Povestea cavalerului fără cap care bântuie România

Cadavrul său a stat opt zile în stradă, lumea a scuipat pe „terorist”, iar într-un final l-au decapitat.

Acum un sfert de secol, pe 24 decembrie, pe la prânz, se rupsese din cer prima zăpadă. Fulgii se balansau albi deasupra României pentru a ateriza roşii pe asfaltul din cartierul Drumul Taberei din Bucureşti, înmuindu-se în bălţi prelungi de sânge.
Acolo, în poarta Ministerului Apărării Naţionale, opt bărbaţi îmbrăcaţi în uniforme militare zăceau întinşi pe caldarâm, ciuruiţi de gloanţe. O mie de gură cască se strânseseră în jurul lor ca la circ. Unii, în batjocură, stingeau ţigara de trupurile inerte, alţii scuipau, dar cei mai mulţi doar înjurau:
„Fi-r-eaţ’ ai dreacu de terorişti!”
„Ia uite la ăsta, dom ‘le, ce mutră are, ăsta nu era român, dom’le. Banditul!”

„Banditul” era însă român şi nimeni de acolo, din stradă, nu ştia cu adevărat cum a murit cu câteva ore în urmă. Numele lui: locotenent colonel Gheorghe Trosca. La fel cum nimeni de acolo nu ştia că cel care pusese la cale lichidarea lui era un moş străveziu, care îşi odihnea cu calm oasele pe scaunul ministrului Apărării, în clădirea de lângă. Numele lui: general Nicolae Militaru. Între cel mort de afară şi cel viu dinăuntru existaseră în trecut mai multe legături misterioase.
Cu 11 ani în urmă, generalul Nicolae Militaru conducea Armata a II-a a Republicii Socialiste România şi era în plin avânt al carierei. Era însă un trădător şi avea să fie descoperit în scurt timp. Fusese cumpărat de serviciul de spionaj sovietic şi lucra de zor pentru ruşi. Numai că toată povestea a fost mirosită la timp de spionii români din unitatea specială Anti KGB. Cel care a condus operaţiunea de contra-spionaj era tânărul Gheorghe Trosca. În urma raportului său, Ceauşescu l-a scos pe Militaru din Armată şi l-a umilit, adică i-a dat un post de funcţionar la un minister civil. Un ditamai generalul care condusese sute de mii de soldaţi ajunsese rob hârţoagelor într-un birou prea strâmt pentru mantaua lui.

Trosca în schimb a fost avansat până a ajuns şef de Stat Major în cadrul trupelor de elită ale Securităţii: Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (USLA). Aici l-a prins ziua de 24 decembrie 1989. Cazul lui Militaru era ştiut de generalii de la vârful armatei de atunci.

„Militaru era un tip căruia îi plăcea armata pentru că îl reprezenta în altă ipostază decât cea adevărată: de analfabet cules de pe aici de sovietici şi făcut agentul lor în România”, spunea despre el ultimul ministru comunist al apărării, Victor Atanasie Stănculescu.
Nicolae Militaru a trebuit să se descurce cum a putut timp de 11 ani cu ştampila de terorist. Avusese însă noroc. Ceauşescu l-ar fi executat pe loc, dacă asta nu ar fi atras prea mult atenţia sovieticilor asupra sa. Dar soarta avea să-i surâdă din nou lui Nicolae Militaru tocmai atunci când i-a surâs cu generozitate întregii Românii. Ceauşescu a fost înlăturat de la putere, iar Ion Iliescu l-a reactivat pe Militaru, numindu-l şef peste Ministerul Apărării. A intrat în studiourile televiziunii române cu pieptul în faţă şi a luat poziţia de erou în faţa camerelor de filmat. A dat vorbire următorului anunţ și a călcat limba română sub şenilele limbii de lemn:
„Stimaţi concetăţeni. Nu puteam să stau deoparte în asemenea momente şi după asemenea crimă care s-a săvârşit în Republica Socialistă România. Îmi pare rău, nespus de rău, că în această crimă a fost atrasă şi Armata Română. Opriţi măcelul, daţi ordine, opriţi măcelul, dacă s-a făcut crima până acuma, opriţi-o, indiferent (sic!) ce s-ar întâmpla, nu mai trageţi!”.

