România educată, când profesorul este de vină pentru toate

În data de 5 martie 2024, la București a fost prezentat raportul OCDE, de către Elizabeth Fordham, senior advisor la OCDE Directorate for Education and Skills. În cadrul conferinței, ea a declarat că în România „a existat o creștere a salariilor profesorilor. Dar trebuie atenție și la modul cum se stabilește această creștere. Există o legătură slabă între creșterea salariilor și creșterea performanței profesionale. Încurajăm diferențieri”.

Inițial, nu s-a permis accesul presei la eveniment, ulterior organizatorii revenind asupra deciziei. Dintre mai multe recomandări (înțelese la noi ca “solicitări”), premierul Marcel Ciolacu a reținut cu precădere pe cea a salarizării diferențiate a cadrelor didactice, în funcție de performanță. Iată declarația sa: „Să preluaţi propunerile OCDE privind salarizarea pe bază de performanţă în învăţământ şi să le discutăm rapid cu sindicatele. Ca să aderăm la OCDE, obiectiv strategic al României, trebuie să îndeplinim această cerinţă legitimă. Şi ştiu că toţi părinţii elevilor din România au aceeaşi aşteptare de la sistemul de învăţământ!” De asemenea, în ianuarie 2024, el declarase: „Nu pot să accept că un profesor care are 10 olimpici să fie plătit la fel cu unul în care toată clasa nu a luat Bacalaureatul”.

Această recomandare OCDE nu face decât să crească suspiciunile referitoare la competența și bunele intenții ale organizației internaționale. Cu alt prilej, am arătat de ce principalul său instrument de măsurare, testele PISA, funcționează ca o cheie de manipulare și direcționare a sistemului de învățământ pe o traiectorie greșită.

Să nu ne facem iluzii: o salarizare diferențiată în învățământ este imposibilă, așa cum recunoaște și ministrul Ligia Deca, vorbind despre criterii multifactoriale și despre dificultatea ca această diferențiere să rămână echitabilă. Așadar, dacă ea e imposibilă (și decidenții o știu bine), de ce este fluturată în ochii opiniei publice? Răspunsul este destul de simplu: pentru a muta centrul de responsabilitate dinspre decidenții normatori, spre individ. Mai exact spre cadrele didactice, inculcându-se ideea că răul nu este unul al sistemului, al paradigmei în care ne aflăm de ani buni, ci este al indivizilor care nu performează. În acest fel, presiunea este pusă pe cadrul didactic, găsit țap ispășitor, încercându-se abaterea atenției de la tot setul de măsuri legislative care au dus la degringolada de azi: împărțirea anului pe module, lipsa tezelor, un statut al elevului foarte permisiv (oferind sentimentul de impunitate), digitalizarea, neinterzicerea folosirii telefoanelor în oră, încurajarea indisciplinei și a bullyingului, ideologizarea programelor școlare.

Desigur, există responsabilitate individuală. După cum există și profesori mai buni, iar alții mai puțin buni. Însă cântărirea performanței profesionale nu se poate face decât plecând de la condiții de lucru unitare. Una este să predai în mediul urban, alta în mediul rural. Una este să fii profesor la un colegiu național, alta la un colegiu tehnic. Pare evident, și totuși, paradoxal, nu e.

Personal, am predat atât la școli de la periferia Capitalei (inclusiv într-o zonă de atingere cu Ferentari, unde erau mulți elevi din mediu defavorizat), cât și la școli centrale (zona Dorobanți), pentru ca în prezent să mă stabilesc în colegiu național. În toate unitățile de învățământ, eu am fost aceeași, cu aceleași competențe și cu aceeași motivație la catedră. Singurul olimpic național l-am avut totuși doar la o clasă de filologie de la colegiul Sfântul Sava. Dacă eu am fost aceeași, cum de nu am repetat performanța de a pregăti olimpici și din Ferentari? Desigur, putem spune că o muncă de performanță echivalentă este aceea de a aduce un elev de la nota 4 la cea de 6. Însă în unele situații e un demers didactic imposibil, care ține de factori sociali ce scapă nu doar profesorului, ci și școlii în ansamblu: absenteism ridicat pe fond de sărăcie, de mediu vulnerabil, de mentalitate (părinți care își retrag ei înșiși fetele din școală, pentru a le mărita în jurul vârstei de 15 ani) etc. Școala nu este un spațiu închis adiabatic la influențele sociale din jur. Copilul de colegiu național, cu meditatori acasă, cu ore de pian sau de înot, este susceptibil a fi motivat la ore și a-și auzi profesorul. Copilul care provine din familie de interlopi (cum a fost cazul primului violator de la școala Titulescu) se dezvoltă într-un mediu promiscuu, iar el crede că nu educația e o șansă la reușită, ci banul, completat de violență și tupeu. Acest copil nici măcar nu își aude profesorul. Demersul didactic din clasă ajunge să fie perceput ca desuet și chiar ridicol. Este ceea ce ne semnala elevul de a douăsprezecea, intervievat la ieșirea de la simulare. Cele 5 minute ale sale de faimă (sau poate vor fi mai multe, adăugate activității de tiktoker) au fost grăitoare pentru o mentalitate larg răspândită între elevi: “Nu cred că îmi foloseşte nimic, nici la română, cred că până la timpul perfect compus, până acolo, restul e useless. La matematică tot ce s-a ajuns până la radicali, nu are niciun sens. Eu sunt un om inteligent, nu sunt deştept, nu am luat informaţia din carte, m-am născut cu mintea de conducător. O să fiu conducător de firmă, artist, influencer, o să fiu ceva în viaţă sută la sută. Nu am nevoie de matematică, banii contează, să te distrezi. Nu vreau să lucrez pe 1.000 pe lună, să nu mă mai vrea nici nevasta.”

