Povestea arestării celui mai căutat partizan din România. Cum s-a ascuns Ion Gavrilă Ogoranu timp de 28 de ani de Securitate

Unul dintre cei mai cunoscuţi luptători anticomunişti a fost Ion Gavrilă Ogoranu, liderul partizanilor din Munţii Făgăraş. A rămas în istorie drept omul care a fentat securitatea comunistă timp de 28 de ani. Arestarea sa s-a produs la Cluj, dar Ogoranu a fost salvat de la moarte de preşedintele american Richard Nixon.

În ziua de 29 iunie 1976, Ion Gavrilă Ogoranu era capturat de forţele Securităţii, în timpul uneia din incursiunile sale clandestine la Cluj.

Începând din 1948, timp de 28 de ani, liderul rezistenţei armate anticomuniste din Munţii Făgăraşului devenise cel mai căutat om din România. Timp de 7 ani, între 1948 şi 1955, el a acţionat în cadrul grupului de partizani al cărui lider a devenit. După destructurarea acestuia de către Securitate, Gavrilă şi-a petrecut alţi 22 de ani, din 1955 până în 1976, ascuns în casa văduvei camaradului său ucis în închisoare, Petru Săbăduş, la Galtiu, în judeţul Alna.

Ion Gavrilă Ogoranu avea două condamnări la moarte în contumacie. Pe capul său se pusese un preţ uriaş, iar conducerea Securităţii considera capturarea sa o miză de prim interes. “Începând din ziua de astăzi, urmărirea lui Gavrilă constituie cea mai serioasă problemă a muncii noastre. Gavrilă este nu numai un fugar, ci este şi un conducător legionar, în jurul lui se creează un mit, şi acesta este un om tare. Trebuie să se muncească serios pentru prinderea lui”, afirma colonelul de Securitate Pavel Aranici în 1960.

Dosarul său de urmărire conţine peste 11.000 de file, cuprinzând un şir continuu de acţiuni operative desfăşurate pe tot cuprinsul ţării şi peste hotare, în rândurile exilului, cu un singur scop: prinderea lui Ion Gavrilă. Sute de oameni care în decursul existenţei lor şi-au intersectat destinele cu cel al luptătorului făgărăşean, familie, rude, prieteni, colegi de şcoală, liceu sau facultate, camarazi din armată, fete care au schimbat chiar o vorbă în tinereţe cu el, toţi au devenit obiective urmărite permanent de Securitate.

Portretul său robot, realizat de specialişti în antropologie (singurele fotografii cu Gavrilă datau din anii 1940, cu 30 de ani în urmă) fusese dat pentru observaţie tuturor gărilor, oficiilor poştale, ocoalelor silvice din România. Toate unităţile teritoriale ale Securităţii şi Miliţiei aveau în vedere “problema Gavrilă”. Securitatea nu putea şti nici măcar dacă trăieşte sau a murit, de mai este în ţară ori a reuşit să treacă în Occident. Iar acest lucru era deosebit de frustrant pentru instituţia care pretindea că ştie tot ce se petrece în România.

În plus, încă de la ultima vizită a lui Richard Nixon în România, acesta îi înmânase lui Ceauşescu o listă cu nume de anticomunişti români, despre a căror soartă preşedintele american se interesase personal, solicitând protecţia lor. Având nevoie de sprijinul SUA, dictatorul se angajase că va respecta drepturile fundamentale ale acestor persoane. Deci, pentru Securitate, problema era cu atât mai delicată. Motiv suficient pentru ca, după arestarea lui, securiştii să se poarte cu mănuşi în tot timpul celor 6 luni de anchetă.

Casa din Galtiu, pusă sub supraveghere

Ion Gavrilă Ogoranu a fost capturat la Cluj, într-o dimineaţă de vară, în cadrul unei operaţiuni minuţios pregătite de Securitate, care a mobilizat un impresionant efectiv de cadre. Anumite indicii puse cap la cap, printre care şi deplasările Anei Săbăduş, căsătorită între timp, clandestin, cu Gavrilă, sub binecuvântarea unui preot greco-catolic, îi făcuse pe securişti să strângă laţul urmăririi în jurul locuinţei din Galtiu, comuna Sântimbru.

Ion Gavrilă mai făcuse unele deplasări, inclusiv la Cluj, la vechii săi camarazi, ajunşi oameni realizaţi profesional, pentru a tatona posibilităţi de ieşire fără riscuri din clandestinitatea de aproape trei decenii. Cumpărarea de către Ana Gavrilă, din Alba Iulia, a unui bilet CFR, fusese atent monitorizată de Securitate. Şi Gavrilă fusese monitorizat profesionist pe toată durata drumului.

