Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu (1)

Articol de: Prof. Univ. Dr. Petre Ţurlea

Ruptura definitivă

Lovitura de Stat de la 23 august 1944 a însemnat, pentru relaţiile dintre Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu, ruptura definitivă; nu se vor mai vedea niciodată, dar sfârşitul Mareşalului va depinde şi de Rege. Fiecare va avea drumul său. Ion Antonescu va fi predat comuniştilor şi apoi ruşilor; se pare că Mihai nu a fost întrebat, dar are răspunderea sa. Deseori va afirma că a intervenit în timpul războiului pentru ca să nu fie satisfăcută cererea Berlinului de a-i fi predaţi aviatorii anglo-americani; însă niciodată nu a spus că s-ar fi opus predării lui Antonescu către ruşi, deşi Mareşalul era mai mult decât aviatorii respectivi – era cetăţean al României şi, măcar pentru aceasta, faţă de el avea o datorie în plus.

Revenit la Bucureşti în septembrie 1944 – după fuga puţin vitejească în nordul Olteniei -, Regele va fi autorul unui lung şir de compromisuri cu forţa de ocupaţie sovietică şi cu comuniştii, având drept scop menţinerea Monarhiei. Va avea o singură încercare de rezistenţă – greva regală începută în august 1945, impulsionată de Aliaţii occidentali; care nu va da nici un rezultat ci, din contră, va demonstra opiniei publice româneşti că se poate guverna şi fără Rege. Mihai va accepta să facă gesturi majore, care vor contribui substanţial la procesul de instaurare a comunismului în România; evident, nu i-a făcut cu plăcere, dar aceasta contează foarte puţin, importante fiind consecinţele gesturilor respective. Pumnul în masă al lui Vîşinski 1-a speriat atât de mult, în martie 1945, încât a acceptat instaurarea unui guvern procomunist; în mai 1946 va accepta executarea lui Ion Antonescu, cel care-1 adusese la Tron; pe 1 decembrie 1946 va deschide lucrările Parlamentului, deşi ştia că acesta fusese ales prin fraudă; în 1947, nu va mişca nici un deget în apărarea liderilor naţional-ţărănişti trimişi la închisoare.

Cotidian, opiniei publice i se oferea imaginea unui Rege într-o deplină concordie cu Armata Roşie; jurnalele cinematografice îl prezentau ciocnind pahare cu ofiţeri sovietici, dând mâna entuziast cu aceştia, mulţumind pentru cadourile primite, trimiţând şi primind telegrame de felicitare la şi de la Moscova – aşa cum făcuse, în timpul războiului, şi cu germanii. Clădirile principale ale oraşelor, mai ales ale Bucureştilor, erau la fel de pavoazate; se schimbaseră doar tablourile – acum, lângă acelea ale lui Mihai nu mai stăteau tablourile reprezentându-i pe Antonescu, Hitler şi Mussolini, ci pe Petru Groza şi Stalin. Iar spectacolele culturale la care participase alături de reprezentanţii lui Hitler au fost înlocuite cu altele, la care participa alături de reprezentanţii lui Stalin. Pentru un singur eveniment, ralierea Regelui la o acţiune organizată de Guvernul Groza şi de sovietici, nu poate fi condamnat: sărbătorirea retrocedării Transilvaniei de Nord-Est, în martie 1945 – Mihai va asista la manifestaţiile de la Cluj şi, a doua zi, pe 14 martie, va saluta din balconul Palatului Regal bucureştenii care sărbătoreau evenimentul.

Regele a lăsat să se înţeleagă că are încredere în bunele intenţii ale regimului procomunist cu privire la Monarhie. Treptat, însă – pe măsura consolidării comuniştilor în fruntea Statului şi a evidenţei că sovieticii au de gând să rămână mult în România -, a început să-şi pregătească previzibilul exil. Iar actele de oportunism politic aveau doar menirea să amâne momentul rupturii. Fiecare prilej a fost folosit pentru a transfera în străinătate, pentru zilele negre ce se întrevedeau, diverse valori. Bani au fost transferaţi în sume relativ mici, pentru a nu declanşa opoziţia guvernului. A fost alimentat mai ales contul sub numele „M.S. Regele Mihai I”, de la Union des Banques Suisses, din Zürich.

Unele operaţii erau la vedere: pe 30 decembrie 1946, Mareşalul Curţii Regale transmitea către BNR cererea ca suma de 6.950 de franci elveţieni să fie trecută în contul respectiv; operaţiunea va fi efectuată pe 3 ianuarie 1947. Au fost şi alte operaţii similare. Apoi, au fost scoşi bani din ţară sub motivul întreţinerii vilei de la Florenţa, aparţinând Reginei Elena. Pe nouă luni din 1946 (aprilie-decembrie) s-a scos, pentru acest scop, valută echivalentă a 180.000.000 lei.
În Elveţia au fost duse şi o serie de valori culturale, mai ales tablouri: numărul lor deja a fost precizat – 41. Din acestea, unele au fost transportate la vila din Florenţa, altele depozitate la banca menţionată din Zürich, pe 13 noiembrie 1947 (conform declaraţiei celui care a făcut operaţia ordonată de Rege, Jacques Vergotti). O chitanţă din 31 ianuarie 1949 a Băncii Elveţiene atestă existenţa, la acel moment, în depozitul ei, în contul „M.S. Regele Mihai I”, a zece tablouri din cele 41 dispărute. Transferul masiv se făcuse cu ocazia călătoriei în Occident a Familiei Regale în noiembrie 1947. Există teza conform căreia guvernul ştia ce a încărcat Regele în tren şi chiar a dat dispoziţie să fie lăsat să ia tot ce vrea, pentru ca, mulţumit fiind, să nu se mai întoarcă. De altfel, întregul guvern 1-a condus pe Mihai la gară, ceremonia părând a fi de adio.

