Poveştile a doi militari români din lagărele sovietice: unul a rămas prizonier, celălalt a trădat şi a ajutat la instaurarea comunismului în România

Militarii români care au fost luaţi prizonieri pe teritoriul Uniunii Sovietice în cel de-Al Doilea Război Mondial au avut de ales între a suporta pe mai departe ororile din lagăre sau a trăda. Mulţi au ales ultima cale: aceea de a înscrie în diviziile „Tudor Vladimirescu“ sau „Horea, Cloşca şi Crişan“, constituite pe teritoriul sovietic.

Comandorul Mihai Chiriţă: „Convoi de căruţe încărcate cu lemne, trase de către ofiţeri români înhămaţi“

Comandorul Mihai Chiriţă, care a murit în 2018, la vârsta de 103 ani, a fost unul dintre bravii eroi români care a rezistat eroic şi a preferat să rămână în lagărul din Oranki şi nu a trădat. În anul 1944, Mihai Chiriţă era ofiţer secund pe monitorul I.C.Brătianu, navă pe care, în lipsa comandantului bolnav, a comandant-o în ultima decadă a lunii august. După anunţarea armistiţiului de către regele Mihai, li s-a ordonat ca atât navele, cât şi trupele de uscat să rămână pe braţul Chilia, fără să se împotrivească trupelor sovietice. Trei zile mai târziu, i s-a cerut flotei române să se predea ruşilor.

La data de 27 august, conform ordinelor superioare, s-a pus la dispoziţia amiralului sovietic Gorşkov, cu monitorul şi echipajul. Peste câteva zile, ofiţerii români de marină de la Dunăre au fost arestaţi de către trupele sovietice aliate. „Pe 1 septembrie, orele 4.00, monitorul este luat cu asalt de către vedetele sovietice. Suntem făcuţi prizonieri fără a fi opus vreo rezistenţă“, a povestit Chiriţă. A urmat odiseea gulagului sovietic: „Le-a fost dat ofiţerilor români, ca în marea lor majoritate (6.000 după căderea Stalingradului), să fie închişi în incinta mănăstirii de la Oranki, localitate rurală situate la distanţă de 60 de kilometri de oraşul Maxim Gorki.

Mihai Chiriţă şi alţi ofiţeri români au ajuns la Odessa într-un vagon şi, după triere, a ajuns alături de 30 de ofiţeri în lagărul de la mănăstirea Oranki, unde au stat în bordeie îngropate pe jumătate în pământ, au dormit pe scânduri şi au trăit laolaltă cu ploşniţele. „Stranie închisoare împrejmuită cu câteva rânduri de sârmă ghimpată (n.r. – Convenţia de la Haga prevedea ca ofiţerii să nu fie închişi). Şocul pentru noi avea să-l constituie apariţia din pădure a unui convoi de căruţe încărcate cu lemne, trase de către ofiţeri români înhămaţi“, descria el cele văzute.

Tânărul locotenent Mihai Chiriţă avea să rămână marcat pentru totdeauna de cele trăite în lagăr: „Nu a existat o zi din cele 1350 petrecute în lagăr în care să nu îmi fie foame. Veşnic aceleaşi cereale, cartofi şi varză“. Primeau suplimente doar dacă acceptau să lucreze voluntari la tăiatul lemnelor la pădure sau la colhozuri, la ţară.

De medicamente nu putea fi vorba. O singură dată a auzit în lagăr de vitamina C, pentru tratarea orbului găinilor. „În noaptea de 1 spre 2 mai 1948 a venit şi învierea noastră, unii fiind daţi morţi în ţară încă din perioada 1941-1943“, scria despre acea zi ofiţerul. Drumul la întoarcere a fost la fel de lung şi de chinuitor, cu singura deosebire că uşa bou-vagonului rămânea deschisă.

După război, în anul 1953, Mihai Chiriţă a fost concentrat şi încadrat la Şcoala Militară de Marină, ca profesor de navigaţie şi astronomie, iar în anul 1954 a fost numit şeful catedrei de astronomie nautică, aparate electrice de navigaţie şi hidrometeorologie. În această perioadă a redactat un manual de astronomie nautică, pe baza notelor scrise în lagăr pe foiţele de mesteacăn. În anul 1960 a fost lăsat la vatră şi s-a stabilit în Bucureşti, lucrând în cadrul Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor, ca bibliotecar-traducător, iar din anul 1965 până la pensionare în anul 1977, ca inspector şef de port la brevetarea personalului navigant în cadrul Inspectoratului Navigaţiei Civile.

