentru ca potentialelor victime sa le fie indus sentimentul de normalitate menit sa adoarma vigilenta.
Comportamentul civilizat, respectul si sentimentele de prietenie fata de cei din jur nu sunt echivalente cu a le acorda, neconditionat, o încredere absoluta. Întotdeauna, un minim simt critic este bine venit. Chiar si cei mai apropiati noua tind, uneori, sa ne exploateze slabiciunile pentru a-si satisface un interes, sau cum spun batrânii, încearca „sa ne apuce un deget, pentru a ne lua toata mâna”.
La nivel macrosocial, toate regimurile, indiferent de ce orientare ar fi acestea, încearca sa induca oamenilor obisnuiti sentimentul de normalitate, în masura sa justifice actiunile guvernamentale si sa confere un spor de autoritate suprastructurii. Acest lucru se realizeaza, în principal, prin controlul informatiilor, în anii cincizeci, guvernul Statelor Unite a refuzat sa avertizeze cetatenii din Nevada asupra pericolului caderilor radioactive produse în urma testelor nucleare. Oamenii au crezut în starea de formalitate” si nu si-au parasit asezarile, pentru ca abia mult mai târziu sa fie dezvaluita incidenta crescuta a cazurilor de cancer din Nevada.
În cazul accidentului nuclear de la Cemobîl, autoritatile au refuzat sa ofere informatii opiniei publice, iar când dezastrul nu a mai putut fi ascuns, au încercat sa-l minimalizeze cât de mult posibil. Echipele de interventie nu au fost avertizate asupra pericolului real la care se expun, locuitorii din împrejurimi au fost linistiti cu comunicate false, iar dupa zece ani s-a dovedit ca mii de oameni au murit nevinovati, în chinuri groaznice, tocmai din dorinta guvernului de a pastra aparenta de „normalitate”, pentru a nu-si sifona „imaginea”.
În România postrevolutionara, si nu numai, cuvântul de ordine în toate ministerele este pastrarea secretului asupra tuturor neîmplinirilor si esecurilor, pentru a da impresia populatiei ca tranzitia decurge „normal”. De câte ori ziarele independente publica documente compromitatoare la adresa suprastructurii, prima masura este demararea unei anchete pentru a se depista scurgerea de informatii. Din pacate, în majoritatea cazurilor, aceasta ramâne si singura masura luata de guvernanti. De multe ori, încrâncenarea autoritatilor de a pastra aparenta de normalitate ajunge sa frizeze absurdul. Astfel, dupa revolutia din decembrie 1989, România a fost zguduita de demisiile rasunatoare ale unor importanti functionari de stat (seful Garzii Financiare, seful Inspectoratului General de Politie, seful Serviciului de Contrainformatii al Armatei etc), care au încercat, prin gesturile lor, sa arate ca „nu merge ceva în tara”, respectiv ca fenomenul coruptiei a cuprins cele mai înalte straturi ale suprastructurii. Reactia Puterii, în toate aceste cazuri, a fost debarasarea de acesti functionari incomozi, care au stricat impresia de „normalitate”. Sondajele de opinie arata ca efectul a fost exact contrar celui urmarit de autoritati. Omul obisnuit resimte tot mai acut pericolul coruptiei, al coagularii structurilor crimei organizate în sferele înalte ale Puterii, în ciuda mesajelor linistitoare venite „de sus”, conform carora, „totul este normal”.
Revenind la presa independenta, în orice stat civilizat, ea este considerata „câinele de paza al democratiei”, în sensul ca menirea ei este aceea de a sanctiona prompt orice discontinuitate, orice fapt „ce pare în neregula”. Din acest motiv, presa se afla într-o permanenta opozitie cu tendinta autoritatilor de a pastra aparenta de normalitate. Iar acuzele venite din partea autoritatilor, conform carora ziarele independente sunt vinovate de imaginea proasta a suprastructurii în ochii cetatenilor, pentru ca nu reflecta în paginile lor si faptele pozitive (câte ar fi acestea), nu reprezinta decât tot o tehnica de manipulare (cea a „tintelor false”), prin care se încearca transferarea esecurilor autoritatilor în sarcina presei, în realitate, responsabilitatea pentru imaginea proprie revine în întregime autoritatilor, în timp ce menirea ziarelor independente, dupa cum spuneam, este aceea de a observa discontinuitatile, pentru a-i oferi cititorului posibilitatea sa analizeze obiectiv situatiile si sa se poata hotarî în perfecta cunostinta de cauza cu ce formatiune politica va vota atunci când va veni vremea alegerilor.
Un alt exemplu de aplicare a acestei tehnici privind „aparenta de normalitate” în România postdecembrista este dat de interviurile acordate presei de catre cei incriminati în raportul „Apartamentul” (raport efectuat de o comisie parlamentara speciala, având ca obiect repartizarea ilegala de locuinte unor înalti demnitari). Cei intervievati au raspuns cu nonsalanta ca ei au obtinut locuintele în mod „normal”, ca urmare a unor cereri facute, „ca tot omul”, forurilor în drept sa acorde respectivele spatii locative. În acest caz, aparenta de normalitate a fost contrazisa flagrant de criza de locuinte existenta în România acelei perioade. Cei incriminati au utilizat respectiva tactica tocmai pentru a ascunde traficul de influenta si ilegalitatile prin care si-au obtinut locuintele si, din pacate, ca în multe alte cazuri flagrante, nu s-a luat nici o masura în privinta lor. Spunem din pacate, pentru ca perpetuarea unei asemenea stari are repercusiuni mult mai grave decât ar parea la prima vedere. Treptat, în constiinta publica se insinueaza ideea ca adevarata stare de „normalitate” în România este cea în care structurile crimei organizate se afla la putere, în care orice ilegalitate este permisa daca ai „spatele asigurat”. Oamenii ajung la concluzia ca este mult mai simplu si mai profitabil sa îti cauti protectori pentru a încalca legea, decât s-o respecti. Se creeaza astfel un nou sistem de valori, o noua mentalitate, ce nu au nimic comun cu cele existente în tarile cu democratie autentica. Iar trecerea spre o normalitate reala va fi mult mai grea si mai chinuitoare. Daca va mai fi vreodata…
Revenind la modalitatile propriu-zise de detectare a normalitatii aparente în viata de zi cu zi si la strategiile de evitare a influentei manipulatorilor în astfel de cazuri, trebuie remarcata dificultatea si caracterul complex al acestora. Artizanii manipularii depun eforturi considerabile pentru a evita aparitia oricarei discontinuitati. Si totusi posibilitati de aparare exista. Respectarea unor reguli de protocol foarte rigide nu impune neaparat supunerea neconditionata fata de acestea. Respectarea oricaror legi, norme si regulamente, scrise sau nescrise, nu înseamna abandonarea judecarii lor cu un ochi critic, mai ales în cazurile în care ele afecteaza, chiar si într-o mica masura, drepturi fundamentale precum cele la libera exprimare, asociere sau informare. Testarea unor asemenea reguli se poate face printr-o minora încalcare a lor pentru a observa consecintele. Daca reactia este disproportionat de mare si de violenta, înseamna ca „nu e în regula ceva” si trebuie sa reevaluam situatia, eventual prin adunarea unor informatii suplimentare referitoare la cei cu care am intrat în contact sau la respectiva situatie sociala.
În general, o anumita relaxare dublata de un spirit nonconformist sunt necesare în asemenea situatii pentru pastrarea capacitatii de analiza lucida, în masura sa sesizeze aparenta de normalitate.

