Sa ne numim… Coca-Cola!

„Dacă sunt ceea ce am și pierd ceea ce am, atunci… cine sunt eu?” Sociologului german care a enunţat această dilemă îi pot răspunde azi dintr-o ţară fără căpătâi: un gunoi!

Cum nu avem rădăcini, eroi, nimic ce să ne insufle optimism, zburdăm în interiorul statului de drept fără drept la fericire. Conjugăm permanent verbul „a avea” în relație cu dușmanii, vecinii și rudele noastre, separându-ne într-un mod diabolic de umanitate. Respectul, compasiunea și înțelegerea dispar în fiecare, chiar de la începutul zilei, la primul semafor sau în cursa RATB în care un nespălat își răsfiră pletele de la subțiori prin deschizătura maioului.

„Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă”! Pe bune? Lasă-mă să-ți spun ceva, cititorule: aurul nu mai valorează nimic! Nimic nu mai poate valora ceva în mâinile unui negustor prost. Iar România a fost cel mai netrebnic vânzător de interese naționale.

Cu pereții democrației coșcoviți de la Constituția Liberală încoace, după ce ne-am omorât părinții, ne-am siluit surorile și mamele, i-am lăsat orfani pe copiii noștri, vrem să facem parte din rândul lumii civilizate? Iertați-mi vorbele, dar ăștia le-au comis cu mult înaintea noastră și s-au prins că nu e bine. Doar prostul învață din greșelile politice ale lui.

România nu a învățat nimic, iar dacă România este un termen abstract, atunci, în țara asta, toți suntem analfabeți într-ale împlinirii.

Dacă statul este ceea ce are și pierde ceea ce are, atunci ce este statul? Ei bine, aici mă risc mai mult ca Brucan: în 2020, România nu va mai fi pe hartă separată ca entitate politico-administrativă. Căci tot ce va fi avut până atunci îi va fi luat și dat celor care merită să dețină și au luptat pentru asta.

Suntem un stat de Coca-Cola! Nu ne savurăm fericirea din cutii? Oare nu ne face băutura cafenie să râgâim birjărește și să ne simțim parcă mai bine după? Aproape că ne dau lacrimile de plăcere dacă bem suficient de mult și mațele ne cer o evacuare rapidă. Prin cutia limbii sau nu, ne slobozim feicirea în același fel în care ne fabricăm legi: grotesc și cu plenitudine.

„Ce pânză complicată țesem atunci când, pentru prima dată, înșelăm!”. Tributul pentru tot ce avem și nu merităm, pentru ceea ce ar trebui să facem și nu facem, pentru ce ar trebui să iubim cu adevărat și nu iubim, va fi suprem! În această viață – și nu în următoarea sau alta – va trebui să aflăm ce rămâne când ce avem nu mai deținem. De Petre Niţeanu - Ziua News