Preocupari filosofice la Mihai Eminescu

Autor: Acad. Alexandru Surdu

Ceea ce se uită, de regulă, în legătură cu Mihai Eminescu este faptul că acesta, chiar mare poet şi ziarist, era în fond filosof de profesie. Eminescu studiază cinci ani filosofia la Viena (1869-1872) şi Berlin (1872-1874), audiază cursurile unor mari filosofi, de notorietate până în zilele noastre, ca: Th. Vogt, R. Zimmermann, Ed. Zeller, H. Bonitz ş.a. În maniera vremii, studiază aici şi probleme de drept, economie, istorie, filosofie şi ştiinţele naturii. Însemnările sale din acea perioadă dovedesc faptul că Eminescu era chiar interesat de asemenea probleme, pe care încearcă să le aprofundeze singur, prin lecturi şi consideraţiuni personale, ceea ce nu mai fac studenţii obişnuiţi în filosofie. O făceau însă, pe atunci, filosofii de profesie. Suntem numai cu câteva decenii după moartea lui Hegel, când filosofia lui era la modă. Or, Hegel era considerat ca unul dintre oamenii cei mai cultivaţi din toate timpurile. Obligat sau nu de propriile sale concepţii, de drumul Ideii absolute căreia nu-i poate rezista nimic, Hegel parcurge în numele acesteia nu numai toate ştiinţele vremii şi toate domeniile culturii şi artei, ci şi istoriile acestora, de la primele lor începuturi.

Era firesc ca şi tânărul Eminescu să aibă astfel de preocupări enciclopedice. Părerea noastră este că el urmărea în mod special realizarea unei viziuni enciclopedice asupra lumii. Cu sau fără intenţia de a găsi vreo formulă sau principiu din care să deducă apoi, asemenea lui Hegel şi asemenea filosofilor sistematici în genere, evoluţia întregii lumi. O spune chiar Eminescu: „Cred că am găsit soluţia problemelor respective grupând intuiţiile şi sistemele demonstrative care însoţesc fiecare fază a evoluţiei în antinomii referitoare la eternul (atemporarul) din istorie, drept şi politică, dar nu în sensul evoluţiei hegeliene a Ideii. Căci, se delimitează Eminescu de filosoful german, la Hegel gândirea şi fiinţa sunt identice – aici nu”.

Acesta este un fragment dintr-o scrisoare adresată lui Titu Maiorescu (5 februarie 1874) care îi sugerase ideea de a deveni profesor de filosofie după obţinerea doctoratului. N-a fost să fie aşa. Ceea ce nu înseamnă însă că Eminescu, în felul său, ne referim la celebrele sale Caiete, nu ne-a lăsat, cel puţin ca intenţie, dar şi ca realizare parţială, o seamă de dovezi în sprijinul afirmaţiei lui Constantin Noica, după care poetul nostru era realmente un uomo universale în genere şi, în mod special, „omul deplin al culturii   româneşti”.

Cercetând câţiva ani manuscrisele lui Eminescu, respectiv Caietele rămase, putem spune că, în afara multor file rupte, evident de o mână străină (căci Eminescu nu obişnuia să rupă din aceste Caiete, scopul lui fiind tocmai acela de a păstra orice însemnare, ciornă sau variantă, cu oricâte ştersături), lipsesc desigur multe alte Caiete pe care nu le vom găsi niciodată. Nu pare oare curios că în legătură cu acesteCaiete, depuse la Biblioteca Academiei, abia în 1900, nimeni nu menţionase numărul lor şi nici al filelor răzleţe, de parcă ar fi fost hârţoagele unui anticar? Ca apoi să fie legate la întâmplare, cum le-a căzut în mână legătorilor?

Se cunosc date precise despre lecturi ale lui Eminescu, cursuri audiate, traduceri şi cărţi cu însemnări, despre care este imposibil ca el să nu-şi fi notat câte ceva, aşa cum făcea întotdeauna, în Caietele sale. Poate că s-au păstrat cele mai multe dintre Caiete, poate că n-au fost decât atâtea. Cert este că acesteaau reuşit să stârnească admiraţia lui Constantin Noica.

Spiritele negativiste pot aprecia că cele mai multe dintre însemnările lui Eminescu sunt încercări neduse până la capăt. Spiritele entuziaste, à la Noica, consideră că tocmai în aceasta constă măreţia acestorCaiete. Dacă Eminescu ar fi luat prea în serios vreuna dintre înclinaţiile sale, pentru gramatica limbii slavone să zicem, ar fi fost nevoit să le abandoneze pe celelalte. Am fi rămas, de exemplu, cu 44 de caiete cu note referitoare la limba slavonă.

Pe de altă parte, ştim că Eminescu era în stare să ducă o activitate creativă nu numai până la capăt, ci chiar până la perfecţiune. Este cazul unor poezii. În plus, dacă nu uităm perspectiva filosofică, şi nu trebuie s-o uităm, interesul nu rezidă în aprofundarea tematică a unor domenii sau în extinderea permanentă a domeniului specializat de investigaţie. Acestea sunt probleme care îi preocupă pe savanţii limitaţi la perspectivele unor ştiinţe particulare. Din perspectivă filosofică, interesează familiarizarea cu aspectele esenţiale ale unui domeniu de investigaţie, şi nu atât investigaţia ca atare. Însuşirea unei perspective generale de conexare a particularului cu universalul şi, poate, în primul rând, de o interiorizare a acestora în propria conştiinţă. Aceasta, în vederea renaşterii lor intuitive ca bunuri personale. Este poziţia pe care o susţine Eminescu în mod explicit. Chiar despre marii filosofi, de talia lui Kant, zice poetul, importantă este „renaşterea intuitivă a gândirii lor în mintea mea, cu mirosul specific de pământ proaspăt al propriului meu suflet”.