Plecând, așadar, de pe poziții inegale, cu factori al căror control poate scăpa total școlii, cum ajungem să măsurăm performanța cadrelor didactice? La această întrebare am auzit și un alt răspuns, diferit de cel furnizat de dl Ciolacu (ce, reamintim, dădea drept criterii de departajare numărul de olimpici și rezultatele la evaluări). Mai exact, surse din cadrul ministerului afirmă că se discută și o posibilă departajare în funcție de materia predată. Mai precis, profesorii de română, matematică și alte discipline de examen ar urma să fie plătiți mai bine decât alții. Numai că acest demers ar fi nu doar profund inechitabil, ci ar declanșa mari probleme de indisciplină la clasă, subminând și mai mult statutul cadrului didactic. Dacă ministerul însuși stabilește două categorii de profesori, unii de rangul întâi, alții de doi, cum va mai fi respectat acel profesor “inferior” de către elevi, deja înclinați (unii) spre sfidare? Un profesor de arte a terminat o facultate, în aceeași măsură cu unul de română sau matematică. Iar dacă își face cu responsabilitate și vocație meseria, atunci el depune același efort ca și colegii săi. Ba poate mai mare, nevoit să fie mai vigilent în asigurarea unei atmosfere de liniște și siguranță. Deși sunt titulară pe disciplina română, am predat doi ani, în completare, și latină. Îmi era mai greu să țin elevii motivați și liniștiți la limba latină, decât la română. Când predă româna, profesorul are din start un grad mai mare de colaborare al clasei, elevii fiind motivați și de faptul ca există examenele de final de ciclu. În schimb, la materiile zise mai puțin importante, el are de luptat cu prejudecata nedeclarată a adulților înșiși (părinți sau chiar unii colegi de cancelarie, din fericire nu mulți) că unele materii sunt de rangul doi. Ceea ce este fals, pentru că nu există materii de umplutură în trunchiul comun. Fiecare își are justificarea sa și fiecare poate fi transmisă cu responsabilitate și cu mari beneficii pentru copil. Dar să reținem ideea: un profesor de muzică sau de franceză poate avea un nivel de stres mult mai ridicat decât unul de română, care depune, de obicei, un efort considerabil mai mic în motivarea elevilor săi. Și atunci, cum de se poate aduce în discuție în mod legitim o asemenea discriminare și desconsiderare a cadrelor didactice?

Răspunsul ar fi tocmai acela că nimeni nu poate lua în serios o asemenea recomandare-solicitare, fie ea și de la OCDE. Și, cel mai probabil, OCDE însăși nu consideră realistă implementarea sa. Însă scopul a fost atins: odată în plus, creatorii sistemului reușesc să deturneze atenția societății de la problemele sistemice, de la paradigma pe care ei înșiși au creat-o, basculând toată responsabilitatea spre individ.

Șirul recent de grave abateri disciplinare ne arată însă tocmai că problema este sistemică, iar nu redusă la nivel de individ. Elevii-problemă își terorizează colegii și profesorii cu sentimentul impunității. Strategiile oficiale de acțiune în caz de violență repetă insistent necesitatea consilierii și a medierii prin dialog, în schimb stabilesc sancțiuni puține și firave. România nu a fost nicicând mai consiliată și mai sprijinită în ședințe de terapie, și nicicând mai violentă în școli. Numărul de consilieri și psihologi școlari pe metru pătrat a crescut semnificativ. Cultura educațională e mai îmbibată ca oricând de noua psiho-pedagogie. Și totuși rezultatele sunt din ce în ce mai proaste. Elev care amenință cu cuțitul profesoara de japoneză. Elevi care violează în toaleta școlii. Elevi care fumează în clasă, își înjură profesorii și chiar îi lovesc cu pumnii și picioarele, sub încurajarea și privirea părinților (v. cazul Târgu-Mureș). Concluzia? Nu doar de consiliere au nevoie elevii, ci și de mesajul că există limite, iar acțiunile lor au consecințe. Or care sunt acestea, când la presiunea ONG-urilor și a consiliului elevilor (susținut de aceleași ONG-uri) se face practic imposibilă exmatricularea? Sau când am împărțit anul în module și am obținut o singură medie, anuală? Pentru o abatere săvârșită în decembrie (cum a fost cazul la Titulescu), nu se mai poate scădea nota la purtare la final de semestru 1 (deci în februarie), ci trebuie să aștepți luna iunie, la media anuală. Practic, din decembrie până în iunie, pentru abateri grave și foarte grave nu mai avem aproape nicio sancțiune. Nu mai vorbim de faptul că statutul elevului prevede că, dacă în termen de 8 săptămâni, copilul indisciplinat dovedește că s-a redresat, sancțiunea scăderii notei la purtare se anulează. Dar oare toate abaterile se prescriu? Agresarea unui coleg, urmată de două luni de “stat în banca ta” în România educată de azi îți asigură nota zece la purtare. Ne îndoim? Căutați pe forumul avocat.net discuții despre contestarea notei la purtare, de către părinți. Deci dacă există cadrul legislativ ca ea să fie așa de lesne contestată, va fi. Și cu succes.

Profesorului i s-au luat aproape toate pârghiile prin care ar fi putut răspunde cu succes la indisciplina generalizată. Este umilit, amenințat, șicanat de ierarhie, pus la mijloc între părinți uneori hiperprotectivi, alteori de-a dreptul agresivi. Iar în tot contextul acesta, când guvernanții ar trebui să regândească sistemul pentru a face din școală un mediu sigur și formator, ei mai aruncă un măr al discordiei între profesori și o fumigenă pentru opinia publică: salarizarea diferențiată