Arestarea este şi ea relatată, nu fără un pic de umor, de eroul anticomunist în memoriile sale (volumul II): „Am menţionat înainte că mai în fiecare an mă duceam la Cluj. Îi vizitam pe profesorii Gavrilă şi Grecu. La data aceea aşteptam răspunsul de la ing. Emil Cosgarea, fostul meu coleg de la liceu. În acest an am amânat drumul până să se facă mai cald: nu excludeam posibilitatea că ar fi trebuit să dorm în vreo pădure.

Ca să nu fiu obligat să scot bilet de tren la Sântimbru-haltă şi să se mire casierul cine-o fi străinul ăsta, m-am înţeles cu soţia să cumpere biletul de la agenţia de voiaj din Alba-Iulia pentru un tren de noapte; mă urcam de cealaltă parte a staţiei. Am procedat şi de data aceasta la fel. Ceea ce n-am bănuit: soţia era urmărită de Securitate pas cu pas. Desigur că cineva o pândea din casele vecinilor. La biroul de voiaj, casiera a întârziat cu vânzarea biletului. A intrat în camera vecină, apoi a întrebat-o din nou unde să fie biletul, fără ca soţia să dea vreo importanţă acestui fapt.

Urcându-mă în tren, conductorul a venit imediat să întrebe de bilet. S-a uitat un pic cam lung la mine, dar n-am bănuit nimic rău atunci. Curând, lângă mine s-a suit un singur bătrân, cu o bocceluţă. A intrat în vorbă despre vreme, recoltă, aşa cum fac călătorii. Ajuns la Cluj încă pe întuneric şi coborând din tren, bătrânul m-a invitat să mergem împreună cu un taxi:
– E la nepotul meu taxi şi nu ia nimic la dumneata!
Un nepot tânăr mă invita într-o maşină cu uşile deschise. Am refuzat spunând că nu mă grăbesc şi că aştept să se facă ziuă. N-am bănuit nimic rău nici atunci.
Am mers pe jos până în piaţa alimentară. M-am pierdut printre miile de oameni de acolo. Apoi am plecat spre parcul de pe Someş, spre locuinţa inginerului Cosgarea. îmi fusese coleg de liceu, îl vizitasem şi în toamnă; îmi promisese că va vorbi cu Aurel Micu din Săvăstreni-Făgăraş, ca să afle când va veni fratele său din America. Acum vroiam să-i aflu răspunsul.

Emil era căsătorit cu o colegă de-a mea de la Academia Comercială Braşov, de care mă temeam să nu mă recunoască. De aceea trebuia să-l întâlnesc numai pe el. În aşteptare, m-am aşezat pe o bancă în parc pe unde Emil ar fi ieşit să meargă la lucru. Dar trecuse ora 7 şi din casă n-a apărut nimeni.
Am uitat să spun că înainte, în timp ce stăteam pe bancă, în parc a apărut un grup de tineri, care cu roaba, care cu lopeţi şi cu târnăcoape. M-am uitat la ei, păreau a nu prea avea chef de lucru. Îmi şi ziceam: “Ăştia-s ca la casa de nebuni: doi încarcă, doi descarcă, nu-i nimic, treaba să meargă”.
Văzând că Emil nu iese pe poartă, m-am îndreptat spre casa acestuia. Locuia la parterul clădirii. Chiar atunci, din casă s-a ivit fiul lui, un tânăr de 20 de ani, pe care l-am recunoscut după înfăţişare:
– Bună dimineaţa, tăticul îi acasă?
– A plecat la lucru.
– Pe unde , că pe poartă nu l-am văzut?
– Mai există o poartă. Dar e mămica acasă. Mămico, te caută cineva.
Deci trebuia să vorbesc cu soţia lui Emil. Am dat bună dimineaţa.
– Doamnă, îl caut pe Emil. Nu ştiţi unde lucrează azi?

”Nici o mişcare, Gavrilă, că tragem”

Drept răspuns, soţia îngălbeni, îşi reveni totuşi şi îmi spuse că nu ştie unde poate fi găsit, dar că vine pe la ora unu acasă. Am dat bună ziua şi am plecat. în toamnă vorbisem numai cu Emil şi-mi promisese că nu-i va spune nimic soţiei. Pesemne că Emil, totuşi, i-a spus, urmarea fiind agitaţia dânsei, care, se pare, m-a recunoscut.
Am ieşit şi eu pe poarta a doua, părăsind parcul şi luând-o pe o străduţă ce duce la muzeul de istorie de pe strada Sindicatelor. Din urmă, în fuga mare, trec pe lângă mine muncitorii cu roaba şi târnăcopul şi se postează înainte-mi cu mâinile în buzunare. Doi tineri voinici, veniţi din spate, mi se prind de braţe cu toată puterea.

