Să vorbim corect românește, pentru a avea „succesuri”

Un prieten se exprimă foarte ireverențios la adresa conducătorilor (foști sau actuali) ai României.

De pildă, fostului rege Mihai, cel plîns cu atîta sinceritate de toate posturile radio-TV (?), de monarhiștii și mai ales monarhistele care mai sînt și poate chiar și de unii membri ai familiei, îi spunea „Bîl-bîl”. Se luase după pamfletarul C. V. Tudor. I-am atras atenția că greșește, a înțeles și s-a corectat. De altfel, am și avut un articol pe această temă. Fostul rege, fostul mareșal, fostul academician Mihai I, a fost bătut de soartă (spun de soartă și nu de Dumnezeu, întrucât el se considera unsul lui Dumnezeu) din multe puncte de vedere, inclusiv cu gîngăveala. Fostul suveran nu era bîlbîit, ci gîngav. Dar nu numai Mihai a fost bătut de soartă, ci și România. Nu sînt convins că greșesc dacă spun că acest tînăr imatur și inept, lipsit de experiență și de curaj, manevrabil, a fost prin pasivitatea sa unul dintre ctitorii republicii de democrație popular. Și pentru trădarea fostului rege, azi familia lui cere luna și stelele. Dar nu este civilizat să ne referim la defectele din naștere ale oamenilor.

Prietenul meu îi spune fostului președinte Traian Băsescu „Chiormatrozul”. Dar Băsescu nu este chior, ci, cum spune poporul, el „se uită cu un ochi la slănină și cu altul la făină“, adică se uită cruciș, este șașiu, ceacîr, zbanghiu. Denigratorii săi spun că în viața bogată, tumultoasă, agitată pe care a avut-o, a fost de multe ori chior de beat – dar asta este un alt fel de chioreală, care nici măcar nu este atestată de istorici și care chiar este pe placul poporului (ați remarcat că poporul român simpatizează cu bețivii și curvarii mergînd pe ideea că „este de-al nostru, dintre noi, pentru noi”?). Dar, repet, nu este civilizat să ne referim la defectele din naștere ale oamenilor (am mai auzit o variantă, că în timpul școlii, în cursul unei bătăi, a primit o lovitură în ochi, ochi cu care de atunci chiar nu mai vede, însă nu am dovezi).

În ultimii ani, în România a făcut senzație o nouă formă de plural pentru succes, și anume „succesuri”. Impactul a fost atît de mare, încît chiar mă gîndesc de două ori care variantă este conform DEX-ului. Eu cred însă că Academia Română trebuie să valideze și a doua formă, întrucît a fost implementată de o eurodeputată – și dacă nu avem încredere în eurodeputați, cei care votează normele după care se conduce UE, atunci în cine să avem încredere?

„Implementat”, termen nou, de care nu cred că aveam nevoie, și care a fost „implementat”, dacă nu mă înșel, în 1990, de Petre Roman.

Desigur, limba evoluează în timp (eu, de pildă citesc cu mare greutate Biblia tradusă în 1688 sub Șerban Cantacuzino), dar în ultimii ani, decăderea limbii naționale a atins cote carastrofale, în primul rînd în Franța, unde s-a hotărît schimbarea ortografiei, pentru a fi mai accesibilă arabilor și negrilor primiți aici cu brațele deschise.

În România, efectele sînt de două feluri.

Unul, este legat de introducerea în limba română a unor nelogisme care nu își aveau sensul, întrucît aveam termenii noștri proprii, pe înțelesul tuturor, pe cînd astăzi, prin noii termeni se crează confuzie.

Aveam termenul de „experiență“, care desemna valorificarea cunoștințelor dobîndite în decursul anilor de cineva în exercitarea profesiei sau meseriei sale. Astăzi, a fost înlocuit cu „expertiză” ceea ce înseamnă altceva, înseamnă o lucrare făcută de specialiști, în special în domeniul dreptului, asupra unei teme anume.

Noi nu mai avem „ocazii” ,ci avem „oportunități”.

Înainte, românii depuneau cereri de angajare. Astăzi, ei „aplică”. Ce aplicați, măi feciori și fecioare (mă rog, expresia este inadecvată), aplicați tapetul pe pereți, aplicați oja pe unghii (fiindcă eu, depășit de vremuri, am auzit că mai nou și tinerii își dau cu ojă pe unghii)?

Înainte, oamenii depuneau autobiografii – azi, depun „CV-uri”(adică, „siviuri”).

Purtător de cuvînt a fost înlocuit cu „PR” (public relations).

Serviciul de personal (de cadre) a fost înlocuit cu „HR” (human resources).

La un moment dat, am făcut o lungă listă de nelogisme împrumutate în mod inutil sau chiar daunător, întrucît în limba de origine au un cu totul alt sens decît cel cu care a fost preluat, dar nu mai țin minte unde am scris-o. În orice caz, mi-am amintit cîteva exemple..

Al doilea efect este legat de deprecierea limbii române, nu în piață sau la cîrciumă, ci la radio-TV publice. Credeți-mă că mă enervez cînd le aud pe prezentatoare sau comentatoare sau realizatoare de emisiuni (am scris și despre asta) spunînd „vreau tare”, „îmi doresc tare”, „îmi place tare”. Antonimul este moale și, după cum am scris, știu că nu așa ceva își doresc, dar asta nu ne interesează pe noi.

Zilele trecute ascultam la Radio Romania Actualități invitata boliviană a unei emisiuni. A venit în România, i-a plăcut, și-a deschis o afacere. Ambelor, și ei și realizatoarei, le place „tare”. Acum 30 de ani, realizatoarea nu avea ce căuta pe un post național. Iar tînăra boloviană, probabil că a învățat limba română în cluburile de fițe.

Decăderea României se manifestă pe toate planurile.

Tot la RRA, la rubrica meteo, aud despre avertizările „no casting”. Credeți-mă că habar nu am ce înseamnă asta. Aș fi putut să caut pe net, însă pe mine nu mă interesează. Dar mă întreb, țăranii, mult mai interesați decît mine de starea vremii, ce or înțelege?

Sîntem agresați, atît în domeniul IT cît și în limbajul bruxellez cu atîția termeni noi, încît simt că încep să mă simt străin în țara mea.

În sfîrșit, tot la RRA, la transmisiunile sportive, unii comentatori au început să folosească termenul de „mitan” – aici nu am nimic de protestat întrucît aceasta reprezintă întoarcerea la termenul antebelic folosit pentru repriză (provenea din termenul francez mi-temps, adică jumătatea timpului).

Am scris aici lucruri pe care le consider foarte serioase. Aș fi putut să le scriu mult mai sobru dar cred că acest stil pamfletar este mai digerabil, mai ușor și mai plăcut la citit. Autor: Dan Cristian IONESCU