Partidele anti-sistem, o altă față a sistemului

Alegerile anticipate din Spania au fost prezentate de presa de mainstream ca un test pentru democrația europeană, un moment de răscruce în care se va decide dacă Europa va aluneca spre extrema-dreapta. Cum sondajele dădeau șanse mari pentru un guvern al conservatorilor spanioli (Partidul Popular) împreună cu extrema-dreapta (Vox), amintita presă părea în doliu înaintea alegerilor.

S-a dovedit însă că pariul premierului socialist Pedro Sanchez (convocarea anticipatelor în plină președinție spaniolă a Consiliului UE, după rezultate proaste ale puterii la alegerile regionale) a fost unul câștigător. Partidul Popular a câștigat alegerile, departe însă de o majoritate, dar VOX a pierdut masiv (19 din cele 52 de mandate deținute până acum în Congresul Deputaților). Cum popularii nu au alți aliați importanți, vor fi, cel mai probabil, în imposibilitatea de a forma un guvern, chiar dacă regele Felipe al VI-lea îi va încredința această sarcină liderului PP, Alberto Nunez Feijoo. De altfel, acesta din urma a fost fluierat în momentul anunțării rezultatelor parțiale și i s-a cerut să renunțe la conducerea partidului.

Nu avem însă nici o victorie a Partidului Socialist (PSOE) al premierului Sanchez, ci doar posibilitatea de a forma un guvern și mai pestriț decât cel actual, împreună cu partidele naționaliste din regiuni și cu extrema stângă (care la rândul ei trece printr-o multitudine de certuri interne și scindări). Este motivul pentru care multe publicații europene consideră că pe 23 august am avut primul episod electoral din acest an, urmând ca, probabil în decembrie (data la care ar fi urmat alegerile la termen), să fie organizate noi alegeri anticipate.

Campania electorală din Spania a fost prezentată de presa internațională ca un spectacol al extremelor, cu liderii VOX și Sumar (stanga radicala) ca protagoniști, un spectacol în care extrema stângă spaniolă a fost în mod vădit favorizată.

Sumar este umbrela sub care Yolanda Diaz a adunat circa 15 mici partide de stânga și ecologiste, funcționând ca un succesor al Podemos, partidul anti-sistem de stânga înființat la apogeul crizei datoriilor suverane, la începutul anilor 2010, sub conducerea lui Pablo Iglesias. Diaz, ministru al Muncii în guvernul socialistului Pedro Sanchez, era, înainte de alegeri, politicianul spaniol cel mai apreciat în sondaje, iar colegii săi o considerau chiar favorită la funcția de premier.

Cum au sunat mesajele Yolandei Diaz, considerată salvatoarea democrației spaniole? ”Când vine vorba de ”-isme”, urăsc etichetările. Nu veți vedea asta la mine. Sunt o femeie progresistă, fiica unui activist anti-Franco care a fost membru al Partidului Comunist Spaniol”, a spus Diaz. Ea le-a promis tinerilor spanioli câte 20.000 de euro, pentru a crește mobilitatea socială. Propunerea a stârnit un val de proteste din partea rivalilor politici, pentru că ar putea costa nu mai puțin de 10 miliarde de euro de la bugetul statului. ”Este ca (liderul stângii radicale franceze) Jean-Luc Melenchon, doar că se îmbracă de la Christian Dior”, spune despre Yolanda Diaz socialistul Alfonso Guerra, care a criticat alianța dintre socialiștii premierului Pedro Sanchez și stânga radicală din Spania.

„Femeile nu aparțin nimănui. Și nici eu, ca femeie, nu aparțin nimănui. Eu sunt Sumar, o forță feministă. Cred că este necesar să proclamăm acest lucru. Ne-am săturat de tutelă, de a fi ignorate”, a mai spus ”Melenchon îmbrăcată de Dior”. Ea a făcut apel la recunoașterea drepturilor persoanelor LGBTQ, la rolul culturii și a evocat o țară cu progrese feministe, „fără violență sexistă, cu avort liber și gratuit”.