Sesizarea falsei similaritati
Marii artizani ai manipularii nu se multumesc doar cu controlul total al victimelor. Ei devin cei mai buni prieteni ai acestora, le capteaza afectiunea si respectul, putând astfel sa le influenteze mult mai eficient.
Cu trei decenii în urma, în Statele Unite, un anume George Whitmore Jr. a recunoscut asasinarea a doi activisti socialisti, dupa ce fusese supus unor interogatorii îndelungate. El nu numai ca a scris o marturisire de saizeci si una de pagini, dar a dorit sa-si exprime în mod public admiratia fata de anchetator, pe care ajunsese sa-l respecte mai mult decât pe propriul lui parinte. Pentru anchetator, aceste sentimente de admiratie reprezentau dovada suprema a abilitatii sale de a intra „pe lungimea de unda” a acuzatului, de a-i capta încrederea si de a-l determina, în cele din urma, sa faca marturisiri complete. Evenimentele ulterioare au demonstrat fara dubiu ca Whitmore fusese adus în situatia de a recunoaste un dublu asasinat pe care, de fapt, nu el îl comisese!
Pentru a fi eficienti, manipulatorii încearca, în primul rând, „sa se bage sub pielea” victimei. Ei imita felul de a se comporta al celuilalt, îi împartasesc idealurile si temerile, îi capteaza încrederea si prietenia. Apoi, atentia se muta imperceptibil dar continuu spre zona ce îl intereseaza pe manipulator. Victima se misca mai greu, însa încrederea pe care deja o are în noul prieten o face sa nu sesizeze deplasarea, mai ales când partenerul stie exact când sa foloseasca un gest prietenesc sau un zâmbet de încurajare. În final, victima sufera o transformare completa, de care nici macar nu-si da seama. Variante ale unor asemenea procedee se întâlnesc, spre exemplu, în relatia dintre anchetator si detinut sau între detinut si colegii sai de celula, veterani, în cadrul procedeelor de spalare a creierului despre care am vorbit într-un capitol anterior.
Dar falsa similaritate apare si în situatii dintre cele mai simple, când manipulatorul actioneaza uneori din instinct, fara un plan dinainte stabilit. În subcapitolul precedent vorbeam despre legarea unor prietenii. Fiecaruia dintre noi i se pare „normal” ca noul amic sa aiba aceleasi idealuri, aceleasi obiceiuri, acelasi mod de a se îmbraca sau de a vorbi. Într-un anume fel ne recunoastem în el, primim o confirmare a faptului ca ceea ce facem, gândim sau simtim noi este corect, de vreme ce si altii se manifesta la fel. Treptat, încrederea pe care o avem în noi însine se transfera asupra noului prieten, iar spiritul critic se diminueaza tot mai mult. Devenim astfel victime usoare ale celor care folosesc aceasta tehnica a falsei similaritati.
Pentru a ne feri de astfel de situatii este necesar sa analizam cu atentie comportamentul noului partener de relatie, sa vedem daca supraliciteaza într-un anume context si de ce, sa facem diferenta între ceea ce vorbeste sau promite si ceea ce face cu adevarat, sa-i cerem, din când în când, câte o dovada cât de mica, dar concreta, de prietenie.
Este adevarat ca exacerbarea unui asemenea comportament critic fata de orice noua cunostinta ar putea sa ne împiedice sa traim din plin. Permanenta neîncredere în ceilalti, banuielile, teama de a nu fi înselati nu pot ramâne nesesizate prea mult timp de catre cei din jur si ar putea sa ne izoleze. Probabil, în marea majoritate a cazurilor, este mai bine sa-i privim pe oameni cu încredere, chiar cu riscul de a fi dezamagiti mai târziu. Pentru ca toate astea tin, în ultima instanta, de farmecul vietii. De fapt, secretul supravietuirii decente nu consta în a ne comporta ca si cum am trai într-o lume de dusmani, ci de a învata din greselile noastre si ale celorlalti Acceptând ca am gresit în anumite situatii, chiar si numai pentru faptul ca ne-am lasat amagiti, ne va fi mult mai usor, dupa aceea, sa ne ferim. Bogdan Ficeac,,Tehnici de manipulare”

Televiziunea şi femeile

În ultimii ani, stimulate de importul masiv din ţări în care comunicarea este atât de fragmentată, de reviste pentru femei, şi televiziunile au început să se preocupe mai mult de studierea caracteristicilor lor şi să-ş adapteze programele pentru a răspunde aşteptărilor specifice. Astfel, televizuinile au început să analizeze şi să folosească nu problemele femeilor sau cele de care ele ar putea fi interesate ci, mai mult, reacţia lor emotivă la diverşI stimuli. Astfel, programele televiziunilor româneşti vorbesc foarte rar despre femei ci, cel mai des, construiesc situaţii şIipersoanje care să stimuleze emoţional publicul feminin şi să-l determine să accepte realitatea prezentată ca pe o alternativă la viaţa de zi cu zi.

Continuând pe linia patriarhală potrivit căreia femeile sunt mai puţin active şi mai puţin raţionale decât bărbaţii, televiziunea nu pune în discuţie concepţiile respective ci, folosindu-se de ele, îşi construieşte mesajele astfel încât să perpetueze acest mod pe care chiar majoritatea femeilor îl au de a se privi. Cu alte cuvinte, ca şi în cazul folosirii ( stimulării ) tendinţei naturale a copiiilor de a acorda lucrurilor o atenţie scăzută şI un timp limitat, şi în privinţa femeilor, se foloseşte mentalitatea deja existentă în societate pentru a face mai eficiente programele de televiziune şi, prin urmare, de a consolida această mentalitate la nivelul telespectatorilor ei. Există o preocupare intensă în departamentele de programming pentru crearea de noi oferte pentru femei. Se identifică acele elemente, care, în opinia celor ce se ocupă de structura programului, le-ar putea interesa cu precădere pe femei şI se introduc într-o emisiune difuzată la ore la care studiile au arătat că majoritatea telespectatorilor sunt femei.

Analiza cantitativă a arătat că programele de televiziune prezintă mai multe personaje masculine decât cele feminine ( deşI este cunoscut faptul că raportul este invers în societate ). De asemenea, în prime-time, sunt de trei ori mai multe personaje principale masculine decât cele feminine. Diferenţele pot fi mai mari. În serialele de aventuri, bărbaţii sunt de 6 ori mai mulţi decât femeile, în comedii, doar de două ori, iar în publicităţi, raportul se inversează. Nu există studii care să poată identifica efectele concrete ale acestui mod de subreprezentare a femeilor. Dar pot aprecia că, pe termen lung, această subevaluare, această lipsă a modelelor feminine şI această tendinţă de a folosi stereotipurile culturale influenţează modul în care sunt văzute femeile dar, în primul rând, modul în care se văd ele.

O altă analiză arată că femeile din televiziune sunt mai tinere decât bărbaţii, că sunt prezentate în ipostaze lucrative mai rar decât aceştia, că sunt pasive, dependente de bărbaţi şI preocupate excesiv de aspectul fizic. De asemenea, în programele de televziune, bărbaţii apreciază mai mult femeile pentru înfăţişarea lor decât pentru inteligenţa lor şi pentru capacităţile şi competenţele personale şi profesionale.

Odată cu conştientizarea importanţei femeilor în folosirea resurselor unei familii şi capacităţii de a le influenţa în primul rând datorită timpului sporit pe care îl alocă privitului la televizor, strategii televiziunilor au început să împingă lucrurile spre o reprezentare mai apropiată de realitate a caracteristicilor şI relaţiilor femeilor, spre o înmulţire a rolurilor destinate acestora şi spre diversificarea lor. Cu toate acestea, s-a constatat că programele care le au pe femei în prim plan ( exceptând talk-show-rile sau emisiunile sociale ) sunt vizionate în egală măsură şi de bărbaţi.

Chiar şi atunci când femeile sunt mai des prezentate, există diferenţe între realitatea construită şI cea din viaţa de zi cu zi. Astfel, în televiziune sunt mult mai multe femei bogate decât în realitate ( un sfert din personajele avute faţă de 0,2 % în realitate ), au slujbe care presupun responsabilităţi crescute şI problemele cu care acestea se confruntă în realitate ( îngrijirea copiiilor, discriminarea sexuală, hărţuirea şI sărăcia ) sunt subreprezentate. Chiar dacă, în ultimii ani, au apărut mai multe personaje feminine în vârstă, ele tind să interpreteze acelaşi rol ca şi cele mai tinere.

Interesant, în acest context, este raportul echilibrat care există între femeile şI bărbaţii care prezintă ştirile. Explicaţia rezidă în faptul că emisiunile informative se adresează preponderent laturii raţionale şI atrag, prin urmare, în faţa televizoarelor un număr egal de femei şI bărbaţi. Studiile au arătat că, în timp ce prezentatorul bărbat este mai credibil şI privit ca un garant al seriozităţii şI aprofundării ştirilor, prezentatorul femeie este receptată ca pe un factor de echilibru, de implicare şI de dovadă a relevanţei ştirii pentru telespectator. Se poate observa că aceste mesaje se combină prin folosirea, cu preponderenţă, a echipelor de prezentatori la buletinele de prime-time.