Generalul Marin Dragnea: „Am luat hotărârea de a îmbrăca din nou cămaşa morţii pornind la luptă“

În schimb, generalul Marin Dragnea, care a murit în urmă cu o săptămână, a ales calea cea mai uşoară: s-a înscris în Divizia „Tudor Vladimirescu“.

La vârsta de 18 ani a plecat ca voluntar pe front, iar în decembrie 1942, tânărul sergent a fost capturat prizonier în bătălia de la Stalingrad. „Am trăit şi cumplita soartă de a fi fost capturat prizonier în bătălia de la Stalingrad, în decembrie 1942. Am suportat cu stoicism regimul sever, draconic, al vieţii de prizonier în lagărele sovietice, alături de zeci şi zeci de mii de foşti camarazi , îndurând, începând chiar cu transportul în trenuri bou-vagon, un calvar inimaginabil, în care primejdia morţii ne pândea, uneori, mai abitir decât în faţa gloanţelor. Supuşi la munci istovitoare, grele, la temperaturi cu mult sub 30 de grade Celsius. Tifosul exantematic şi multe alte boli, care nu m-au ocolit nici pe mine, au făcut ravagii în lagăre. Lângă mine a murit bunul meu prieten, caporalul t.r. Gheorghe Surdu şi mulţi, mulţi alţii“, a scris Marin Dragnea în cartea pe care a publicat-o în timpul vieţii.

Din nou, scrie el, „Dumnezeu mi-a întins o mână salvatoare şi am scăpat cu viaţă. Fără a avea vreun contact cu ţara, la îndemnul unor generali, ofiţeri şi subofiţeri patrioţi, prizonieri şi ei, am răspuns chemării de a ne înscrie, voluntari, în Divizia Tudor Vladimirescu zeci şi zeci de mii de ostaşi şi cadre. Cu peste 10 luni înainte de actul istoric de la 23 august 1944, am luat asupra noastră hotărârea de a îmbrăca din nou cămaşa morţii pornind la luptă, pentru a ne salva ţara de la o iminentă catastrofă, jurând pe Drapelul Sfânt al Patriei să ne sacrificăm într-un alt război, la fel de drept şi de crâncen, cel împotriva maşinii de război a Germaniei naziste“.

În perioada 1951-1952 a urmat cursul de perfecţionare de pe lângă Academia Militară Generală (7 luni), ulterior între 1952-1954 a urmat cursurile Academiei Marelui Stat Major în U.R.S.S., fiind numit comandant al Corpului 40 Armată (dec. 1954 – 1956). În această perioadă a fost înaintat la gradele de căpitan (dec. 1948), maior (1949), locotenent-colonel (1950) şi colonel (1954).

Generalul în retragere Marin Dragnea a fost înaintat la gradele de general-colonel – cu 3 stele – prin decretul preşedintelui României în 1994, şi general de armată – cu 4 stele – prin decretul preşedintelui României din 2000.

Jurământul unui trădător: „Jur să păstrez cu sfinţenie frăţia de arme cu Armata Roşie“

Divizia „Tudor Vladimirescu” a fost înfiinţată la 2 octombrie 1943, pe teritoriul Uniunii Sovietice, din prizonieri de război români, prin hotărârea guvernului sovietic, la 30 martie 1944. Iată cum suna jurământul celor care alegeau să se înscrie în această divizie: „Jur poporului meu robit de nemţi să lupt pentru libertate şi propăşirea lui. Jur să-mi îndeplinesc fără şovăire îndatoririle mele de ostaş, în tabără, pe câmpul de luptă, oricând şi oriunde, să mă supun ordinelor comandanţilor mei şi să păstrez secretul militar. Jur să lupt pentru o prietenie trainică între Uniunea Sovietică, care mi-a dat putinţa să lupt cu arma în mână pentru distrugerea duşmanului comun: Germania hitleristă. Jur să păstrez cu sfinţenie frăţia de arme cu Armata Roşie. Jur să lupt până la ultima picătură de sânge contra nemţilor fascişti, care mi-au târât ţara în războiul lor nelegiuit. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!“, conform informaţiilor publicate de istoricul militar Alesandru Duţu.

Constituirea diviziei s-a făcut fără a exista o înţelegere cu guvernul român (sau cu o altă autoritate românească), aşa cum se petrecuseră lucrurile cu structuri militare similare sau de mai mare amploare, constituite tot în U.R.S.S., dar cu acordul guvernelor din exil ale statelor respective (Polonia, Cehoslovacia etc.). Prin urmare, scrie istoricul, unii autori consideră că militarii români (prizonieri) care s-au înrolat în divizie şi-au încălcat jurământul militar şi s-au pus în slujba unei puteri străine, inamice. Alţii le apreciază decizia ca fiind determinată de dorinţa de a scăpa de traiul greu din prizonierat şi de a lupta pentru înlăturarea regimului antonescian şi împotriva Germaniei naziste, pentru eliberarea părţii de nord-vest a ţării.