La doar o zi după acest apel la oprirea măcelului, generalul Militaru avea să fie arhitectul celui mai bine mascat măcel comis de soldaţi asupra soldaţilor, măcel în care avea să piară tocmai duşmanul lui numărul unu: Gheorghe Trosca.
23 decembrie 1989. Nicolae Militaru se mutase în biroul din Ministerul Apărării Naţionale. Curajosul om de armată, bravul general Militaru chemase să-i apere clădirea în care lucra atât de multe trupe, încât soldaţii se călcau în picioare din lipsă de spaţiu. O singură clădire era vegheată de jur împrejur de 2 200 de soldaţi, 63 de tancuri și 50 de transportoare blindate. Mai exact, conform unui raport al procuraturii militare, erau acolo atâtea trupe în jurul unei clădiri, că puteai să acoperi în caz de război un front de 55 de kilometri. Şi totuşi, Militaru a considerat că nu e suficient şi a cerut ca trupe conduse de colonelul Trosca să vină de îndată să îl scape de duşmani. Pretextul era că nişte terorişti s-ar fi ascuns în blocurile de vizavi. Ordinul avea totuşi o logică: cu teroriştii trebuia să lupte anti-teroriştii, profesionişti special pregătiţi să opereze în condiţile în care inamicul stă ascuns printre potenţiale ţinte inocente.

Trosca şi-a făcut datoria şi a plecat imediat la drum însoţit de o trupă de zece uslaşi în două ABI, nişte maşini de teren ARO modificate şi dotate cu un blindaj uşor. Înregistrările radio de atunci îi surprind vocea lui Trosca în timp ce se îndrepta cu toată viteza spre Minister. De la dispecerat primise noi instrucţiuni. Trebuia să ia pe traseu un domn Ionescu:
Dispecerat: Să opriţi la staţia de metrou Armata Poporului şi să luaţi pe domnul Ionescu de la Consiliul Salvării Naţionale.
Trosca: Am înţeles!
„Domnul Ionescu” era, de fapt, un nume fictiv folosit de un revoluţionar, Constantin Isac, unul din bucureştenii aflaţi în prima linie a Revoluţiei în aceste zile. Isac era membru al Frontului Salvării Naţionale şi printre primii care au reuşit să intre în Televiziunea Română când a fost cucerită. Imagini filmate în studioul patru al televiziunii îl surprind pe Isac în dreapta lui Mircea Dinescu, la primele ore de la răsturnarea regimului.

Pe Constantin Isac l-am găsit astăzi în apartamentul său dintr-un cartier mărginaş al Capitalei. Îşi aminteşte limpede tot ce s-a întâmplat în acea zi când juca rolul domnului Ionescu: „Trebuia să ajung la Ministerul Apărării Naţionale, iar singura cale de a ajunge acolo fără să mă oprească armata era să vin cu cineva de la USLA. Două ABI au venit şi m-au luat de la metroul Armata Poporului. Cineva mi-a deschis uşa, era întuneric şi s-a prezentat: locotenent-colonel Trosca. Stătea în dreapta şoferului”.
După ce misiunea de preluare a lui Ionescu a fost încheiată, cele două ABI şi-au continuat drumul spre minister, recepţionând indicaţii clare despre cum trebuiau să se poziţioneze odată ajunşi acolo, în aşa fel încât militarii să nu îi confunde cu forţe inamice inexistente. Probă indubitabilă stă astăzi înregistrarea convorbirilor radio de atunci, aflate în dosarul Procuraturii Militare.
Dispecerat: De acolo plecaţi în continuare până spre gardul Ministerului Apărării Naţionale şi să opriţi în spatele ultimului tanc!
Trosca: Am înţeles!
În timpul acesta şi trupele de la Ministerul Apărării aşteptau sosirea colegilor de la trupele antitero. Mărturie stă declaraţia dată ulterior Procuraturii Militare de cel care organizase paza ministerului, Mircea Zătreanu, șef birou regimente la Marele Stat Major al Armatei:
„Aflasem că vor sosi de la USLA trei echipaje, care împreună cu cadre din Marele Stat Major vor organiza scotocirea clădirilor din jurul MAPN şi cimitirul Ghencea, de unde se trăgea, şi că au fost luate măsuri de primire a echipajelor respective fără a se produce incidente”.
Convins că vor fi aşteptaţi de armată, Trosca îşi conduce camarazii spre poarta ministerului cu gândul doar la terorişti, nu şi la soldaţii din tancuri. „Era o atmosferă de încordare. Trosca îmi spunea că a aflat că teroriştii au TAB-uri şi că nu se pot bate cu ei de la egal la egal, întrucât maşinile lor erau – nu am să uit niciodată cum s-a exprimat – nişte cutii de conservă. Erau nişte ARO cu o tablă puţin mai groasă decât la o Dacie”, îmi zice Ionescu acum.