În schimb, în programe care presupun analiză rapidă şi capacitate de a răspunde prompt confruntării, cum ar fi talk-show-rile, femeile sunt subreprezentate. Mai mult, şI invitaţii acestor emisiuni sunt în marea lor majoritate bărbaţi. Acest lucru nu reflectă absenţa femeilor capabile să susţină un talk-show ci prezenţei mentalităţii potrivit cărora de lucrurile grave, importante trebuie să se ocupe bărbaţii. Moderarea unei discuţii este privită de telespectatori ca un lucru greu şI, prin urmare, este destinată bărbaţilor. Mai mult, o femeie agresivă ( rol cerut de cele mai multe tipuri de dezbateri ) este receptată negativ, spre deosebire de bărbatul agresiv care nu face decât să ilustreze stereotipul cultural despre masculinitate. Aşa cum femeile nu plecau la război ( iar figurile eroice – Ecaterina Teodoroiu şI Jean D Arc au fost considerate excepţii de geniu ) nu sunt la fel de credibile în confruntări, chiar şI verbale. Se poate observa păstrarea stereotipului privind pasivitatea femeii şI implicarea acestora doar în acţiuni care nu presupun confruntări directe cu ceilalţi. Femeile sunt asociate în viaţa de fiecare zi cu noţiuni precum : educaţie, grijă, divertisment. Mult mai rar sunt asociate cu : analiză, strategie, confruntare şI dezbatere. Nu e de mirare că ele asumă roluri în aceste domenii şI în cadrul emisiunilor de televiziune. Astfel, realizatorii încearcă să nu creeze o discrepanţă între prezentarea femeii şi aşteptările telespectatorilor, condiţionate de mentalitatea de tip patriarhal. Cu alte cuvinte, absenţa femeilor din situaţii care presupun analiză şi confruntare nu reflectă misoginismul realizatorilor ci teama lor de a nu fi credibili în ochii unui auditoriu cu stereotipuri culturale extrem de puternice.

Cu toate acestea, s-a putut observa că televizunea este printre mijloacele mass-media care încearcă, timid, să schimbe câte ceva în atitudinea telespectatorilor faţă de acest aspect al funcţionării societăţii. Realizarea de tot mai multe programe care au în prim plan persoanje feminine ce pot deveni modele pentru tinerele telespectatoare, abordarea unor probleme specifice într-un stil mai puţin sectar precum şI ilustrarea unor noi moduri de a se relaţiona la celelalte elemente ale societăţii au început să modifice atitudinea telespectatorilor faţă de femei. Dacă, înainte de 1989, o femeie director era privită cu multă neîncredere, astăzi, majoritatea oamenilor s-au obişnuit cu ideea că pot avea oricând un şef-femeie. Chiar dacă numărul acestora este mult mai mic decât ar trebui să fie dacă s-ar respecta proporţiile existente la bărbaţi, existenţa acestora nu mai contravine stereotipurilor culturale, ba, mai mult, le-au modificat într-o mare măsură. Promovarea femeilor în politică ar avea, pe lângă efectul dorit de liderii de partid de atragere a electoratului feminin, şI rolul de a modifica stereotipul cultural legat de capacitatea acestora de a coordona şI gestiona probleme importante, care nu se rezumă doar la căminul sau locul lor de muncă. RADU HERJEU

Gândirea de qrup

Succesul manipulărilor pe scară largă depinde, în primul rând, de modul în care individul a fost cufundat în anonimatul masei de manevră. Liderii sistemelor totalitare, precum şi conducătorii unor secte extremiste depun eforturi considerabile spre a inocula în minţile celor pe care îi manevrează sentimentul fidelităţii necondiţionate faţă de respectivul grup social. Repetând la nesfârşit preceptele teoriei bazate pe împărţirea oamenilor în „buni” şi „răi”, ei îi fac pe adepţi să creadă sincer că fac parte din grupul social „bun”, „corect”, în timp ce restul lumii este alcătuit din „răi” şi „ticăloşi”. Orice idee ce nu corespunde respectivei ideologii este calificată drept eretică sau drept o expresie a trădării.Manipularea se realizează în special prin controlul informaţiilor, dar şi prin izolarea grupului, pentru a evita orice contacte ale membrilor săi cu lumea exterioară. În capitolul dedicat sistemelor totalitare am văzut, pe larg, în ce mod se face controlul informaţiilor, pentru a permite accesul oamenilor obişnuiţi numai la ştirile ce susţin politica regimului. De asemenea, am văzut cum se redefînesc istoria, morala, filozofia, limba, cum se modifică sistemul educaţional, cum se dă o nouă înfăţişare oraşelor, satelor ş.a.m.d., totul pentru a-l rupe complet pe individ de influenţele vechiului mod de viaţă (de „mentalităţile burghezo-moşiereşti”, „reacţionare”) şi pentru a-l transforma în „omul nou”.

Aceleaşi tehnici se aplică, la scară redusă şi în diverse variante, în orice sectă religioasă extremistă.O dată ce individul nu mai are nici un contact cu exteriorul şi nici o posibilitate de acces la surse alternative de informaţie, identitatea lui se evaporă şi el va fi integrat grupului. Comportamentul, gândirea şi chiar sentimentele lui se vor adapta noilor standarde, sisteme de valori, legi şi regulamente. Pentru a scăpa de chinul interior, determinat de fenomenul disonanţei cognitive, el va ajunge să creadă sincer în noua ideologie sau viziune asupra vieţii, în noile reguli de grup şi va fi mult mai preocupat de alinierea la modul de gândire general, decât de exprimarea unor păreri critice sau de analiza obiectivă a situaţiilor. Cu timpul va avea chiar impresia că participă efectiv la luarea deciziilor, că hotărârile luate „în unanimitate” sunt cele „corecte”, că noua lume în care trăieşte este „cea mai bună dintre toate”. Şi chiar dacă nu este totalmente supus noii ideologii, izolarea faţă de lumea exterioară, intoxicarea cu informaţii aşa-zis „corecte” şi contactul permanent cu o politică ce împarte totul în „alb” şi „negru”, „bun” şi „rău”, „corect” şi „incorect” îi vor forma un mod de gândire foarte greu de readus la normalitate.

Izolarea este aplicată şi în situaţii dintre cele mai comune, pentru a influenţa individul să facă un lucru sau altul. Poliţia îşi interoghează suspecţii în camere goale, fără nici un fel de mobilier; puşcăriile, spitalele de boli nervoase, centrele de reeducare sunt locuri izolate, sectele extremiste se retrag în campusuri unde contactul cu lumea exterioară este inexistent.Tehnica inoculării unei „gândiri de grup”, atunci când ea este aplicată unui întreg sistem social, e greu de sesizat, dar nu imposibil.

Greu în special din cauza faptului că cel care sesizează la un moment dat că „nu merge ceva”, se vede pus în situaţia de a se aşeza „împotriva curentului general”. Şi totuşi, dacă în sistemele totalitare o astfel de atitudine ar atrage după sine pedepse severe, în sistemele democratice ea este posibilă fără urmări, iar în sistemele democratice în curs de cristalizare (precum cele din statele postcomuniste) este chiar bine venită, pentru a impulsiona formarea unei mentalităţi noi, deschise confruntării autentice de idei.Cum putem sesiza dacă suntem victime ale acestor tehnici de impunere a unei „gândiri de grup”? În primul rând printr-o analiză la rece a comportamentului, a gândirii şi a sentimentelor noastre. Dacă am ajuns să credem necondiţionat în anumite idei, deşi suntem puşi în faţa a numeroase fapte concrete ce le contrazic, dacă îi considerăm proşti sau duşmani pe cei care au alte păreri decât ale noastre, dacă ne limităm numai la anumite surse de informaţie, ce ne susţin concepţiile, dacă ajungem să dăm răspunsuri standard, al căror înţeles profund nici măcar nu ne este prea clar, înseamnă că ne aflăm sub influenţa totală a manipulatorilor ce ne-au inoculat politica împărţirii tuturor faptelor şi ideilor în „albe” şi „negre”, în „corecte” şi „incorecte”. În viaţa reală există nenumărate tonuri de gri, nenumărate variante şi nimeni nu se poate crede deţinătorul adevărului absolut.Dialogul autentic, schimbul de idei, recunoaşterea greşelilor, analiza lucidă a faptelor sunt paşi importanţi spre evadarea din mrejele unui asemenea tip de manipulare pe scară largă. Gândiţi-vă atunci când luaţi o decizie dacă ea reprezintă opţiunea dumneavoastră intimă. Nu cumva aţi luat-o pentru că „aşa trebuie” sau pentru că o asemenea hotărâre aşteaptă de la dumneavoastră cei care deja vă manevrează aşa cum vor ei?