Comuniştii au dus o politică de atragere a Regelui. Imediat după 23 august 1944, nu au afişat revendicări republicane. Au menţinut formalismul monarhic în manifestările publice. Au asigurat veniturile necesare Curţii Regale. Au vrut să-i creeze Regelui convingerea că Monarhia poate fi păstrată. Toate acestea pentru că Regele avea un prestigiu deosebit în rândul opiniei publice şi ar fi putut înclina balanţa electorală; pentru a-1 menţine, măcar formal, în afara taberei partidelor istorice; şi în aşteptarea consolidării depline a regimului procomunist. La începutul toamnei lui 1944, prin grija ministrului Justiţiei, comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, a fost stins, în defavoarea României, procesul dintre Stat şi fostul Rege Carol al II-lea. Tot atunci a început şi creşterea rapidă a cuantumului Listei Civile, depăşind cu mult nivelul inflaţiei. S-a început cu acordarea unui avans în contul Listei Civile, de 50.000.000 lei, aprobat pe 30 septembrie 1944. S-a ajuns, în decembrie 1946 – conform unei balanţe de venituri şi cheltuieli -, ca veniturile familiei Regale să fie de 4.102.282.063 lei, pe intervalul aprilie-decembrie al anului respectiv (nouă luni); atât de mari, încât depăşiseră necesităţile; se înregistra un excedent de 1.207.852.582 lei.

Guvernul Groza a menţinut toate categoriile de venituri ale Casei Regale din timpul lui Antonescu, inclusiv subsidii pentru palatele regale, din proprietatea Statului sau a Regelui, pentru transport, telefoane etc. Lista Civilă a crescut continuu şi în 1947. Urcarea veniturilor, faţă de cele din perioada antonesciană, trebuie analizată, însă, şi în funcţie de inflaţia galopantă şi de creşterea preţurilor; totuşi, rămâne concluzia că Guvernul Groza a acoperit toate cheltuielile Casei Regale, asigurându-i chiar un excedent masiv. Stalin l-a răsplătit pe Mihai – pentru că acesta din urmă l-a scutit de un efort important de război în 1944 şi pentru că a îngăduit o subordonare rapidă a României faţă de URSS – cu două avioane şi o medalie, „măgulind amorul propriu al tânărului monarh”, conform expresiei istoricului Mihai E. Ionescu. La sfârşitul lui iunie 1945, ziarele bucureştene anunţau că Guvernul U.R.S.S. dăruise Regelui două avioane; şi publicau telegrama de mulţumire a Suveranului. Pe 6 iulie 1945, Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a adoptat Decretul pentru acordarea ordinului „Victoria” Regelui Mihai. Era cea mai înaltă decoraţie de război sovietică; o mai primiseră, dintre străini, doar generalii D. Eisenhower (american) şi B. Montgomery (britanic). Motivaţia era menită să-i satisfacă Regelui orgoliul: „Pentru actul curajos al cotiturii hotărâte a politicii României spre ruptura cu Germania hitleristă şi alinierea cu Naţiunile Unite, în clipa când încă nu se precizase clar înfrângerea Germaniei.” La Bucureşti, vestea decorării a fost primită cu un entuziasm evident forţat, dar afişat ostentativ. Chiar şi un ziar din sfera naţional-ţărăniştilor, „Ardealul”, de obicei ponderat, se va înscrie imediat în corul general; directorul publicaţiei, Anton Ionel Mureşan, semna articolul „Regele românilor”: „A tresărit sub emoţiile de bucurie şi a unei drepte preţuiri un Neam întreg, un Neam care îşi iubeşte fanatic Regele său, în ziua de 7 iulie, când Agenţia TASS transmitea vestea prin care s-a anunţat că Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S., prin Decretul său din 6 iulie (1945 – n.r.), a decorat pe M.S. Regele Mihai al României cu ordinul «Victoria» pentru actul de curaj pe care l-a săvârşit, printr-o schimbare radicală a politicii româneşti (…)” Autorul consemnează extaziat „Puterea lui de sacrificiu” , „Răspunderea constantă a misiunii sale”. Apoi anunţă sentenţios: „Regele era cu Poporul Român, adversari neînduplecaţi ai alianţei cu Axa şi contra războiului cu Marii Aliaţi, peste clica impostorilor politici ai regimurilor legionar şi antonescian.” Şi încheia cu: „Trăiască Prezidiul Suprem şi marea noastră vecină, URSS. Trăiască Regele şi România liberă şi democrată de totdeauna.”

Ceremonia înmânării ordinului „Victoria” a avut loc la Palatul Regal pe 19 iulie 1945. În Piaţa Palatului fusese strânsă o mare mulţime de bucureşteni; erau şi comunişti, dar şi simpatizanţi oneşti ai Regelui. Cuvântările au fost transmise prin megafoane, iar lumea a aplaudat. După citirea Decretului Sovietului Suprem, Mareşalul Tolbuhin a ţinut un mic discurs: „Politica stabilită după 23 august, relaţiile prieteneşti şi colaborarea cu URSS, vor duce Poporul Român la fericire, la înflorire, la o prosperitate nemaivăzută în Istoria sa, în toate domeniile. La aceasta, stă ca garanţie Marea Uniune Sovietică, Marele Popor Rus.” Mihai a mulţumit. Însă s-a arătat, faţă de reprezentanţii S.U.A. în cadrul Misiunii Aliate de Control, „uşor jenat” pentru primirea ordinului rusesc.
– Va urma –

Sursa: Art-Emis.ro