Regizorul de la Cotroceni și filmul pentru proști pus în scenă de el

Motto: „Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finaţe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatîrnarea politică a diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală în ţară şi Parlament nu mai e decît manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat.” (Mihai Eminescu, 19 septembrie 1880, ziarul „Timpul”).

Pare a fi un joc. Sau un spectacol burlesc. Un spectacol absurd în care sunt distribuiți niște adulți înapoiați mintal abia scăpați din ospiciu prin uluca ruptă. Un serial de-a alba-neagra în care cei care mânuiesc cu dexteritatea specifică manglitorilor de mahala biluțe albe-negre în urne albe-negre sunt chiar parlamentarii României, asistați discret dar atent de după perdeaua grea, din pluș domnesc, a ferestrei Cotrocenilor.

Actorul căruia i s-a atribuit rolul principal s-a pomenit peste noapte mai important decât își imaginase vreodată. Așa cum se întâmplă îndeobște celor fericiți de soartă, brusc, a avut o revelație. Și-a adus aminte că poată prenumele unui rege al Franței și Navarei, supranumit Regele Soare și, cu rânza mult crescută, s-a crezut a fi , împreună cu mandolina sa, un mare ctitor de țară. Cu gestul reflex marilor spirite a început să-și vopsească părul (așa cum se cuvine la un actor de primă mână) și a purces a vorbi părintește ori să zbiere tunător cu ochii ridicați spre cer (așa cum se cuvine adevăratului împuternicit al Celui de Sus) ca și cum cele spuse de el ar fi avut deja confirmarea Atotputernicului.

Pentru orice om normal ar părea o glumă proastă. Dar, nu! Nici urmă de haz. Spectacolul la care asistăm uluiți, regizat în cabinetele bine capitonate ale palatului Cotroceni, reprezintă un serios demers politic. O mișcare coordonată la nivel de țară. Mai mult, este o tentativă politică, un obiectiv strategic extrem de important pentru scornitorii săi, dar și pentru noi, victimele colaterale ale acestei isterii.

În mintea actorilor de conjunctură distribuiți în acest spectacol grotesc, ceea ce se întâmplă a devenit un CEVA primordial, singura opțiune între existența și dispariția României! Un ceva grandios. Un ceva care adună, ca matca unui fluviu apele dezlănțuite, întrega voință politică românească! Și acest ceva, numit din vârful buzelor „alegeri parlamentare anticipate”, a devenit, în mintea politicianului ajuns în ultimul hal de degradare, singura posibilitate ce le-a mai rămas românilor pentru a schimba în bine soarta României… Câtă idioțenie! În fond, pentru orice minte normală, nu-i decât un „ceva” atât de absurd prin inutilitatea sa (alegeri cu câteva luni înainte de alegeri!) încât ar îndemna la chicoteli până și pruncii cu laptele mămicii la guriță.

Din momentul în care le-a intrat în scăfârlie prostia asta, pentru ei nu mai contează nimic altceva. Nici că se fac de râs ori de câte ori susțin cu patosul demn de un lucru serios această absurdă imbecilitate. Nici că se încalcă, în același timp, legea, voința Parlamentului, bunul simț și Constituția României. Nici că aruncă țara într-o criză politică inventată special pentru atingerea acestui scop. Nici că această criză afectează și va afecta pentru o lungă perioadă de timp tot ce înseamnă buna funcționare a statului român: buget, infrastructură, sănătate, salarii, pensii, apărare, dezvoltare economică, inflație etc.

Nu mai contează nici că absurditatea acestui demers oripilează societatea, că râd în hohote străinii de noi, că în acest mod ieșim din Europa și ne îndreptăm cu viteză maximă spre Africa tribală. Și cum să nu ne îndreptăm spre sălbăticia africană dacă cel care a regizat acest joc este tocmai acela care, teoretic, are în mâini soarta țării și care, în loc să fie umil în fața poporului său, se comportă asemenea un șef de trib din junglă cu supușii săi?