Ataşamentul necondiţionat faţă de anumite idei, în ciuda tuturor evidenţelor ce demonstrează contrarul, nu reprezintă un semn al loialităţii, ci o dovadă de rigiditate şi chiar de succes al manipulării la care este supus individul.Acceptaţi în cadrul discuţiilor, nu doar formal, şi părerile celorlalţi şi analizaţi-le cu atenţie, atunci când sunt susţinute de argumente concrete. De multe ori vă pot oferi soluţii la care poate chiar şi dumneavoastră v-aţi gândit, dar le-aţi respins pentru că nu erau „pe linie” sau nu conveneau „politicii generale”. Încercaţi să ieşiţi de sub influenţa celor care judecă doar în „alb” şi „negru”, a celor care îi consideră duşmani personali pe toţi cei care au păreri diferite de ale lor. Ieşiţi de sub influenţa celor care susţin până în pânzele albe idei contrazise de realitate, care nu acceptă dialogul, care se erijează în deţinători ai adevărului absolut.Cristalizaţi-vă propriile dumneavoastră opinii prin observarea atentă a realităţii, prin culegerea informaţiilor din cât mai multe surse.

Nu uitaţi că premisa fundamentală a democraţiei este asigurarea accesului tuturor cetăţenilor la surse alternative de informaţie. Numai astfel omul obişnuit poate să-şi aleagă reprezentanţii în deplină cunoştinţă de cauză. Numai astfel alegerile generale pot fi considerate libere şi corecte. Amintiţi-vă cu câtă înverşunare, ani de zile după revoluţia din România a fost refuzată acordarea licenţelor de emisie unor posturi particulare de televiziune, ce nu puteau fi controlate de autorităţi. Amintiţi-vă cât de uşor au fost chemaţi minerii la Bucureşti, din cauza controlului informaţional total exercitat de puternicii zilei. La şase ani după revoluţie, când televiziunile şi posturile de radio particulare au început să se dezvolte, asemenea manipulări de anvergură nu mai sunt posibile (sau, oricum, ar fi posibile cu mult mai mult efort din partea autorităţilor).Învăţaţi din greşelile trecutului, pentru a nu mai greşi din nou.(Bogdan Ficeac)

Structurile impersonale

În sistemele totalitare, orice semn de opoziţie este pedepsit sever. De asemenea, în închisori, în spitalele de boli mintale, în sectele extremiste, în cazărmi sau în lagărele de concentrare, conducătorii acestora au un control aproape total asupra existenţei celorlalţi. Nici o împotrivire la reguli nu este admisă.Atunci când presiunea unui sistem autoritar asupra oamenilor obişnuiţi devine insuportabilă, apare întrebarea dacă este posibilă ori nu vreo cale de salvare sau de răzvrătire. Autorităţile din astfel de sisteme îşi iau de obicei măsuri de siguranţă, prin angajarea în toate posturile-cheie ale suprastructurii a unor oameni fideli lor, pe care îi pot coordona cu uşurinţă. În asemenea cazuri, opozanţii sunt mai tot timpul oameni obişnuiţi, care nu pot face mare lucru fără a fi pedepsiţi. Mult mai uşoară este lupta împotriva unor astfel de sisteme din afara lor. Asta dacă pot fi găsite căi de evadare.Şi totuşi, chiar şi în situaţiile cele mai lipsite de speranţă există posibilitatea organizării unei rezistenţe interne, ce ar putea da rezultate.

Primul pas este analiza atentă a sistemului pentru a vedea ce schimbări anume sunt posibile. Apoi, cei care formează nucleul rezistenţei încep să testeze concepţiile şi sentimentele intime ale celor din jur, comentează unele lucruri minore, cărora regimul nu le acordă prea multă importanţă (pentru a demonstra celorlalţi că poziţia critică este totuşi posibilă, dar fără a se expune prea mult, în caz că informează cineva autorităţile). Apoi încearcă să stabilească punţi de legătură cu cei din jur, axându-se pe discutarea problemelor ce îi frământă şi pe aceştia, împărtăşindu-le nemulţumirile, captându-le încrederea, determinându-i să-şi deschidă tot mai mult sufletul.De îndată ce se formează un grup de opozanţi, nemulţumirile acestora faţă de sistem vor fi exprimate în revendicări ale grupului, ce vor fi mult mai greu de anihilat de către autorităţi decât răzvrătirile individuale. În acest mod structurilor impersonale ale regimului li se opun revendicările impersonale ale unei anumite organizaţii.Astfel, o minoritate puternică poate lupta mult mai eficient împotriva majorităţii. În continuare, de îndată ce minoritatea s-a făcut cunoscută, ea poate determina Puterea să accepte unele concesii, lucru ce îi sporeşte prestigiul şi îi aduce noi adepţi.

O astfel de strategie are destul de puţine şanse de succes într-un sistem totalitar, însă variante ale ei sunt aplicate frecvent în statele ce asigură un anume grad de libertăţi cetăţeneşti. Ea este caracteristică înfiinţării şi funcţionării unor organizaţii cetăţeneşti, unor grupări ale minorităţilor naţionale sau rasiale ş.a.m.d.Concluzia ce trebuie reţinută din acest subcapitol este că rezistenţa colectivă e mult mai eficientă decât opoziţia individuală, indiferent cât de cunoscută ar fi persoana în cauză. Din păcate, acest lucru nu este luat în considerare de diverşii veleitari care bântuie scena politică a statelor postcomuniste. Fragmentarea spectrului politic, sciziunile determinate doar de vanităţile personale ale unor lideri sau ale altora nu fac decât să reducă drastic posibilitatea apariţiei unor formaţiuni politice puternice, care să impulsioneze decisiv tranziţia spre sisteme democratice autentice.În statele cu un grad înalt de civilizaţie, deja scena politică este dominată de un număr foarte redus de partide, în multe cazuri numai două, astfel încât stabilitatea sistemului este mult mai mare, iar dezorientarea electoratului e minimă.Observarea atentă, detaşată, a scenei politice poate releva cu destulă uşurinţă care partide încearcă să atragă electoratul, prin diverse tehnici de manipulare, doar pentru satisfacerea orgoliilor sau a intereselor strict personale ce îi animă pe unii lideri de partid ori pe membrii acestora şi care au într-adevăr un cuvânt de spus în promovarea mecanismelor democratice autentice şi în asigurarea unei creşteri reale a bunăstării tuturor cetăţenilor.Bogdan Ficeac,,Tehnici de manipulare”

Jocul de-a „alegerea”

În ţările cu sistem concurenţial veritabil, cei mai versaţi vânzători nu se mulţumesc doar a-l determina pe client să cumpere unul dintre produsele oferite de ei, ci continuă discuţia pentru a-l convinge că „a făcut cea mai bună alegere”. În acest fel se creează o legătură subtilă între ei şi cumpărător, care îl va determina pe acesta să le devină client permanent. Mai mult, îndată ce simt că omul este decis să facă o cumpărătură în magazinul lor, îi prezintă mai multe sortimente, cu preţuri din ce în ce mai ridicate şi de calitate superioară, accentuând pe faptul că „alegerea îi aparţine”. Evident, au grijă să-i inducă sentimentul că posibilitatea de alegere se referă la ce anume să cumpere, nu la dacă să cumpere ceva ori nu. În caz că respectivul cumpărător înclină să ia un produs ieftin, îi prezintă în continuare calităţile suplimentare ale mărfurilor de acelaşi gen, dar mai scumpe, sugerându-i că depinde numai de el dacă vrea să ia un lucru prost la un preţ mic sau acceptă să dea câţiva bani în plus pentru a avea o marfă într-adevăr de calitate.

Tehnica respectivă nu se aplică doar în domeniul comercial. O variantă a ei este reprezentată de strategia „fructului oprit”.