„Simt şi acum sângele cald pe mână”

Băieţii din trupele speciale au ajuns la destinaţie şi au găsit exact dispozitivul descris prin staţie de colegii din dispecerat. Au oprit în spatele ultimului tanc şi au aşteptat ca soldaţii să vină să îi preia. Până aici lucrurile păreau limpezi. Dar ceva se întâmplase între timp. Niciunul dintre soldaţii care îi chemaseră să îi ajute la scotocirea blocurilor nu venea.
Tancul din faţă lor stătea nemişcat ca un uriaş adormit. Deodată liniştea nopţii a fost ruptă de o rafală de mitralieră care a muşcat metalic caroseria ABI-ului în care se aflau Isac şi Trosca. „I-a rănit pe cei din spate. Au început (n.r. să strige): ‘Aţi tras, ne-aţi rănit’. Unul era rănit la bărbie şi celălalt la umăr. Ştiu că am pus mâna pe ei, m-am umplut de sânge. Simt şi acuma sângele cald pe mână”.
Constantin Isac povesteşte cum s-a deschis focul asupra lor.
Imediat, Gherghe Trosca îşi dă seama că i s-a înscenat ceva şi pune mâna pe staţie. Convorbirea e greu de descifrat, din cauza ropotelor de mitralieră din fundal, dar se aude clar comanda din dispecerat către 153, indicativul echipei lui Trosca, iar şi mai clar se aude înjurătura lui Trosca la adresa celui care a înscenat ambuscada.
Dispecerat: 153, Retrageţi-vă! Retrageţi-vă!
Trosca: Să se comunice prin radio!… Dacă ne retragem, ne facem praf!
….
Trosca: …’tu-i dumnezeii mamii lui să-i fut eu ţara!

Ultimele cuvinte ale lui Gheorghe Trosca

Aceasta este ultima din extrem de puţinele înregistrări care s-au mai păstrat din acea noapte. O mare parte din banda magnetică ce conţinea conversaţiile care ar fi putut fi relevante în descifrarea incidentului din acea noapte au dispărut în mod misterios din arhiva Securităţii.
Constantin Isac povesteşte că, ulterior acelei comunicări, dispeceratul le-a spus că cei de la minister au fost informaţi că tancul din faţă îi va conduce în unitate. Cel din capul coloanei USLA trebuia să facă mai întâi două semnale luminoase cu farurile. „Am făcut semnalul stabilit, tancul din faţă ne-a răspuns cu acelaşi semnal, dar, în loc să ne conducă, din stânga noastră a început un tir bezmetic, trăgeau ca la balamuc în noi, aşa că i-am spus lui Trosca: ‘Jos, că ăştia ne omoară!’. A coborât Trosca primul. S-a oprit în dreptul roţii din spate, iar eu m-am ascuns la picioarele lui”.
Isac a aşteptat ca mitraliera de pe tanc să intre în unghi mort şi ăla a fost momentul când s-a despărţit de colonelul Gheorghe Trosca. A luat-o la fugă spre o Skoda sub care s-a ascuns până când apele s-au liniştit şi a scăpat cu viaţă. În schimb, a apucat să vadă la lumina trasoarelor cum Trosca s-a îndreaptat spre al doilea ABI. „A apucat să bată în portieră, să-i deschidă colegii. Apoi am văzut cum de pe tanc au coborât soldaţi care au venit la el şi l-au împuşcat de aproape”.

Mărturia lui Isac nu e singura care arată că moartea lui Trosca a adus mai mult cu o execuţie. În presa de după Revoluţie au mai existat informaţii similare răsuflate de la serviciile de informaţii care vorbeau despre soldaţi care au ieşit din unitate şi i-au împuşcat de aproape pe cei care au supravieţuit rafalelor de pe tanc.