– Nici o mişcare, Gavrilă, că tragem. Ai vreo armă?
– Da, am un briceag, am răspuns eu. Nu mai faceţi demonstraţii de forţă, că nu mă opun. Se opriseră trecătorii şi securiştii îi îndemnau să circule.
Din urmă a venit o maşină cu doi vlăjgani. M-au introdus în spate, ţinându-mă în continuare strâns de mâini. Peste câteva minute eram la Securitate, la Cluj, pe strada Dragalina. “Doamne, mi-am zis, Tu poţi intra şi aici!” Sunt condus pe o uşă, într-o cameră, în faţa unui bărbat înalt, în civil, bine îmbrăcat. Mă primi cu un aer de superioritate şi cu ironie.

– Bună ziua, domnule Gavrilă!
– Bună ziua, am răspuns eu.
– Ce mai faceţi, sănătos?
– Sănătos, mulţam de întrebare.
– Ce mai e pe la Galtiu? Întrebarea m-a surprins: ştiau şi de unde vin.
– Eu ştiu?… Poate ştiţi dumneavoastră mai bine decât mine.
– Ei, nu te speria! Dumneata nu ştii că eşti un om liber?
– Se vede cât de liber sunt, am răspuns eu.
– Nu vă vine să credeţi, dar, după legile republicii, dumneata eşti un om liber! Repet, eşti un om liber!
– Domnule, mă iertaţi că nu vă cunosc gradul… (“colonel”)… domnule colonel, cred că aţi putea face glume mai bune cu mine.
– Nu-ţi vine să crezi?

Între timp, cei doi tineri care m-au arestat intrară în cameră şi unul începu:
– Mergeam la facultate la examene şi l-am întâlnit. L-am recunoscut.
Am înţeles că asta era versiunea ce vroiau să mi-o insufle: să cred că m-au arestat întâmplător.
– Îmi pare bine că am fost arestat de nişte colegi, am spus eu cu amărăciune. Mă socotesc încă student, altă calitate în viaţă încă n-am dobândit.
– Suntem tari, domnule Gavrilă, se proţâpi înfumurat colonelul în faţa mea.
– Cu oameni atât de vigilenţi nu puteţi fi decât tari.
Tinerii au ieşit din cameră.
– Suntem tari în exterior, domnule Gavrilă. Aţi vrut să vină americanii. Iată, noi i-am adus. A venit preşedintele Statelor Unite la Bucureşti, se plimbă prin ţară. Şi n-au venit chemaţi de voi, care îi iubiţi, ci aduşi de noi, care-i dispreţuim. Ce zici de asta, domnule Gavrilă?
– Ce să zic, am răspuns, ar trebui să le fie ruşine.

Păzit de învăţători din Apuseni

Colonelul prinse apoi să mai întrebe unde am stat 21 de ani.
– Domnule colonel, eu, astă noapte, n-am dormit. Lăsaţi-mă să-mi trag sufletul şi să mă obişnuiesc cu noua situaţie. Aveţi tot timpul să mă întrebaţi de aici înainte.
– Desigur, desigur, şi nici nu aţi mâncat! Vi se va aduce masa. Dar mai întâi vă vom îmbrăca mai pe potriva dumneavoastră. Un tânăr a sosit cu un costum de haine, elegant, pe măsura mea, singurul lucru ciudat la el fiind nasturii de la veston: metalici, mari, cât nişte farfurioare, şi foarte grei. M-a îndemnat să mă dezbrac de tot.
– Aţi suferit vreo operaţie chirurgicală?
– Nu!
– Aici? Ai fost rănit?
– Îi zgârietura ce mi-aţi facut-o în primăvara lui 1954. Acum sunt ca Bîrzoi, am zâmbit eu amar, când m-am văzut îmbrăcat cu farfurioarele pe piept. Colonelul n-a înţeles aluzia.
Între timp, un tânăr a adus o tavă cu mâncare.
– E de la popota noastră, mi-a zis colonelul.
– Se pricepe bucătarul să pregătească, păcat că nu ştie cât poate mânca un om. De ce mi-a pus atâta?
– Cu oaspeţi rari, şi-a permis să o facă, mi-a răspuns ironic.
A stat tot timpul cât am mâncat, apoi:
– Acum veţi merge să vă culcaţi, mi-a spus colonelul după ce i-am mulţumit pentru masă.
Alţi doi tineri m-au luat în primire şi m-au dus într-o cameră unde era un pat curat, perne şi plapumă. M-am dezbrăcat şi am intrat în pat. Cei doi tineri s-au aşezat la o masă.
Se înţelege că nu puteam adormi. Căutam să-mi adun gândurile: deci ştiau de unde vin şi n-avea rost să neg. Mergeam cu presupunerea mai departe. Dacă mi-a spus că vin de la Galtiu. înseamnă că ştiu mai multe. Mă întrebam însă cât ştiu. Eram decis să neg orice legătură cu altcineva din afara familiei soţiei.