Liderii unor secte extremiste, precum şi conducătorii unor organizaţii cu iz ocult imaginează tot felul de ritualuri iniţiatice, care să presupună cât mai multe eforturi din partea novicelui pentru a le parcurge. În acest mod, satisfacţia finală a noului adept, precum şi fidelitatea sa faţă de sectă sau organizaţie vor fi incomparabil mai mari decât în cazul unei acceptări formale. Psihologii Jack şi Sharon Brehm au publicat în 1981 rezultatul unor studii prin care se constată că, cu cât sunt mai severe restricţiile impuse individului, cu atât dorinţa acestuia de a le înfrunta este mai mare. Tentaţia „fructului oprit” îi dă individului sentimentul că nu are decât o opţiune, celelalte fiind nedemne de atenţie. Tehnica a fost aplicată şi de multe partide extremiste, care, mai ales atunci când au fost scoase în afara legii, au reuşit să adune un număr record de adepţi, în special prin exagerarea persecuţiilor la care au fost supuse sau chiar prin inventarea unor pogromuri ori atentate la adresa membrilor lor.
Pentru a rezista acestui joc de-a „alegerea”, este necesar să luăm în considerare, întotdeauna, şi variante despre care nu ni se vorbeşte. Spre exemplu, imaginaţi-vă că sunteţi într-un bombardier şi vi se adresează întrebarea: Câte bombe ar trebui să aruncăm? Una, două, sau zece? Nu este necesar să spuneţi câte. Puteţi foarte bine alege un răspuns neindus de întrebare: Nici una. De asemenea trebuie să analizăm de fiecare dată, cu atenţie, situaţii în care suntem ademeniţi cu „fructul oprit”. De multe ori, de exemplu, preţurile unor produse sunt artificial ridicate doar pentru că acestea se vând într-un magazin din care cumpără snobii sau, mai bine zis, „lumea bună”. Există însă nenumărate alte magazine, unde se pot găsi aceleaşi mărfuri, de aceeaşi calitate, la preţuri sensibil mai mici, doar că despre ele nu se vorbeşte.
În general, atunci când cineva ne impune să acţionăm într-un anume fel, putem să-i testăm intenţiile, măcar cu o opoziţie formală, pentru a-i vedea reacţiile. Atunci când ni se oferă posibilitatea de a alege între mai multe variante este indicat să ne gândim dacă nu există şi o alta nemenţionată de interlocutor, însă, poate, mult mai favorabilă nouă. În anumite situaţii, interlocutorul poate insista vehement asupra unei variante numai ca să ne trezească suspiciunea şi să ne determine să alegem o a doua posibilitate, favorabilă pentru el. Testaţi-l, acceptându-i varianta! Dacă are un plan ascuns, va fi luat prin surprindere şi se va da de gol.
În orice caz, gândiţi-vă că aproape întotdeauna există o soluţie ce nu a fost luată în calcul. Poate fi chiar cea de care aveţi nevoie.

CONTROLUL SENTIMENTELOR

Controlul sentimentelor constă în manipularea emoţiilor individului şi în restrângerea cât mai mult posibilă a spectrului său sentimental. Vinovăţia şi frica sunt două instrumente absolut necesare pentru a ţine oamenii sub control. Manipularea sentimentului de vinovăţie dă cele mai bune rezultate pentru integrarea individului în societate, pentru cufundarea lui în anonimat, dar şi pentru inducerea supunerii necondiţionate faţă de autorităţi.
Vinovăţia poate fi de multe feluri. Astfel vina istorică este cea prin care se creează culpabilizarea generală. Pentru ororile nazismului a fost blamat întregul popor german. Pentru aruncarea bombelor de la Hiroshima şi Nagasaki, fiecare american s-a simţit vinovat. Pentru a nu se începe procesele criminalilor comunişti s-a insinuat ideea că toţi membrii de partid ar fi vinovaţi de crimele comise în lagărele şi puşcăriile comuniste. Vina istorică poate fi indusă atât de cuceritorii din afară, care urmăresc să obţină supunerea necondiţionată a „vinovaţilor” în numele păcatelor comise de reprezentanţii acestora, cât şi de propriii conducători, care doresc să-şi justifice unele acte grave şi să le prezinte distorsionat în ochii opiniei publice interne sau internaţionale. Vina istorică se bazează pe inducerea unui sentiment de complicitate între autorităţi şi cetăţenii obişnuiţi, chiar dacă deciziile le iau numai unii, ceilalţi reprezentând doar masa de manevră. Complicitatea şi vina istorică prind mult mai repede în regimurile totalitare, acolo unde opoziţia a fost eliminată, iar liderii acţionează şi vorbesc în numele întregii naţiuni.
Vina incapacităţii de afirmare a propriei identităţi, exprimată prin sentimentul de insatisfacţie al individului că nu trăieşte la nivelul valorii sale, poate fi de asemenea exploatată pentru amplificarea stării de nemulţumire până la stadiul de revoltă ori, în sens opus, până la acceptarea unei supuneri totale faţă de autorităţi, supunere în schimbul căreia individului îi este facilitat accesul spre treptele superioare ale ierarhiei sociale, spre un loc pe care acesta consideră că îl merită.

Vina pentru acţiuni comise în trecut este intens utilizată de artizanii manipulării pentru şantajarea individului. În acest sens sunt alcătuite dosare voluminoase, care pot fi scoase la iveală ori de câte ori persoana în cauză dă semne de nesupunere. Puterea extraordinară a acestui tip de vinovăţie determină şi crearea unor noi genuri de „păcate”, tocmai pentru a face dosarele cât mai voluminoase. Iar dacă individul a avut o viaţă exemplară, se pot găsi oricând părinţi, fraţi, prieteni sau simple cunoştinţe ale acestuia pentru greşelile cărora să fie făcut şi el răspunzător. Mărturisirea păcatelor nu aduce niciodată iertarea lor. Cu atât mai puţin uitarea. În sistemele totalitare sau în sectele distructive, este generalizată aplicarea practicii întâlnite la societăţile democratice doar în cadrul proceselor penale: Tot ce spui poate fi folosit împotriva ta.
Vina socială constă în culpabilizarea generală a indivizilor pentru tarele existente în societate. Prin inducerea acestei vinovăţii, individul este determinat să-şi minimalizeze propriile sale probleme şi incertitudini, să nu mai dea atenţie îndoielilor la adresa celor care îl conduc. Cum te poţi lega de unele greşeli minore ale guvernului, când atâţia oameni mor de foame pe străzi şi din vina ta?, sună doar una dintre întrebările retorice prin care se propagă vina socială. În cadrul unor secte se ajunge la blamarea adepţilor pentru toate tarele societăţii, chiar şi pentru cele ipotetice, precum iminenta declanşare a unui război nuclear. Ei sunt făcuţi răspunzători pentru toate păcatele omenirii. Bineînţeles, ca să-şi spele „greşelile”, trebuie să creadă nestrămutat în liderul lor spiritual, care, mai devreme sau mai târziu, le va aduce iertarea.
Frica este celălalt sentiment utilizat pe scară largă pentru manipularea indivizilor, în special în sensul menţinerii coeziunii grupului social din care fac parte. Sentimentul de frică este indus şi amplificat în două direcţii principale, fiecare având la bază o ameninţare specifică. Astfel, în primul rând, indivizii sunt avertizaţi permanent asupra pericolului reprezentat de forţele ostile din exterior, care acţionează continuu pentru a dezmembra şi a distruge grupul. Aceste forţe pot fi autorităţile statului în cazul unor secte extremiste, „forţele imperialiste, reacţionare” în cazul sistemelor socialiste, slujitorii Diavolului în cazul unor grupări religioase, grupările comuniste în cazul unor societăţi cu doctrină de dreapta, etniile rivale în cazul în care se urmăreşte exacerbarea unor conflicte interetnice, grupările teroriste duşmane unei naţiuni, religii sau unui sistem social ş.a.m.d.

Manipularea indivizilor prin inducerea şi amplificarea ameninţărilor venite din exterior poate ajunge până la subtilităţi extrem de perfide. În cazurile în care „duşmanul” nu există, el este inventat. Individul trebuie menţinut permanent într-o stare de frică pentru a nu avea timp să gândească. În acelaşi timp, existenţa „duşmanului” poate motiva, în sistemele totalitare, acţiuni în forţă, sângeroase, care au ca scop final accentuarea stării de teamă şi nesiguranţă în rândurile întregii populaţii. Propaganda nazistă s-a bazat într-o mare măsură pe învinovăţirea evreilor de toate relele societăţii. Milioane de oameni au fost ucişi în numele acestei idei, dar, în acelaşi timp, a fost dezvoltat un imens sistem de represiune menit să distrugă orice opozant al regimului, indiferent dacă avea sau nu vreo legătură cu etnia evreilor. La rândul său, propaganda comunistă se baza pe exacerbarea sentimentelor de teamă faţă de „acţiunile duşmănoase ale cercurilor imperialiste, reacţionare”. Oricine nu era de acord cu doctrina comunistă putea fi oricând învinovăţit de legături cu „agenturile străine”.