Mărturiile luate de istoricul Alex Mihai Stoenescu întăresc ideea unui asasinat. În vreme ce de afară se auzea cum uslaşii erau măcelăriţi, în biroul lui Militaru erau Ion Iliescu, generalul Victor Atanasie Stănculescu, colonelul Gheorghe Ardeleanu, comandantul Unităţii Speciale de Luptă Antiteroristă şi şeful lui Trosca, şi locţiitor al şefului Inspectoratului General al Miliţiei, Romeo Câmpeanu.
Victor Atanasie Stănculescu, fostul şef al Armatei : „Militaru a fost un tip răzbunător. Locţiitorul Trosca nu avea ce să caute în ABI de intervenţie. Militaru s-a opus: nu, să vină încoace să dovedească acum că este de partea noastră. Când au raportat că au ajuns la linia de tramvai, le-am spus să nu vină! Era noapte deja, nu aveam legături, eram vai de capu’ nostru. Când am auzit lovitura de tanc care a călcat ABI-ul, le-am spus: Domnule, v-am zis că nu trebuie să vină. Iar el a răspuns: ‘Lasă, domnule, la război ca la război’”.
Colonelul Gheorghe Ardeleanu: „Generalul Stănculescu a raportat lui Militaru şi celorlalţi că forţele armate au executat foc, că sunt morţi şi răniţi. Eu am izbucnit în plâns şi m-am adresat generalului Militaru: ‘Ce aţi făcut, tovarăşe general, mi-aţi omorat oamenii?’. Acesta mi-a raspuns: ‘Ce să-i faci, colonele? Așa e la razboi’”.
Romeo Câmpeanu: „Tot asasinatul s-a auzit în staţie, în biroul lui Militaru. L-am auzit pe Trosca urlând: ‘Tovarăşe ministru, daţi ordin să nu mai tragă!’. Şi atunci Militaru s-a ridicat şi i-a spus: ‘Băi Ardelene, tu ştii că noi suntem pe front şi pe front lumea mai şi moare!?’. Ardeleanu a început să plângă: ‘Mi-aţi omorât oamenii…’”.

Aşadar în birourile de la minister lucrurile erau cât se poate de clare: USLA-şii de peste noapte fuseseră masacraţi de armată. Nu era vorba de niciun terorist, ci de soldaţi nevinovaţi veniţi în sprijinul camarazilor lor. Dar, în mod cinic, militarii de la poartă au fost lăsaţi mai departe să creadă că au masacrat terorişti adevăraţi. Imaginile filmate a doua zi arată batjocura la care erau supuse trupurile bărbaţilor care lăsaseră orfani, înainte de Crăciun, 11 copii.
Am stat de vorbă cu cel care a fost printre primii operatori care au ajuns la locul incidentului a doua zi. Este un cameraman al Televiziunii Române, Laurenţiu Gâlmeanu, un jurnalist marcat şi astăzi de cele văzute atunci.
„Când am ajuns acolo, sângele încă nu se uscase. Era prima oară când eram supus unui asemenea stres. Au fost două categorii de stres: una pe care o poate înţelege oricine – să vezi oameni făcuţi bucăţi, şi a doua: se spune că locurile păstrează energiile evenimentelor petrecute în trecut. Eu atunci filmând şi mergând printre cadavrele oamenilor ălora, am avut un singur sentiment: de părere de rău. În ciuda oamenilor care vorbeau de pe margine, care strigau că ăia sunt terorişti, eu simţeam că sunt nevinovaţi. Ulterior, aveam să aflu că oamenii aceia chiar erau nevinovaţi, iar ce simţisem eu atunci era foarte corect”.
Gâlmeanu ţine minte şi cuvintele scrise extrem de drept de cineva cu creta pe blindajul celor două ABI: „Teroriştii”. „Era scris prea frumos şi prea cursiv, de o mână foarte sigură şi calificată în ale scrisului. Dacă pe mine mă pui să scriu cuvântul ăsta în condiţiile date, crede-mă că nu o să arate aşa bine, chiar şi cu tipar de mână cum se zice”.
La fel ca oamenii din stradă, presa de atunci era lăsată şi ea să creadă ce trebuia să creadă. Că a avut loc o mare izbândă a armatei conduse de Militaru asupra duşmanilor.