De cealaltă parte, Vox a fost prezentat constant în Europa ca partidul cel mai toxic și periculos din Spania, de-a dreptul fascist, pentru că este anti-migrație, anti-LGBT, eurosceptic. Un rezultat bun si venirea sa la guvernare ar fi confirmat o tendință generală europeană, după accederea la guvernare a Partidului Finlandezilor (de dreapta), după cooptarea indirectă la putere a Democraților Suedezi, după ce extrema dreaptă italiana (Fratelli d’Italia) a ajuns chiar la conducerea guvernului. Asta în timp ce Partidul Libertății din Austria conduce in sondaje, Alternativa pentru Germania începe să câștige primele scrutine municipale, iar Mișcarea Fermieri-Cetățeni (anti-ecologistă, de dreapta și eurosceptică) din Olanda conduce în sondaje, după ce premierul Mark Rutte a demisionat și anticipatele sunt programate în luna noiembrie. În Franța, sondajele de după recentele proteste violente arată că Marine Le Pen ar câștiga un tur decisive al prezidențialelor în fața președintelui Emanuel Macron.

Însă alegerile din Spania nu au adus această victorie a extremei-drepte de care se temeau birocrații de la Bruxelles și marile publicații. Ambele extreme ale spectrului politic au pierdut (Sumar a pierdut 3 mandate, iar Vox nu mai puțin de 19), ajungând aproape la egalitate în noul parlament. De performat au performat partidele sistemului și partidele naționaliste din regiuni. Alegerile din Spania nu au avut un rezultat clar, dar pot oferi suficiente date pentru a trage niște concluzii despre partidele socotite extremiste.

Da, pare inevitabil ca partidele anti-sistem de dreapta să obțină rezultate bune și să ajungă la guvernare în tot ai multe state vest-europene. Însă la ce ar trebui să ne așteptăm de la aceste partide? Sunt partide aflate la polul opus progresismului liberal, sunt partide care vor să apere religia, tradițiile, care se opun eurocrației de la Bruxelles, imigrației, ideologiei de gen, ecologismului fanatic. Într-un moment în care Europa pare să devina un front al războiului cultural început în SUA și se înmulțesc valurile migratorii, o parte considerabilă a electoratului va fi tentată să voteze astfel. Dar în ce privește programul lor economic, aceste partide sunt cât se poate de ancorate într-un neoliberalism la fel de ortodox ca și viziunile lor conservatoare; cu puține excepții (Adunarea Națională a Marinei Le Pen, spre exemplu), sunt partide pro-austeritate, în favoarea privatizărilor masive, împotriva sindicatelor și a beneficiilor sociale. Vox din Spania este un partid anti-migrație și anti-LGBT și este pentru favorizarea marilor corporații și a privatizărilor. Naționaliștii din Partidul Finlandezilor au tăiat în carne vie și au redus cheltuielile sociale, facilitând și concedierile masive decise de marile companii. Partidul Libertății din Austria susține aceleași mari corporații, ca și Fratelli d’Italia.

La polul opus, partidele anti-sistem de stânga atrag voturi într-o Europa care luptă cu inflația, cu salariile reale care scad, cu lipsa siguranței economice. Dar aceste partide aduc cu ele germenii războiului cultural amintit și un ecologism radical care distruge o tradiție economică (în Olanda) și generează o criză energetică.

Comisia Europeană și Banca Centrală Europeana par să-i ”ajute” pe cetățenii europeni să scape de această dilemă a alegerii între ”extreme”. Asta pentru că mai nimic din toate promisiunile electorale ale stângii radicale nu se poate pune în practică în țările UE, în special în cele din zona euro. Corsetul deficitului bugetar, al datoriei publice, al ajutoarelor de stat pentru companii face imposibilă guvernarea pe asemenea linii. Nici o victorie ipotetică a stângii radicale la alegerile europene nu ar schimba această realitate, pentru că Parlamentul European este un parlament doar cu numele (lipsit de inițiativă legislativă și cu puteri limitate de a se opune legislației gândite de Comisia Europeană). Iar controlul guvernelor naționale asupra Băncii Centrale Europene, care are drept de viață și de moarte asupra executivelor din zona euro, este cu atât mai redus.

De partea cealaltă, a partidelor considerate de extremă-dreapta, lucrurile stau la fel. Li se permite o retorică naționalistă goală, o retorică anti-migrație și cu tente anti-LGBT la fel de goală, iar asta în schimbul adoptării liniei Bruxellesului atunci când vine vorba despre decizii majore. Cazul Italiei este cel mai elocvent: premierul Giorgia Meloni poartă niște războaie mici și foarte vocale cu vecinii francezi în ce privește migrația, însă susține politica SUA și a Bruxellesului în ce privește Ucraina și Rusia mai abitir decât a făcut-o precedentul guvern condus de un om al sistemului, Mario Draghi, fostul președinte al Băncii Centrale Europene. În plus, mai toate partidele de extremă dreapta din Europa au semnat, în iulie 2021, un document prin care se angajează să evolueze strict în cadrul delimitat de UE, în special la nivel economic. Cam atât despre ”suveranismul” din statele vest-europene, care pare să se reducă doar la o retorică despre cultură și tradițiile europene.

Războiul din Ucraina a accentuat și mai mult fricțiunile inerente dintre partidele naționalist-populiste din UE. Vox, din Spania, și Fratelli d’Italia favorizează legături tot mai puternice cu NATO, în timp ce Marine le Pe sau Partidul Libertății din Austria se opun războiului prin procura cu Rusia și vor normalizarea relațiilor cu Moscova. În Germania avem de-a face cu o sciziune pe această temă chiar în interiorul Alternativei pentru Germania, la fel și la popul opus, în Partidul de Stânga (actuala conducere duce partidul către o linie pro-migrație și anti-rusă, în timp ce un lider important, Sahra Wagenknecht, adoptă o linie pro-rusă și anti-migrație și poate înființa un nouă formațiune care sa canibalizeze Partidul de Stânga). Aceste viziuni foarte diferite se datorează inexistenței unei politici de securitate a partidelor anti-sistem și nedefinirii intereselor geopolitice, ca și cum aceste partide nu ar lua în calcul posibilitatea că vor ajunge la guvernare.

Rezumând, transferul de suveranitate către Bruxelles (deseori și către Statele Unite ale Americii) începe să transforme exercițiul electoral al europenilor în ceea ce Noam Chomsky asemăna cu ”alegerea între două tuburi de pastă de dinți într-un supermarket”, cu referire la democrația americană. Etichetele sunt foarte diferite (stridente în cazul partidelor antisistem și mai pale în cazul celor tradiționale), însă conținutul și efectele sunt aproape identice.

Situația este însă diferită în Europa Centrală și de Est, unde politica anti-migrație sau criticile aduse ideologiei LGBT nu vin la pachet cu austeritate și neoliberalism pe pâine, dimpotrivă. Așa se face că partide considerate extremiste au guvernat în Slovacia (social-democrații lui Robert Fico), Slovenia (democrații lui Janez Jansa) și guvernează în Polonia și Ungaria. Nici rețeta scindării aplicată de Bruxelles, nici scindarea produsă de războiul din Ucraina nu au dat rezultate în această parte a Europei, iar acesta este unul dintre motivele pentru care lupta se mută din zona spectacolului mediatic în tușe groase specific bătăliilor politice din Vest, într-o zonă de război pentru justiție și control economico-financiar, inclusive cu întreruperea accesului la fondurile UE, prin contorsionarea tratatelor europene.

cotidianul.ro