Având în vedere cele spuse mai sus, iese în evidenţă cea de-a doua cale de utilizare a terorii în scopul controlării totale a individului. Acestuia îi este indusă, permanent, teama de a nu fi descoperit şi pedepsit de autorităţi, indiferent dacă vina lui este reală (în sensul încălcării unor reguli arbitrar impuse de regimul la putere) sau pur şi simplu inventată. Această perfidă combinaţie între dezvoltarea unui sentiment de vină individuală şi frica de a nu fi descoperit este cu atât mai eficientă cu cât regulile sunt mai numeroase, mai oculte şi, astfel, foarte uşor de încălcat.

Într-un sistem totalitar dezvoltat este practic imposibil ca individul să respecte absolut toate regulile şi legile, mai ales că aproape în fiecare zi sunt inventate altele noi, iar popularizarea lor este ţinută în frâu, „din raţiuni superioare”, astfel încât cetăţeanul să afle de ele abia după ce le-a încălcat şi a devenit, în acest fel, pasibil de pedeapsă. Mai mult, de fiecare dată când apar reglementări noi, efectul lor este retroactiv, pentru a nu da nici o şansă individului, oricât de supus şi de atent ar fi el.
De multe ori, pentru a controla eficient emoţiile indivizilor, se utilizează redefinirea sentimentelor. În acest mod, ceea ce era motiv de tristeţe trebuie să devină prilej de bucurie, ceea ce reprezenta o ruşine trebuie să devină o mândrie ş.a.m.d.

Fericirea, spre exemplu, este un sentiment spre care aspiră orice fiinţă umană. În unele secte, de pildă, liderii spun că omul poate fi fericit numai atunci când se simte cât mai aproape de Dumnezeu. Dar cum Dumnezeu este, în viziunea respectivilor lideri, mai tot timpul nefericit şi nemulţumit, ar fi un adevărat sacrilegiu ca adepţii sectei să-şi manifeste, vreodată, în mod deschis, bucuria. În consecinţă, starea de fericire se atinge printr-o permanentă nefericire şi suferinţă. De multe ori, sectanţii ajung în extaz numai după ce se supun unor suplicii înfricoşătoare (flagelări, posturi negre, automutilări, crucificări etc). Cu cât durerea este mai atroce, cu atât ei se simt mai aproape de divinitate, deci mai fericiţi.

Redefinirea sentimentelor este o tehnică de bază în absolut toate sistemele totalitare. Copiii sunt crescuţi şi educaţi după standarde noi, conform cărora trădarea părinţilor pentru „mentalităţi învechite” devine un merit. Mai mult, în sistemele comuniste de mână forte, au fost numeroase cazuri în care fiii şi-au acuzat părinţii în cadrul unor procese publice şi au cerut condamnarea lor la moarte. Tinerii au fost prezentaţi ca veritabili eroi, au fost copleşiţi de onoruri şi li s-a facilitat ascensiunea socială, pentru ca exemplul lor să fie urmat de cât mai mulţi. Treptat s-a creat o nouă mentalitate, în care delaţiunea a fost ridicată la rangul de virtute, de „îndatorire patriotică” fundamentală a oricărui cetăţean. Mai trist este faptul că astfel de metode sunt continuate chiar şi după colapsul sistemelor totalitare. În România, spre exemplu, la şase ani după revoluţia din decembrie 1989, forul legislativ a adoptat noua lege a secretului de stat, în care delaţiunea se menţine ca o expresie a „fidelităţii faţă de ţară”. Pentru a-şi demonstra această fidelitate, fiecare cetăţean este obligat să-şi supravegheze şi să-şi suspecteze permanent semenii, să devină un colaborator asiduu al serviciilor de informaţii. Astfel noua lege a secretului de stat nu numai că menţine redefinirea sentimentelor iniţiată de fostul regim, dar are şi un al doilea scop extrem de important, acela de a crea o neîntreruptă stare de suspiciune în rândurile cetăţenilor.

Astfel este facilitată dezbinarea, oamenii pot fi asmuţiţi mult mai uşor unii asupra altora, iar controlul asupra lor este extrem de eficient, conform principiului de guvernare: Divide et impera!, enunţat de Machiavelli. De fapt, principiul este preluat de la romani: Divide ut regnes! (Dezbină ca să domneşti!).

Fericirea, în majoritatea cazurilor de redefinire a sentimentelor, este redusă la bucuria individului de a se integra grupului, de a-şi urma şi adula conducătorul, de a îndeplini conştiincios toate sarcinile ce îi sunt atribuite. În Coreea de Nord, copiii, dar şi foarte mulţi oameni maturi atingeau chiar o veritabilă stare de extaz la vederea „Conducătorului” Kim Ir Sen. De asemenea, în multe secte, fericirea adepţilor este concretizată într-o muncă epuizantă în folosul grupului, în cedarea tuturor bunurilor către comunitate, în respectarea fiecărui îndemn adresat de către lider. Chiar şi atunci când acesta face apel la sacrificiul suprem, aşa cum a fost cazul în Guyana, când Jim Jones a determinat sinuciderea în grup a peste nouă sute de oameni.

Alte două sentimente utilizate intens de artizanii manipulării sunt loialitatea şi devotamentul. Un uriaş sistem de propagandă este pus în mişcare pentrua-l determina pe individ să-şi canalizeze sentimentele negative numai către cei din afara grupului. Nu este admisă nici o critică la adresa doctrinei sau a liderilor, ci doar la adresa celor care au concepţii potrivnice sistemului. De asemenea, autocritica este încurajată doar în sensul blamării oricărei tendinţe de nesupunere faţă de normele ideologiei respective sau faţă de îndemnurile conducătorilor. Pentru încurajarea sentimentului de cufundare în anonimat, ce atrage după sine obedienţa necondiţionată faţă de autorităţi, indivizii sunt învăţaţi să nu se mai preocupe de ei înşişi, de nevoile şi aspiraţiile lor fireşti, ci numai de ceea ce este „bun” şi „corect” pentru întregul grup. În acest sens, sistemul comunist urmărea continuu inducerea în conştiinţa cetăţeanului a principiului: De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi. Individul trebuia să se gândească permanent la faptul că sunt destui cei cu un standard de viaţă mai scăzut decât el (apare aici şi sentimentul de vină socială), de aceea nu trebuia să se plângă, ci să depună eforturi tot mai mari pentru „binele colectiv”. Nu conta că acest principiu era aplicat numai oamenilor de rând, în timp ce suprastructura se bucura de privilegii nemăsurate. Despre acele privilegii era interzis să se vorbească. „Codul eticii şi echităţii socialiste” anula ierarhia firească a valorilor şi îi acuza imediat de „egoism” pe cei care doreau să-şi pună în evidenţă propriile lor capacităţi. Manifestarea unui spirit egalitarist perfect (în cazul cetăţenilor de rând) era dovada supremă a loialităţii faţă de doctrina comunistă.

PREGATIREA PSIHOLOGICA PENTRU LUPTA/MANIPULARE SI RAZBOI PSIHOLOGIC

Razboiul psihologic este o parte componenta a razboiului modern. El a devenit o generalizare si permanentizare a violentei, un nou gen de arma: arma psihologica. El se circumscrie conceptului mai larg de influenta sociala. Influenta reprezinta un fenomen fundamental al vietii individuale si sociale, vizând modificarea atitudinilor si comportamentelor unor grupuri sau persoane.

Influentarea psihologica desfasurata de catre agresor este un tip special de influenta care se poate numi manipulare.

Numeroasele lucrari de specialitate n-au clarificat înca raportul exact dintre manipulare si razboi psihologic. Parerile merg de la sinonimia termenilor pâna la opozitia lor. Mai mult decât atât: în loc de razboi psihologic (termen la care se tinde a se renunta), se folosesc si alte concepte, cu acelasi înteles: lupta sau agresiune psihologica, operatii/actiuni psihologice sau chiar razboi informational. Indiferent de denumire, aceasta noua forma de razboi a devenit tot mai eficienta iar ideea ca victoria poate fi obtinuta si fara arme, doar prin convingere – nu este noua, ea a însotit fenomenul militar dintotdeauna.Nu este întâmplator ca zeul Ares, al razboiului, este înconjurat de zeitele discordiei, fricii si teroarei. Cunoasterea intuitiva a psihicului uman a fost exploatata la maximum pentru a hotarî soarta razboiului de partea celui mai viclean, mai siret, mai inteligent.
Înca acum multi ani în urma, Sun Tzu, renumitul gânditor antic militar proslavea arta manipularii prin dezinformare, înselare si dezbinare.
Sau binecunoscutul viclesug a lui Ulise, cu darul oferit troienilor: un cal de lemn în care erau ascunsi grecii ce aveau sa cucereasca orasul – întruneste toate conditiile unei manipulari moderne.
Nici geto-dacii n-au fost mai prejos în inventarea viclesugurilor pentru a induce în eroare adversarul cu privire la intentii sau la numarul luptatorilor.