«România liberă», scriind despre masacru, titra glorios: „Nimicirea gorilelor mercenare!”.
Iar mai apoi avea să relateze, jenant, despre cum militarii s-au întâlnit cu cei care au supravieţuit măcelului din ABI:
„Am avut prilejul să îi cunosc pe ei, pe teroriști. Stau pentru prima dată de vorbă cu unul în carne şi oase, la punctul de prim ajutor organizat în minister. E pansat la gât, şade pe podea sprijinindu-se în mâinile întinse pe lângă corp. Faţa lată, fălcile puternice, gât gros de luptător, spatele – ca un zid. Deşi este rănit, toată faţa sa exprimă forţă brutală, siguranţa odioasă a lipsei de suflet, a absenţei conştiinţei. Susţine că a venit în timpul nopţii să ajute armata. Nu recunoaşte cu niciun chip că a venit cu gânduri rele”.
Cel încondeiat de presă era rănitul Ştefan Şoldea, singurul care a scăpat cu viaţă din cel de-al doilea ABI. Mărturia lui, dată mai apoi ziarului «Zig Zag», în aprilie 1990, nu a fost crezută de nimeni multă vreme. Iar generalul Nicolae Militaru, deşi ştia că el îl chemase să îi apere posteriorul neînfricat, l-a tratat ca pe un terorist şi prizonier de război.
„Un grup de militari m-au luat, m-au legat şi m-au torturat. Am fost supus unui interogatoriu la care a asistat şi generalul Militaru. Toată noaptea dinspre 23 spre 24 am stat legat, fără niciun ajutor medical, fără mâncare. Simţeam glonţele în plagă, sângeram”.
Şoldea a fost lăsat aşa, cu o gaură în gât, timp de zece zile, cât a fost anchetat de Militaru şi ai lui.

DEZNODĂMÂNT

Nicolae Militaru. Multă vreme nimeni nu a îndrăznit să ridice cu adevărat problema carnagiului de la MApN. În primii ani de la revoluţie, în presă apărea rar despre ce s-a întâmplat acolo. Și mai rar nu era prezentată versiunea oficială: că teroriştii au atacat ministerul. Aşa că Militaru a trăit liniştit şi netulburat de nimeni. Participa la talk-show-uri de televiziune despre cum a făcut el eroic Revoluţia. În 1996, cinstitul Militaru chiar s-a înscris în cursa alegerilor prezidenţiale. Un sfert de procent dintre români l-au şi votat. A murit la scurt timp după scrutin. De cancer.

Constantin Isac. Fiind martor cheie al incidentelor de atunci, cineva a avut grijă să-i facă viaţa grea. Povesteşte că, pentru că a încercat să spună adevărul despre ce s-a întâmplat în faţa MApN, a fost bătut, iar familia i-a fost ameninţată. „Mult timp am primit în miezul nopţii telefoane şi o voce de bărbat râdea. Doar asta făcea: râdea”.

Dosarul penal. Procurorii s-au făcut că anchetează masacrul de la MApN, aşa cum s-au făcut că anchetează toată Revoluţia Română. Bineînţeles că nu a fost găsit niciun vinovat, iar totul a fost pus pe seama următorului fapt: „Deschiderea focului s-a făcut cu uşurinţă, sub imperiul reactivităţii particulare, prilejuite de situaţia tensionată”. Iar procurorul a crezut şi el „sub imperiul reactivităţii particulare”, doar varianta militarilor care au tras: ABI-urile „s-au infiltrat” în dispozitivul de apărare şi soldaţii au văzut că s-ar fi tras focuri de armă. Tanchiştii au primit direct ordinul de „nimicire prin foc şi călcare cu şenile” de la superiorul direct, un anume colonel Safta. Safta a fost răsplătit ulterior, fiind ridicat la gradul de general.