Primul comandant a fost colonelul Nicolae Cambrea (15 noiembrie 1943 – 1 octombrie 1944), apoi coloneii Mircea Haupt (2 octombrie 1944 – 30 ianuarie 1945 şi 11 martie – 12 mai 1945) şi Iacob Teclu (31 ianuarie – 10 martie 1945).

Organizată după model sovietic, divizia a dispus şi de un aparat politic, cu următoarea încadrare: maior Ştefan Iordanov – locţiitor politic al marii unităţi, maior Dumitru Petrescu – şeful Secţiei pentru educaţie şi cultură, căpitan Mihai Burcă – locţiitor politic al Regimentului 1 infanterie, căpitan Dumitru Coliu – locţiitor politic al Regimentului 2 infanterie, căpitan Gheorghe Stoica – locţiitor politic al Regimentului 3 infanterie, căpitan Petre Borilă – locţiitor politic al Regimentului 1 artilerie, Sergiu Sevcenko – locţiitor politic al Divizionului de artilerie antitanc, Alexandru Paraschiv – locţiitor politic al Companiei cercetare, Ştefan Rab – locţiitor politic al Companiei transmisiuni.

În afara activităţilor propriu-zise de pregătire militară, care au fost intense, treptat-treptat, o pondere din ce în ce mai importantă au început să o capete activităţile de propagandă, cu propagandişti proprii, dar şi cu „specialişti” trimişi de Moscova, care vegheau mereu şi atent la tot ce se întâmplă în divizie şi la modul în care pandurii se lămureau asupra viitoarelor misiuni ale marii unităţi.

Pentru ca activitatea să se desfăşoare în condiţii cât mai bune şi mai rapid şi pentru a nu mai exista nelămuriri, la 8 martie 1944, la divizie a sosit şi generalul Kovalenko, însoţit de „un grup de români civili în frunte cu doamna Ana Pauker (Mata, Manole şi maior Luca)” – cum preciza un document al vremii -, care la 14 martie, cu puţine zile înainte ca Armata Roşie să pătrundă pe teritoriul României, a precizat: „Notaţi bine domnilor ofiţeri! Armata Roşie este foarte aproape de graniţa României, pe alocuri distanţa este de abia 60 – 80 km. În consecinţă, locul dumneavoastră este acolo şi nu aici”.

Ajunsă la 28 august 1944 în Iaşi, divizia a fost fracţionată pe două eşaloane. Primul s-a deplasat rapid spre Bucureşti, înregistrând la Bulboca, lângă Vaslui, o primă ciocnire cu un detaşament german izolat. Al doilea a pornit pe acelaşi itinerar, angajând şi el, la 31 august 1944, o luptă cu trupele germane pe dealul Ciunta, în apropiere de Deleni, tot lângă Vaslui.

Sosit în apropiere de Bucureşti, la 30 august 1944, eşalonul înaintat al diviziei a intrat în Capitală a doua zi. Imediat, maiorul Dumitru Petrescu, şeful Secţiei de educaţie şi cultură al diviziei, şi alţi activişti au luat legătura cu conducerea partidului comunist, iar grupuri de militari au vizitat Apărarea Patriotică.
În contextul în care trecerea României de partea Naţiunilor Unite se realizase fără vreo înţelegere cu autorităţile de la Moscova şi în care ordinea în ţară era menţinută cu fermitate de noul guvern român, Divizia, încadrată în armata sovietică, a fost trimisă pe front, la nord-est de Braşov, unde a intrat în subordinea Corpului 33 infanterie sovietic, atacând pe direcţia Ilieni – Sf. Gheorghe – Malnaş.

În continuare, a luptat foarte bine, în cadrul unor corpuri de armată sovietice, la sud de Oradea şi de Debreţin, unde a înregistrat mari pierderi umane. Pentru modul în care a luptat la Debreţin a fost citată de Comandamentul Suprem Sovietic, adăugându-i-se la titulatură numele oraşului.

După ce a luptat şi în Munţii Mátra (50 km SV de Munţii Bükk), a ajuns în faţa oraşului Salgotarján, pe care l-a atacat prin surprindere în noaptea de 25 spre 26 decembrie, ocupându-l prin lupte grele de stradă.

La 1 ianuarie 1945 a ieşit pe râul Ipoly, la frontiera ungaro-cehoslovacă. Continuând ofensiva în Munţii Javorina, a ajuns la 19 martie 1945 pe râul Hron, la Žarnovica.