Pentru expunere, ca profesor, a filosofiei lui Kant, Eminescu s-a simţit dator să traducă o bună parte din lucrarea fundamentală a acestuia, din Critica raţiunii pure. După îndeplinirea acestei îndatoriri (este prima traducere românească masivă din Kant), filosoful german îi devine poetului nostru tot mai familiar. Dispunem de o notă (ms. 2287) din care ne putem da seama cam ce putea să însemne „renaşterea intuitivă” a gândirii lui Kant în mintea lui Eminescu. Este deajuns să reproducem acest fragment, pentru a simţi „mirosul de pământ proaspăt” al marelui suflet al celui care ar fi putut deveni un profesor eminent de filosofie. „Orice cugetare generoasă, zice poetul, orice descoperire mare purcede de la inimă şi apelează la inimă. Este ciudat când cineva a pătruns odată pe Kant, când e pus pe acelaşi punct de vedere atât de înstreinat acestei lumi şi voinţelor ei efemere, mintea nu mai e decât o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi nouă, şi pătrunde în inimă… Timpul a dispărut şi eternitatea cu faţa ei serioasă priveşte din fiece lucru. Se pare că te-ai trezit într-o lume încremenită în toate frumuseţile ei şi cum că trecere şi naştere cum că ivirea şi fericirea ta inşile sunt numai o părere…”.

Dar aceasta înseamnă, în conformitate cu exigenţele lui Eminescu însuşi, că el ajunsese la surprinderea, în cadrul filosofiei, lui Kant, a acelui „etern (atemporal)” de factură universal-umanâ şi diferit de Ideea lui Hegel.

Iată criterii pe baza cărora putem considera că Eminescu ar fi putut să devină un excelent profesor de filosofie. Pentru aceasta însă ar fi trebuit să-şi apropie în felul acesta şi gândirea celorlalţi filosofi. Să le traducă operele ş.a.m.d. Dar, în aceste condiţii, ar mai fi fost el un uomo universale? Deci în loc să regretăm faptul că Eminescu n-a ajuns profesor de filosofie, chiar unul foarte bun, trebuie să ne bucurăm că n-a luat prea în serios această îndeletnicire. Şi nu numai aceasta.

Mihai Eminescu la 35 ani (1885)

Ca un encicloped autentic, el îşi propune, şi chiar încearcă, să facă un fel de dicţionar filosofic. Este vorba de ms. 2289 de la Biblioteca Academiei. Un caiet de format mic, în care apar însemnări referitoare la perioada de început a Războiului de Independenţă, un început de poezie: „Floarea angerului nopţii…”; de trei ori nişte liste de rufe date la spălat; câteva poezii; gânduri răzleţe şi versiuni ale poeziei Pe aceeaşi ulicioară. Acelaşi caiet a fost reluat şi de la capătul celălalt şi scris pe verso. Menirea lui iniţială reiese din însemnarea de la 80 v, intitulată Indice, în care sunt notate literele alfabetului şi în dreptul lor cifre. Dar şi filele caietului sunt numerotate. Caietul avea deci structura unui dicţionar. La paginile menţionate în Indiceapare sus câte o literă şi, uneori, apar cuvinte germane, latine şi româneşti.

După maniera generală de a proceda, se pare că Eminescu dispunea de un dicţionar german-latin şi de unul latin-german, ambele cu profil filosofic, din care alegea termenii semnificativi, îi traducea (din germană în latină sau invers) şi apoi îi explica în româneşte.

Ne interesează aici însă modul în care a conceput Eminescu acest dicţionar. Structura lui iniţială. El nu s-a mulţumit cu împărţirea caietului, în genul unui repertoar: a, b, c…, ci a încercat alcătuirea de grupuri din două litere. Literei „a”, de exemplu, îi corespund 15 file notate cu ab, ac, ag, ah, ai, aj, al, am, an, ap, ar, at, au, av şi az. Ceea ce înseamnă o amănunţire excesivă a dicţionarului, pentru a nu pierde cumva din vedere vreun termen. Ne putem imagina ce muncă ar fi necesitat realizarea unui asemenea dicţionar. Facem abstracţie de faptul că nici astăzi nu avem un dicţionar filosofic atât de bogat.

Eminescu purcede însă la o asemenea muncă şi începe să adune termeni, să-i traducă şi să-i expliciteze. Noi am numărat 68 de termeni generici, la care se adaugă numeroşi termeni derivaţi în maniera combinatorică a limbii germane. La Wechsel, de exemplu, găseşte 16 combinaţii pentru care dă echivalente româneşti. Procedează însă pe sărite şi abandonează apoi total această îndeletnicire, astfel încât caietul, rămas aproape gol, va fi umplut treptat cu însemnări care maschează intenţia iniţială. Aşa se explică şi faptul că Perpessicius consideră caietul respectiv, „un notes reportericesc al redactorului de la «Curierul de Iaşi»”. Caietul acesta era menit să devină primul nostru şi cel mai amănunţit dicţionar filosofic.

http://www.revistaclipa.com