Morţii. Am ajuns în Cimitirul Eroilor Revoluţiei pe 12 decembrie, iar toate mormintele celor de la U.S.L.A, fără excepţie, aveau flori proaspete, semn că rudele bătătoresc cărările de acolo şi acum, la 25 de ani de atunci.
Opt familii au fost distruse pe viaţă în Ajunul Crăciunului. Unsprezece copii şi-au pierdut taţii.
Pe crucea unuia dintre eroi cineva a sculptat în marmură următoarele cuvinte: „O viaţă nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cât o viaţă de om”. Generalul Nicolae Militaru nu a reuşit să citească decât până la „dar”. A lăsat în stradă opt zile cadavrele celor ucişi de militarii lui.

Trupul lui Trosca a fost decapitat, iar capul suit pe osia unui ABI răsturnat, spre satisfacţia trecătorilor. Un necunoscut i-a pus în batjocură o ţigară în colţul gurii. O imagine odioasă ascunsă bine într-o Românie adormită şi manipulată. Poate că, măcar acum, în visele acestei ţări, capul lui Trosca ar merita să bântuie vinovaţii, ca în cel mai negru coşmar. Din când în când ar trebui să deschidă ochii şi să vorbească cu o ţigară neaprinsă în colţul gurii despre cum noi, ceilalţi, cei vii, de 25 de ani ne-am tot scuipat eroii şi ne-am lins criminalii.

Gheorghe Trosca, din Erou-martir al Revoluției Române și Luptător pentru Victoria Revoluției a ajuns colaborator al Securității ca poliție politică

Ministrul Militaru i-a cerut insistent colonelului Ion Ardeleanu, comandantul USLA, ca luptătorii chemați în ajutor să fie condusi chiar de colonelul Trosca.
În 1991, cei ucişi au primit titlurile de «Luptător pentru Victoria Revoluţiei» şi de «Erou-Martir al Revoluţiei Române».
Prin decretele prezidenţiale nr. 238, 239 şi 240 din 28 februarie 2011 au fost retrase titlurile de Erou-Martir al Revoluţiei Române din decembrie 1989, foştilor ofiţeri – colonel Gheorghe Alexandru Trosca, locotenent-colonel Eugen Trandafir Cotuna si locotenent-colonel Dumitru Coman.
La baza acestor decrete stau deciziile Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) nr. 2987 din 25 septembrie 2007 şi nr. 2192 şi 2193 din 7 august 2007, prin care cei trei ofiteri sunt declaraţi „agenți ai poliției politice comuniste”.
Retragerea titlurilor de Erou-Martir celor trei ofițeri de informații a generat o puternică emoție, și nu doar în rândul veteranilor din serviciile de informații ale României.
În cel de-al 7-lea număr al revistei «Vitralii – lumini şi umbre», Asociația Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere din Serviciul Român de Informații a făcut un apel public pentru un act reparatoriu din partea Președinției în ceea ce-l priveşte pe eroul-martir Gheorghe Trosca:

„C O M U N I C A T

Comitetul Executiv al Asociaţiei Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Serviciul Român de Informaţii îşi exprimă profunda dezamăgire faţă de toleranţa pe care atât Parlamentul, cât şi Preşedinţia României o manifestă faţă de încercările mai mult decât josnice ale unor instituţii iresponsabile, dar bugetivore, cum sunt CNSAS şi Secretariatul de Stat pentru problemele revoluţionarilor din decembrie 1989, de a pângări memoria unor ofiţeri români care au făcut suprema jertfă în îndeplinirea obligaţiilor încredinţate lor de ŢARĂ. Asemenea atitudini nu se pot constitui în îndemnuri pentru tinerii ofiţeri români chemaţi să-şi servească ŢARA, până la sacrificiul vieţii.
Cerem cu toată fermitatea ca ofiţerimea română să nu mai fie batjocorită din interese mărunte cu conotaţii politice, iar Preşedinţia României să folosească toate posibilităţile decare dispune pentru a recunoaşte şi răsplăti moral devotamentul ofiţerilor români faţă de patria română, fie ei în viaţă sau decedaţi, cum sunt col. Gheorghe Trosca, lt. col.Eugen Trandafir Cotună, col. Dumitru Coman, dar şi al altora care au fost ucişi din ordinul unor trădători de ţară, iar executanţii trăiesc, dar nu au demnitatea şi curajul ostăşesc să facă dezvăluirile aşteptate de români. Sperăm ca pe viitor să nu se mai repete asemenea erori impardonabile”