Pentru modul în care s-a comportat în luptă a fost decorată de Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. cu ordinul „Drapelul Roşu”.

După ce a fost trecută, la 20 martie 1945, în rezerva Frontului 2 ucrainean, divizia fost scoasă definitiv din operaţii la începutul lunii aprilie şi deplasată rapid spre ţară, cu trenul, cu mult timp înaintea armatei române operative, care a revenit din Podişul Boemiei pe jos, ultimele unităţi intrând în garnizoanele de pace abia la începutul lunii septembrie 1945.

Dacă din punct de vedere al luptelor la care a participat nu i se poate imputa nimic, divizia îndeplinindu-şi misiunile pe câmpul de luptă, după 23 august 1944, la fel ca şi marile unităţi ale armatei române, din punct de vedere politic, după impunerea de către sovietici, la 6 martie 1945, a guvernului prezidat de dr. Petru Groza, Divizia ,,Tudor Vladimirescu” a devenit principalul sprijin militar intern al guvernului pro-sovietic, condus de dr. Petru Groza, în acţiunea de consolidare a puterii.

Întinerită şi revigorată de loturi succesive de voluntari trimişi din ţară la începutul anului 1945 (peste 1 000 de persoane), precum şi cu circa 200 de ofiţeri ofiţeri proveniţi dintre prizonierii români din U.R.S.S., divizia a captat atenţia principală a noilor autorităţi române.

În martie – aprilie 1945, la scurt timp după impunerea guvernului dr. Petru Groza, din efectivele sale au fost selecţionaţi circa 1 000 de ofiţeri, subofiţeri şi trupă, care, sub conducerea lui Dumitru Petrescu, s-au deplasat la Bucureşti, fiind primiţi în Gara de Nord de Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi instruiţi în cazarma „Mihai Viteazul” de activişti ai Partidului Comunist Român şi de reprezentanţi ai guvernului, între care dr. Petru Groza, Lucreţiu Pătrăşcanu etc.

La 26 aprilie, după o instruire corespunzătoare, „lotul 1 000” – pregătit pentru a deveni nucleul de bază al „aparatului politic” – a fost încadrat în armata română, iar „politrucii” avansaţi în grad şi decoraţi. La festivitate a participat regele Mihai I, reprezentanţi ai guvernului, ai armatei române şi armatei sovietice etc.

La începutul lunii mai 1945, 986 dintre ei au fost trimişi la marile unităţi operative române de pe front, unde au încadrat funcţiile nou înfiinţate de ajutori ai comandanţilor pentru munca de educaţie, cultură şi propagandă.

Ulterior, Divizia „Tudor Vladimirescu” a fost transformată, succesiv, în divizie blindată (1947), divizie de tancuri (1948), comandament al Corpului de tancuri (1949, după contopirea cu comandamentul Diviziei ,,Horea, Cloşca şi Crişan”), redenumit Corpul 47 tancuri (1952), transformat în Comandamentul Diviziei 37 mecanizată ,,Tudor Vladimirescu-Debreţin” (1954), redenumită Divizia 1 mecanizată ,,Tudor Vladimirescu-Debreţin (1959).

Mai multe informaţii puteţi găsi în volumele „Sub povara armistiţiului. Armata română în perioada 1944-1947“, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003 – Alesandru Duţu; Florin Şperlea – „De la Armata regală la Armata populară. Sovietizarea Armatei române (1948-1955)“, Editura Ziua, Bucureşti, 2003; Christoph Midan – „Crearea unei armate populare. O perspectivă franceză asupra forţelor armate române de la 23 august 1944 până în 1975“, Editura Militară, Bucureşti, 2015; Alesandru Duţu – „Armata română în vremuri de cumpănă, 1945, 1965, INST, Bucureşti, 2016“.

Scopul diviziei „Horea, Cloşca şi Crişan“ – „măreaţa operă de democratizare a ţării noastre şi a armatei române“

Divizia „Horea, Cloşca şi Crişan“ a fost înfiinţată la 12 aprilie 1945, în garnizoana Kotovsk, din prizonierii de război români aflaţi pe teritoriul Uniunii Sovietice. Comandant a fost numit generalul Mihail Lascăr, cel care fusese decorat de Hitler în noiembrie 1942 cu cea mai înaltă distincţie de război germană pentru rezistenţa opusă în încercuire în luptele din Cotul Donului, din apropierea Stalingradului. Funcţia de şef de stat major a fost încredinţată generalului Dimitriu Romulus, iar cea de consilier sovietic colonelului A.S. Novicov, scrie istoricul militar Alesandru Duţu în volumul „Sub povara armistiţiului. Armata română în perioada 1944-1947, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003“.