Parcă pentru a-și confirma demența, participanții la joc, aflați acum la guvernare, se străduiesc să se trântească ei pe ei de la putere. Ca într-un film pentru proști, un prim-ministru, alungat din guvern împreună cu liota miniștrilor săi, este desemnat a doua zi să preia guvernarea de către un președinte de țară orbit de ură și plin de țâfna pe care crede el că ar trebui s-o poarte un „conducător” de țară. Privindu-l, așezat țanțoș în spatele pupitrului prezidențial și emanând inepții cu seninătatea unui copil neștiutor, îți vin în minte cuvintele spuse de înțeleptul Esop cu două milenii și jumătate în urmă: „Cu cât e mai mică mintea, cu atât e mai mare îngâmfarea”.

În seria următoare a aceluiași film (fiindcă se preconizează a se pune în scenă vreo trei episoade), fostul, interimarul și viitorul prim-ministru, adunați cu toții în aceeași persoană voioasă și mândră de ceea ce i se întâmplă, își adună șleahta de miniștri abia destituiți spre a-i duce încolonați la Cotroceni. Pentru o a doua miruire. Pe drum, se roagă de toți cei pe care îi întâlnește în calea sa ca, poimâine, la vot, să nu cumva să greșească și să nu-l trântească din nou de la putere. Mai mult, pentru a se convinge că niciunuia dintre aliați nu-i va trece prin minte să-i voteze cumva guvernul, el organizează întâlniri cu această temă și parafează înțelegeri în chiar palatul guvernamental…

Priviți-i cu atenție! Nu vă lăsați înșelați de aparențe! Nu vă lăsați păcăliți de vocile mieroase, de promisiunile poleite, de dragostea pe care v-o declară! Dincolo de ele, veți descoperi o înfricoșătoare foame de putere și o infiorătoare indiferență față de ceea ce se întâmplă cu țara. O foame de putere care îi orbește, care îi transformă în fiare turbate. O dorință de putere care îi face capabili de orice. Pentru a o potoli, sume amețitoare sunt dedicate imaginii lor, imaginii partidului lor. Destinate spectacolului. Hărăzite stăpânirii dexterității de a minți cât mai convingător.

Din motive de ne explicat, noi, poporul, ne facem că nu pricepem. Îi votăm în continuare, ca orbeții, pe aceiași impostori. După decenii de minciună ne prefacem că nu le vedem comportamentul duplicitar. Nici chiar șirul lung al deziluziilor nu ne-a deschis ochii asupra grozăviilor de care pot fi capabili atunci când pierd puterea și, mai ales, asupra răului pe care ni-l pot face atunci când o câștigă.

Și opoziția și puterea, deopotrivă, fac socoteli. Discută public, șușotesc în ședințele lor secrete sau dialoghează pe la posturile de televiziune prietene despre cine câștigă și cine pierde. De fapt, despre cât câștigă și cât pierde fiecare dintre partide. Niciodată nu este vorba despre noi, ceilalți. Despre noi, cei care le plătim lefurile, pensiile, sinecurile, mașinile scumpe, avantajele de toate felurile, luxul în care se bălăcesc. Despre noi, cei care le plătim până și amantele urcate din pat direct pe scaune directorale! Ca și cum poporul n-ar exista, pe ei nu-i interesează cetățeanul, alegătorul. De ce? Fiindcă s-au învățat ca noi să înghițim pe nemestecate măgăriile lor, să tăcem și să nu-i pedepsim niciodată.

Pare imposibil pentru un popor, dar se pare că am ajuns o națiune eliptică de demnitate. Una dintre puținele existente în lume. Nu mai suntem capabili să ridicăm fruntea din pământ, nu mai știm să ne apărăm cu îndârjire drepturile, ne-am dezvățat să protestăm în fața imposturii și nu mai știm să strângem pumnul. La fel de grav este că ni se pare firesc să trăim cu bocancul apăsându-ne grumazul în timp ce bolborosim din țărână fatalistul proverb românesc: „Ar putea fi și mai rău”…

Teodor PALADE

P.S. Chiar dacă pare a nu avea nicio legătură cu spectacolul penibil a alegerilor anticipate regizat din dealul Cotrocenilor, ori de câte ori văd câte o imagine cu sala unde se desfășoară ședințele de guvern (sală în care am pășit de nenumărate ori) sunt intrigat. Mă întreb: Care să fi fost motivul real pentru care, încă din prima zi a ajungerii la guvernare, actualul premier a dispus ca harta României, care domina majestos întreaga încăpere, să fie acoperită cu o cârpă albastră?