In secolul nostru au aparut mijloace special destinate pentru utilizarea armei psihologice: radioul si presa si-au adus contributia mai ales în cele doua razboaie mondiale, ca apoi, televiziunea sa domine mass-media. Ea a devenit cea mai eficace arma de manipulare psihica, asa cum o demonstreaza conflictele din ultima perioada, în Balcani sau Irak. Primul razboi din Golf a fost un succes total al tehnicilor de manipulare. Imaginile cu prizonieri au avut un impact emotional puternic asupra inamicului, scene ca acelea în care soldatii irakieni ieseau din adaposturile subterane si sarutau bocancii învingatorilor, au contribuit substantial la demoralizarea soldatilor irakieni si la predarea în masa a acestora . Al doilea razboi din Golf, în afara formulei de includere a jurnalistilor în cadrul unitatilor militare ce a dus la un nou model de manipulare prin transferul emotional de la soldati la jurnalisti, s-a remarcat prin cel mai acerb razboi al propagandelor, de ambele parti. Mai convingatoare, fiindca a fost traita pe viu, este Revolutia din 1989, ce ne-a bulversat psihic cu tot felul de stiri, alarme false, zvonuri si dezinformari.Ca urmare, s-a simtit nevoia crearii si la noi de structuri specializate pentru a oferi protectie psihologica si a se specializa în domeniul actiunilor psihologice. Este relevanta aparitia recenta a Manualului de operatii psihologice si cresterea gradului de interoperabilitate cu structurile similare ale NATO.

Toate evenimentele si conjuncturile tot mai diverse în care se desfasoara razboiul contemporan pun tot mai acut problema definirii sau redefinirii agresiunii psihologice si relevarea dimensiunii ei manipulative. Exista mai multe definitii ale razboiului psihologic ce corespund doctrinelor politico-militare ale unor mari puteri sau organizatii.Francezii au lansat conceptul de actiuni în câmp psihologic ce vizeaza doua nivele de organizare. Primul se refera la consolidarea psihomorala proprie prin actiuni de aparare sau protectie psihologica. Al doilea nivel cuprinde actiuni de demoralizare, intoxicare si dezinformare a inamicului .Doctrina româneasca din 2001 aderase initial la o formula asemanatoare privind actiunile psihologice.Definitia NATO pentru operatii psihologice (PSYOPS) la care a aderat si doctrina noastra militara în 2003, se refera la acele actiuni psihologice desfasurate în timp de pace, criza sau razboi, îndreptate asupra unor audiente inamice, prietene sau neutre, în scopul influentarii atitudinii si comportamentului acestora în vederea realizarii obiectivelor politice si militare.În dictionarul american de termeni militari, razboiul psihologic se refera la folosirea planificata a propagandei si a altor actiuni psihologice, cu scopul de a influenta opiniile, emotiile si comportamentul grupurilor straine inamice, într-un mod care sa sprijine înfaptuirea obiectivelor nationale.Lasând la o parte faptul ca nu este prea clar ce se întelege prin obiective nationale, noua politica NATO pare ca vrea sa se departajeze de operatiile de înselare militara, de dezinformare, de minciuna, de propaganda.

Cu alte cuvinte, vrea sa dea o aura de rationalitate, de corectitudine, de nepartinire si de moralitate noului razboi psihologic. Dupa parerea mea, asta este tot o forma subtila de manipulare pentru a fi mai credibila. Influentarea psihologica desfasurata de agresor, nu poate avea decât un singur sens, unul negativ.Din cauza conotatiei negative pe care o are termenul de manipulare din perioada regimurilor totalitare, fasciste, agentii de influentare au facut tot posibilul sa mascheze acest scop major al agresiunii. Manipularea este un tip special de influentare desfasurata de catre agentul agresor, ce-si urmareste în primul rând interesele, dar asta nu înseamna întotdeauna daune, prejudicii aduse victimei – tinta, mai ales în conditiile razboiului contemporan. Conceptul în sine de manipulare lasa libertate de interpretare. Poate de aici provine toata confuzia terminologica sub care se analizeaza si comenteaza fenomenul razboiului psihologic. Indiferent ce sens alegem, cel larg de influenta sociala de tip special sau cel restrâns, de influenta în discordanta cu interesele manipulatilor, razboiul psihologic are telul de a manipula. Vorbim de manipulare atunci când o anume situatie sociala este creata premeditat pentru a influenta reactiile si comportamentul manipulatilor în sensul dorit de manipulator.

Conflictul militar este, în sine, un teren propice fenomenului manipularii. Factorii de risc ai câmpului de lupta si situatia–limita în care se afla militarul care trebuie sa traiasca atât pacea, cât si razboiul, ca doua stari distincte de normalitate, fac deja vulnerabila starea psihica a luptatorului. Daca agresiunea psihologica mai urmareste si punctele sensibile, nevralgice ale adversarului, perspectiva de a provoca panica, deruta, confuzie, capitulare, este foarte mare.
Actiunile de subminare a starii psihomorale a adversarului, reducerea capacitatii de rezistenta psihica si a vointei de a lupta pot începe înainte de declansarea actiunii armate, uneori, nemaifiind nevoie sa se ajunga aici. Operatiunea „Sustinerea democratiei” din Haiti, din 1994 n-a necesitat nici un foc de arma.

O alta trasatura a manipularii este caracterul indirect, de la distanta, între cel care manipuleaza si cel manipulat (de obicei prin intermediul mass-media) ducând la o relatie sociala nefireasca, înstrainata, anxioasa, frustranta. În primul rând, se actioneaza asupra inconstientului, unde forta sugestiei este deosebit de mare si individul actioneaza sub o presiune de care nu este constient. De aceea, fisurarea sau chiar schimbarea sistemului de referinta poate fi mai usor provocata prin formule soc (sloganuri) puternic emotionale. Cât de departe poate ajunge manipularea, ne-o dovedeste dublul proces de dezumanizare, atât a agresorilor, cât si asupra victimelor. Se poate ucide cu sânge rece, din convingere, numai datorita inocularii ideii ca ceea ce omoara nu sunt oameni (exemplul milioanelor de evrei omorâti sau aruncarea bombelor atomice la Hiroshima si Nagasaki). La aceasta se adauga procesul dezindividualizarii ce creste spiritul agresiv.Legat de acest aspect nu trebuie uitat faptul ca presiunea grupului poate avea ca efect si anihilarea gândirii proprii. Neglijarea acestui principiu a dus la greseli costisitoare, cum ar fi, distrugerea flotei americane la Pearl Harbour sau accelerarea ofensivei militare din Vietnam – pentru ca, în procesul de decizie a primat spiritul de echipa, unitatea, în ciuda ezitarilor si îndoielilor unor membri ai comisiilor . Manipularea persista si dupa ce conflictul armat s-a stins. Desfasurata pe o perioada lunga de timp, de ordinul anilor, ea poate duce la remodelarea psihologica a unor mari colectivitati umane. În acest caz, se produce cunoscutul „paradox al influentei” prin care, cu cât s-a actionat mai mult timp asupra psihicului, cu atât rezistenta la manipulare este mai mare. Probabil ca astfel se explica fanatismul religios sau etnic si impenetrabilitatea totala la manipulare a atentatorilor sinucigasi. Si, în sfârsit, se vorbeste de manipulare psihologica si de manipulare informationala, desi ambele se întrepatrund.

Manipularea psihologica are în vedere o serie de procese si fenomene ce stau la baza schimbarii conduitei. Citam o parte din ele: tendinta spre echilibru cognitiv si emotional, disonanta cognitiva, nevoia de recunoastere, afiliere sau securitate, efectul carismatic, fenomenul de sugestie controlata. Printre tehnicile ce ilustreaza eficacitatea acestor efecte sau fenomene, despre care se tot vorbeste, sunt „tehnica piciorului–în–usa”, „tehnica usii–în–nas”, tehnica momelii, tehnica manipularii prin perceptie subliminala.