În conformitate cu structurile şi metodele de educaţie sovietice, şef al Secţiei pentru educaţie şi cultură a fost numit locotenent-colonelul Dumitru Petrescu – cel care contribuise la înfiinţarea şi pregătirea aparatului politic al Diviziei „Tudor Vladimirescu“-, iar sef al Secţiei pentru educaţie şi cultură maiorul Valter Roman.

Ordinul de zi nr. 1 din 12 aprilie 1945 preciza că divizia fusese constituită cu scopul ,,de a ajuta la cunoaşterea armamentului, precum şi la pregătirea de război a voluntarilor în scopul însuşirii experienţei sovietice”, voluntarii urmând să contribuie la ,,măreaţa operă de democratizare a ţării noastre şi a armatei române”.

Cu acelaşi prilej, generalul Mihail Lascăr releva adevărata misiune a marii unităţi (stabilită de fapt de autorităţile sovietice), precizând că aceasta trebuia să fie ,,un model care să servească la organizarea întregii armate române pentru a clădi o nouă armată cu un nou spirit, armata democratică română” şi să constituie ,,sprijinul pe care se bazează guvernul de concentrare democratizare a ţării”.

Scopul pentru care fusese înfiinţată noua mare unitate a fost şi mai clar exprimat în ordinul de zi nr. 69, la 14 iulie 1945, în momentul sosirii în ţară.

„Misiunea diviziei de sub comanda mea – preciza generalul Mihail Lascăr – este de a fi sprijin necintit guvernului de largă concentrare democratică prezidat de dr. Petru Groza în opera sa măreaţă de ridicare a ţării şi poporului. Împreună cu Divizia Tudor Vladimirescu-Debreţin vom alcătui baza noii armate în creare. Va trebui să fim stâlpii acestei armate, în care să ducem suflul democraţiei şi al credinţei faţă de patrie. Armata în serviciul poporului – aceasta ne e deviza“.

Constituită după model sovietic (regimentele 4, 5, 6 infanterie, 7 artilerie, batalion de pionieri şi de transmisiuni, divizion artilerie anticar şi companie antiaeriană, aparat politic etc.), divizia a fost dotată cu 62 puşti cu lunetă, 304 puşti, 2 198 carabine, 477 pistoale automate, 1 276 pistoale-mitralieră, 168 puşti mitralieră, 39 mitraliere, 95 puşti antitanc, 20 aruncătoare, calibrul 50 mm, 29 aruncătoare, calibrul 82 mm, 2 aruncătoare, calibrul 120 mm, 24 tunuri antitanc, 24 tunuri, calibrul 16,2, 12 obuziere, calibrul 120 mm, 18 mitraliere antiaeriene.

Primele aplicaţii în teren, în cadrul regimentului şi chiar la nivel de mare unitate, au fost executate la 28 mai 1945, iar la 11 iunie regimentele au primit noile drapele din partea reprezentantului guvernului şi armatei sovietice, care a precizat: ,,Pe baza acestor drapele se va orândui armata democratică a României”.

La 12 iulie 1945, în perioada în care Armata Română operativă era oprită în zona de carantină de pe graniţa de vest a României, după un marş efectuat pe jos de circa o lună, după o altă lună de staţionare în Cehoslovacia, Divizia ,,Horia, Cloşca şi Crişan” a fost îndreptată spre ţară debarcând la Ploieşti, la sfârşitul lunii, fiind dislocată apoi în zona Piteşti, Câmpulung, Goleşti, cu postul de comandă la Piteşti.

Odată ajunsă în ţară, Divizia „Horea, Cloşca şi Crişan” nu a fost demobilizată, ci a fost integrată în Armata Română, prin decret regal semnat de regele Mihai I, în timp ce alte numeroase mari unităţi, care luptaseră pe front, au fost desfiinţate la ordinele Comisiei Aliate de Control. Pentru îndeplinirea misiunii politice, până la 1 aprilie 1946, 216 ofiţeri, 146 subofiţeri şi 31 trupă din divizie au fost mutaţi în alte unităţi ale Armatei Române şi în posturi de conducere a aparatului pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă, în realitate aparat al partidului comunist. După ce a fost transformată în divizie motomecanizată (1947), la 1 iulie 1949, comandamentul diviziei a fost desfiinţat.

Despre această divizie puteţi afla mai multe amănunte în volumul „Sub povara armistiţiului. Armata română în perioada 1944-1947“, de Alesandru Duţu, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003.