Pățania unui JANDARM la cortul COVID-19: „S-a trezit Vasile, un moșneag îmbibat bine în alcool, să se ducă la spitalul județean să se testeze de coronavirus”

S-a trezit Vasile, un moșneag îmbibat bine în alcool, să se ducă la spitalul județean să se testeze de coronavirus.
Nici bine n-am intrat în curtea unității, că ne trimite dispecerul la o speță.

-Mergeți urgent la spital, un bărbat face scandal și asistentele nu fac față!

Ajungem repejor în fața cortului de triaj epidemiologic, cobor din mașină și mă apropii de intrare. Îl văd pe Vasile întins pe un pat, iar lângă el, două asistente încercau să-l potolească. M-am băgat în seamă și l-am rugat pe moșneag să se calmeze. Ba chiar am încercat și o glumă, două. Oricât de convingător am încercat să fiu, nicicum n-a mers. Mi-a băgat moșu’ toate alea-n frigider… Și cum discutam eu așa din ușa cortului cu Vasile, doar ce-l văd cum trage de toate echipamentele pe acolo și dă să se ridice din pat.
N-am mai ținut cont de niciun Covid și am intrat înăuntru.

-Cum să se descurce două asistente la vreun metru șaizeci cu moșneagu’ turbat?!

Am ajuns lângă pat și nici nu știam de unde să-l apuc, de mâini, de picioare…

-Dacă mă scuipă, sau dacă mă mușcă?! Nu mai conta acum.

Mai apare un coleg și reușim să-l imobilizăm până la urmă. În hărmălaia aia, primesc de la moșneag și un picior în stomac.

-Treacă de la mine, zic. Nu-i bai.

Îi administrează una dintre asistente un calmant și așteptăm ca moșu’ să ia somn.
Între timp, cum îl țineam eu acolo de o mână și de-un picior pe bătrân, ochii îmi erau azvârliți prin jur.
Nici nu vreau să-mi amintesc ce-am văzut și cât de sinistru era. Oameni intubați, adormiți sau sedați, habar n-am. Nici n-am întrebat. Nici soției mele nu i-am povestit până-n ziua de azi, probabil mă punea să dau foc hainelor pe care le-am purtat în ziua aia.

-Ce se întâmplase de fapt?

După o beție cruntă, Vasile s-a trezit că el nu crede în Covid și s-a dus să se testeze la spital. Cum cei de acolo l-au rugat să aștepte, spunându-i că întâi va trebui să completeze un chestionar, Vasile și-a pierdut răbdarea și a dat năvală peste cadrele medicale. Ce a urmat mai departe, v-am povestit.
În seara aia, având și eu unele dubii, i-am scris unui prieten bun, asistent pe secția ATI într-un spital. L-am întrebat mai multe și i-am spus să fie sincer cu mine.

-Dani, dacă nu aveam rată la apartamet și copii la școală, în secunda doi mi-aș fi dat demisia! Aș fi plecat dincolo. Deja nu mai suport. Simt că nu mai fac față.

Mi-a povestit apoi cum s-a lovit de lipsa de echipamente de protecție la începutul pandemiei, cum avea de ales între a purta un pampers sau o sondă, fiind nevoit să stea îmbracat câte 12 ore în combinezonul ăla nu își putea face nevoile altfel, cum găsea pacienții decedați dimineața…și multe altele.
Tot el mi-a spus că oamenii se împart în trei categorii:
-cei care cred în virus, cei care nu cred, și cei care cred că există virusul dar sunt absolut convinși că pe ei nu-i poate atinge deloc.

Nu mă plătește nimeni să scriu, o fac din plăcere în timpul liber. Nici nu încerc să vă conving de ceva anume.
Virusul ăsta există printre noi, dar nu-l vedem.

-Duceți-vă prin spitale dacă nu mă credeți. Sau e destul să beți o cafea în fața unitătilor de primiri urgențe. O să vedeți cum mișună ambulanțele și de ce!
Eu vă îndemn să purtați masca.

Cel mai bun tratament e #PREVENȚIA! – Dani Cek / Facebook