Manipularea informationala este modalitatea de baza prin care se realizeaza manipularea. Extensia mass-mediei, posibilitatea de a receptiona în timp real orice eveniment de pe glob, dezvoltarea tehnologiilor comunicationale, diversificarea suporturilor ce transmit informatia, fac din razboiul informational o emblema a lumii contemporane ce readuce în discutie delicatul subiect al propagandei.

Termenul propaganda avea initial un sens neutru, acela de a raspândi credinta, apoi o opinie, o doctrina oarecare. Propaganda continua sa fie asociata cu minciuna si manipularea. Prin modul de a putea împleti adevarul cu falsul, ea este, într-adevar, forma principala prin care se poate actiona asupra constiintei si sentimentelor. Poate fi deschisa (oficiala) si ar corespunde, în conditii de razboi, modernelor servicii de relatii publice – si acoperita (îsi ascunde provenienta), având la baza calomnia, ponegrirea, defaimarea. Aceasta, la rându-i poate fi neagra si cenusie în functie de gradul de acoperire si procedeele folosite.
Propaganda neagra este cea mai eficienta, abordeaza temele cele mai acute si lasa impresia sa îsi are sursele pe teritoriul inamicului. Ea poate folosi mijloace dintre cele mai perverse ce provoaca stare de panica, deruta, tensiune, nesiguranta, prin zvonuri, alarme false si apeluri telefonice, santaj, imitarea vocii unor personalitati cunoscute sau presiunea psihologica asupra lor (amenintari, sechestrare). Este foarte posibil ca si arma – informationala a terorismului sa faca parte câteodata din panoplia mijloacelor folosite. În propaganda cenusie, nu se specifica sursa dar nu se declara fatis împotriva adversarului, abordând subiecte senzationale ce vulnerabilizeaza publicul. În functie de metoda predominanta folosita, propaganda poate avea suport emotional, faptic sau persuasiv.

Prima urmareste provocarea deliberata a unor trairi si adeziuni afective puternice, utilizându-se imagini, formule verbale si simboluri cu mare încarcatura emotionala. Aceasta propaganda sta la baza manipularii populatiei cu un nivel foarte scazut al instruirii, mai ales în zonele de pe glob, unde predomina saracia si analfabetismul.

Propaganda cu suport faptic are la baza fapte cât mai concrete dar special alese, dupa criteriile dorite si se împleteste în general cu cea persuasiva, prin utilizarea abila a regulilor retorice pentru captarea afectiva si intelectuala a auditoriului.

Daca manipularea este o componenta curenta a vietii sociale contemporane, fiind legata nemijlocit de exercitarea puterii si a controlului social, se pune problema rezistentei la manipulare si contracararea ei.

Masurile privesc atât planul personal, cât si cel institutional. De mare importanta este asigurarea unei protectii psihologice de calitate si cum confruntarea se produce pe terenul psihic al omului, acolo unde se formeaza opiniile, convingerile si atitudinile, câstiga cel care reuseste primul si mai consistent sa întareasca sau sa modifice în sensul dorit trairile psihice ale luptatorului.Este necesara stabilitatea convingerilor, potentarea trasaturilor de personalitate pentru a face fata situatiilor limita, dar si cunostinte teoretice legate de psihologia sociala. Strategia activitatilor de contracarare trebuie sa vizeze sursa (de unde provine manipularea), factorii care intermediaza comunicarea, motivatia, mijloacele tehnice folosite, caracteristicile tintelor vizate, monitorizarea permanenta a efectelor provenite datorita manipularii, dar si datorita contracararii ei. Toate acestea necesita resurse umane, materiale si financiare, de care nu dispun toate tarile mici si mijlocii.La nivel individual, se cere un nivel de analiza si autoanaliza aprofundat, alternarea momentelor de detasare cu cele de implicare, identificarea discontinuitatilor, cautarea motivatiilor ascunse, folosirea si compararea unor surse de informare independente si chiar o anumita independenta fata de gândirea de grup.

De manipulare nu putem scapa usor. Razboiul psihologic este razboiul cu noi însine. Suntem manipulati, dar de fapt, ne manipulam singuri, nimeni nu ne obliga.

Omul este un microcosmos si cine stapâneste legile acestui univers, stapâneste întreaga lume, detine puterea, inclusiv cea militara. Daca agresiunea este un atribut al puterii si puterea înseamna cunoastere, victoria este de partea celui care stie mai multe. În cazul nostru, înseamna a fi la curent cu cercetarile stiintifice privind psihicul uman si principiile lui de functionare în grupul social, înseamna aprofundarea cunoasterii de sine, dar si a celorlalti, a ceea ce este dincolo de sine, care se întoarce la sine într-un mod îmbogatit. Nu mai exista un „al nostru” pur, totul este influenta, este rezultatul diversilor factori, cu un rol bine definit pe parcursul întregii vieti. Totul este manipulare, constienta sau nu, negativa sau pozitiva, în functie de interesele cui sunt satisfacute. Cel care manipuleaza are constiinta sigura a beneficiilor pe care le urmareste, prin influentarea imperceptibila a persoanei sau grupului vizat. Dar cel influentat, cel care-si schimba comportamentul din convingere sau din anumite ratiuni pe care le întelege, o face si el tot pentru „interesul lui”. La un moment dat, nu cumva aceste interese sunt relative si cel care lupta pentru a obtine suprematia prin manipulare, s-ar putea la un moment dat, sa lupte împotriva lui însusi ?! Dreptul de a interveni pentru a face dreptate, pentru a instaura democratia nu e cumva un bine întors pe dos ?! E un „bine” al celor influentati, dar este si un ” rau” al amândurora: agentul si tinta manipularii – schimbarea se face, dar fara convingere, fara a întelege de ce au ales schimbarea. Nu cumva insuficienta patrundere a sensurilor istoriei îi transforma din manipulatori în victime ale propriei lor manipulari ?!Este un conflict din care sigur va câstiga doar stiinta manipularii, ca arma a cunoasterii si autocunoasterii. Razboaiele vin si trec, victoriile se transforma în esecuri si invers, judecatorii istoriei sunt trecatori si deci partinitori. Numai manipularea ramâne vesnica, ca arma a amagirii si a trezirii, ca arma care nu ucide, ci doar otraveste, si ceea ce este mai important, nu mori, ci, dimpotriva, renasti, dupa ce otrava a fost eliminata. Unii nu vor s-o elimine…Gabi-Adriana Stoica

Bibliografie:

1. Cathala, Henri- Pierre, Epoca dezinformarii, Editura militara, Bucuresti, 1994;

2. Cracsner, C. E., Elemente de psihologie militara, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucuresti, 2003;

3. Cristea, D., Tratat de psihologie sociala, Editura Protransilvania;
4. DeVisscher, Pierre, Neculau, A. (coordonatori), Dinamica grupurilor, Texte de baza, Polirom, 2001;

5. Duta, Victor, Razboiul împotriva mintii noastre, Editura Icar, Bucuresti, 2002;

6. Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Bucuresti, Nemira, 2004;

7. Golu, P., Fenomene si procese psihosociale, Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1989;

8. Hariuc, C., Protectia împotriva agresiunii psihologice, Editura militara, Bucuresti, 1994;

9. Hentea, Calin, Propaganda fara frontiere, Nemira, Bucuresti, 2002;

10. Hentea, Calin, Arme care nu ucid, Nemira, Bucuresti, 2004;

11. Le Bon, Gustave, Psihologia maselor, Editura stiintifica

12. Sima, Tudora, Fenomene psihosociale contemporane, Bucuresti, 2004;

13. Stavre, Ion, Reconstructia societatii românesti prin audiovizual, Bucuresti, Nemira, 2004.

14. x x x – Pregatire psihica pentru lupta, Manual, Editura militara, Bucuresti, 1993;

15. x x x – Razboiul psihologic în conceptia principalelor state capitaliste, Editura militara, Bucuresti, 1972;

16. x x x –Revistele Infocom, Statul Major General, Sectia de asigurare psihologica a armatei,. nr. 3/1990; 2 si 3/1994; 2/1995 si 1, 2, 3/1996;

17. x x x – Spirit militar modern nr. 11- 12/2004.

SUSȚINEȚI NATIONALISTI.RO:

ANUNȚ: Nationalisti.ro se confruntă cu CENZURA pe rețele sociale. Intrați direct pe site pentru a ne citi sau abonați-vă la canalul nostru de Telegram. Dacă doriți să ne sprijiniți prin PayPal, orice DONAȚIE este binevenită. Vă mulțumim!

DONEAZĂ MAI JOS PRIN REVOLUT: