Sarmații: Aliații de încredere ai dacilor în confruntarea cu romanii și legenda războiniciilor conduse de femei-amazoane

Sarmații, considerați printre cei mai puternici și constanți aliați ai dacilor în confruntarea cu romanii, au fost războinici cu tradiții și ritualuri misterioase, ce au inspirat numeroase legende, și au fost meșteri ai luptei călare. În societatea lor, femeile dețineau un rol semnificativ și influent.

În vremurile marcate de războaiele contra romanilor, dacii s-au bazat pe sprijinul unor aliați din lumea barbară. Între acești aliați se numărau sarmații, o populație de călăreți temuți și de încredere. Aceștia au fost partenerii fideli și stabili ai dacilor, probabil încă din timpul lui Burebista și chiar și după cucerirea romană. Sursele antice indică faptul că sarmații au conviețuit alături de geți sau daci de-a lungul istoriei, însoțindu-i în războaiele împotriva lui Traian și în numeroasele expediții de jaf ale dacilor liberi în provinciile Imperiului Roman.

Originari din rândul triburilor iraniene, sarmații se asemănau sciților și au format o confederație tribală ce aduna comunități cu rădăcini similare, având o cultură și limbă comune. Acest popor și-a făcut apariția pe scena istoriei în jurul secolului al VII-lea î.Hr., acum aproximativ 2.700 de ani. Federația tribală a sarmaților s-a cristalizat în stepa euroasiatică situată între Don și Munții Urali.

Aceste triburi nomade, de origine iraniană, trăiau ca păstori de cai și vite, supraviețuind din resursele oferite de animale și din pradă. Sarmații, spre deosebire de sciți, venerau un zeu al focului în cadrul unor rituri misterioase, sacrificând cai în cadrul acestor ceremonii. Menționați de geograful grec Strabon în călătoriile lor către Vest, sarmații erau împărțiți în cinci triburi principale: Roxolani, Iazygi, Siraces, Aorsi și Sauromatae.

Există și speculații conform cărora alanii făceau parte din grupul sarmaților, însă aceștia nu au migrat împreună cu cele cinci triburi menționate către vest, în aceeași perioadă. O particularitate interesantă a societății sarmatice era faptul că inițial erau conduse de femei, inclusiv întreaga confederație era sub conducerea unei regine. Această tradiție a luptei războinice a femeilor s-a regăsit în lumea sarmatică, asemănător culturii scite, unde femeile luptau alături de bărbați și erau considerate războinici temuți.

Herodot, celebrul istoric grec, menționează în celebrele sale „Istorii” că „femeile sarmaților duc un fel de viață asemănător cu strămoașele lor, mergând la vânătoare călare și luptând atât alături de bărbați, cât și independent de aceștia”. Această tradiție războinică a femeilor sarmaților ar fi avut la bază o necesitate practică în societățile pastorale, unde femeile erau responsabile de gospodărie în timp ce bărbații se ocupau de turme.

Sarmații, pe lângă rolul lor de crescători de vite și cai, erau experți în lupta călare și sunt considerați maeștri ai războiului călare. În secolul al IV-lea, puternica confederație sarmată a cucerit sciții după traversarea râului Don. Ulterior, în secolul al III-lea î.Hr., sarmații s-au îndreptat spre Vest. Primele triburi sarmatice care au ajuns în regiunea Dunării au fost iazygii și roxolanii. Până în secolul I î.Hr., aceștia se stabiliseră deja în zona Dunării, în teritoriile extracarpatice și în câmpia Pannonică. În Pannonia, romanii i-au așezat intenționat pentru a acționa ca un tampon împotriva incursiunilor dacilor în această provincie romană. Astfel, sarmații au reușit să domine întreaga zonă a stepelor nord-pontice, având un stil de luptă inovator bazat în mod predominant pe cavalerie.

Aceștia erau cunoscuți pentru cavaleria lor ușoară, compusă din arcași călare, extrem de rapizi și preciși în folosirea arcului în câmpul de luptă. Aveau, de asemenea, trupe grele înarmate. Celebrele catafracte, călăreți îmbrăcați în zale de solzi atât ei cât și caii lor, erau un exemplu. Nu foloseau scuturi și erau echipați cu sulițe extrem de lungi și spade manevrate cu ambele mâini.

Tacitus, celebrul istoric roman, vorbea despre triburile sarmatice roxolani, menționând că aceștia nu se descurcau în lupta de infanterie, dar dispuneau de o cavalerie remarcabilă echipată cu „țepușe lungi” și săbii grele și mari, folosite cu ambii brați.

Armura lor consta din piele groasă pe care erau fixate lame de fier sub formă de solzi. Aceste armuri erau atât de grele încât un călăreț căzut abia se putea ridica. Totuși, se arată că un călăreț roxolan era extrem de greu de doborât în luptă.

Deși puternici pe câmpul de luptă, sarmații erau considerați nestatornici și neorganizați militar și politic, ceea ce a dus în cele din urmă la prăbușirea lor. Influința lor în lumea stepelor a fost preluată mai târziu de goți și apoi de huni.

Sarmații și-au împărțit istoria cu geții sau dacii timp de secole, așa cum demonstrează descoperirile arheologice și sursele antice. De exemplu, Burebista, prin cucerirea Olbiei, a reușit să stopeze avansul sarmaților dincolo de Nistru. După moartea lui Burebista, triburile sarmatice s-au infiltrat în teritoriile carpato-danubiene. Yazigii au traversat valea Prutului pentru a ajunge în Pannonia, în timp ce roxolanii au fost întâlniți în zona Moldovei și Dobrogei. Ovidius, poetul roman exilat, îi menționează adesea pe sarmați alături de geți în „Tristia” și „Epistulae ex Ponto”, mărturisind că a învățat limba geților și sarmaților în timpul exilului său la Tomis (anii 9-17 e.n.).

Sarmații au fost prezenți alături de daci încă dinaintea stăpânirii lui Decebal, în expedițiile lor de jaf în provinciile romane și au luptat împreună în timpul războaielor daco-romane. După cucerirea Daciei, au rămas parteneri de jafuri ai dacilor și goților liberi.

Necropola de la Mihălășeni, Botoșani, din secolul al IV-lea d.Hr., ilustrează coabitarea sarmaților alături de daci și goți, sugerând o eventuală mixare a acestor grupuri într-o anumită perioadă.