Neputând dormi, am intrat în vorbă cu paznicii mei. Erau din Munţii Apuseni (sărace Iancule, ce ţi-au ajuns nepoţii!), învăţători (desigur, plata era mai bună la Securitate). M-au întrebat dacă eram rudă cu profesorul Gavrilă de la boli infecţioase, cel ce murise de curând. Le-am răspuns că eram consăteni. Bănuiam că-i o stratagemă povestea cu moartea profesorului, pentru a recunoaşte că am avut legătură cu dânsul. Cum voi afla mai târziu, faptul era adevărat. Mi-au povestit apoi multe întâmplări cu Securitatea, între care modul cum colegul meu de facultate, Emil Mărcuş, a reuşit în 1948 să treacă Dunărea. parcurgând o serie de aventuri. M-am mirat de unde le ştiau, ei neavând atunci decât 2-3 ani. Pesemne, lucrurile acestea le studiau la Securitate.
La amiazi mi-au adus altă mâncare, seara cina, fără să mă supere cineva cu ceva. La ora 15, cei doi paznici s-au schimbat cu alţi doi, la 23 cu alţii. Schimburile 2 şi 3 nu mai erau la fel de vorbăreţe ca şi cel dintâi.

“Ăştia, pesemne, studiază cazul Gavrilă!”

A doua zi am fost dus în altă încăpere. La o masă erau trei inşi: colonelul de Securitate din ajun, stând în picioare, iar doi şedeau pe scaune şi li se acorda importanţă. Dacă ăsta-i colonel, mi-am zis eu, ceilalţi trebuie să fie mai mari. Se uitau la mine plini de curiozitate.
– Tocmai îi spuneam domnului Gavrilă că dumnealui e om liber şi dânsul a răspuns că aş putea face glume mai bune.
– Domnule colonel, am intervenit, eu nu vă pun la îndoială bunăvoinţa, în definitiv n-am avut nimic personal unul cu celălalt, dar cred că soarta mea se va decide la Bucureşti.
– Într-adevăr, interveni personajul din mijloc, zâmbind, am venit de la Bucureşti, anume pentru lucrul acesta.
– Cu avionul? am întrebat eu cam fără rost.
– Cu avionul, spuse acesta, şi vom pleca imediat spre Bucureşti.
N-au mai întrebat nimic: întrevederea luase sfârşit. Am fost dus înapoi în cameră.
Peste un sfert de oră mă aflam instalat într-o dacie, între colonelul Nagy şi o gorilă ce sta permanent cu mâna în buzunar, pe pistol. în faţă se aflau şoferul şi generalul Gergely, cum aveam sâ aflu mai târziu.
La plecare mi-au adus o pereche de ochelari fumurii, ca să nu mă recunoască cineva. Pe drum se angajau în discuţii fără importanţă, în care eram cuprins şi eu. M-au întrebat insistent dacă n-am fost în acest timp, vreodată, la Turda sau la Ocna-Mureş şi s-au mirat că am răspuns negativ.
Când am ajuns în dreptul Sântimbrului, eu luându-mi rămas bun de la locuri pentru totdeauna, generalul Gergely, ghicindu-mi gândurile, mi-a spus:
– Nu fi supărat, că ai să revezi locurile acestea curând… La care eu am zis:
– Nu prea cred!…
Trecând prin Alba-Iulia prin faţa Securităţii a făcut, ironic, observaţia: “Ăştia, pesemne, studiază cazul Gavrilă!”

Tot timpul au păstrat legătura radio cu o maşină ce venea in urma noastră, însă care nu a apărut niciodată lângă noi, dar şi cu alte posturi de pe traseu. La fiecare popas turistic se ivea un personaj alături, pe şosea, salutându-i radios. Au oprit pentru masă la Sebeş şi pe Valea Oltului. Pe la ora patru după masă intram pe poarta Securităţii de pe calea Rahovei, salutaţi în bloc de securişti întâlniţi la uşi. Îmi dădeau tot atâta importanţă şi mie cât şi celorlalţi.

S-au oprit în camera nr. 1 de pe coridorul de la etajul I. Luam contact pentru prima dată cu o cameră de anchetă: două birouri aşezate perpendicular, în dreapta uşii, două fişetun metalice, încuiate şi sigilate, unul lângă altul, în partea stângă, lângă perete, iar în dreptul geamului – un pat de campanie cu aşternut curat. Geamul mare cât peretele era prevăzut cu gratii imense şi avea şi perdele. În faţă, o grădină cu flori şi cu plopi bătrâni. Dincolo, strada cu tumultul ei. “Aici ţi-e reşedinţa”, îmi zise generalul. “Fă-te comod, domnul colonel va avea grijă de tot ce ai nevoie.” (Sursa deocumentare & foto: ogoranu.ro)