Scrisoarea unui bucureştean pentru clujeni a devenit virală pe internet. „Să veniţi în Centrul Vechi să învăţaţi cum se face comerţ, provincialilor”

Adrian Balotă deţine o firmă de consultanţă, e bucureştean şi a vizitat Clujul, prilej pentru a-şi descrie experienţa trăită timp de câteva zile.

Scrisoarea lui Balotă pentru clujeni a fost publicată de site-ul Români prin lume şi a stârnit numeroase reacţii în rândul internaţiunilor. Bucureşteanul nu se fereşte să compare Clujul cu Bucureştiul recurgând la ironie şi la autoironie. Rezultatul acestei comparaţii este, după Adrian Balotă, net favorabil Clujului.

„Bă, am coborât Feleacul şi v-am văzut oraşul. V-aţi întins pe orizontală ca o pomană ţigănească…..la noi, la Bucureşti, construim pe verticală, ce atâta risipă de spaţiu?

În fine, am ajuns în oraş şi am găsit un hotel, patru stele, că nu dorm eu în orice cocioabă şi de cum am ajuns la recepţie am întrebat dacă au wi-fi pentru că trebuie să fiu conectat la realitate tot timpul şi ghici ce? aveau o defecţiune; normal, doar e provincie, însă, furnizorul de internet făcuse o reţea separată ca să am eu, bucureşteanul, net pentru acele câteva ore în care netul nu funcţiona.

Am fost invitat la o degustare de vinuri la o franciză ”Comtese du Berry” şi i-am spus recepţionerului să-mi comande un taxi , mi-a răspuns că soseşte în doua minute. Bineînţeles că nu l-am crezut, toţi spunem ”două minute” când ştim, de fapt, că durează cel puţin 15, dar surpriză, taxiul a venit în două minute. Când m-am urcat mă aşteptam să sune în boxe manele, dar nu, trebuie să fiţi voi mai cu moţ, în boxe suna o muzică normală şi în surdină. I-am spus taximetristului unde vreau să ajung, dar înainte de asta să mă ducă la un restaurant unde să mănânc şi musai să fie cât mai aproape de locul cu pricina. Mă aşteptam să mă ducă cine ştie unde, dar iarăşi nu, m-a dus la o distanţă de 15 metri de magazin şi chiar mi-a recomandat două restaurante, mai mult decât atât, mi-a urat o seară frumoasă şi distracţie bună. La noi, la Bucureşti, taximetriştii nu-şi pierd timpul cu prostii de genul ăsta, pe cine interesează o urare de seră frumoasă?

Restaurantul, unul cu specific românesc, era amenajat chiar în stil românesc; ce fraieri, să nu pună ei o chinezărie pe pereţi, o faţă de masă din plastic, o furculiţă de la Ikea?! Nimic din toate astea, numai lucruri vechi,…..cum dracu să pui relicve de muzeu într-un restaurant când poţi pune lucruri noi, ieftine, made in China? Când a venit ospătarul am comandat , ca un bucureştean veritabil, un platou cu de toate şi ceva pe lângă, dar ospătarul, ce-o fi fost în capul lui, mi-a spus că n-am să pot mânca tot pt ca platoul este imens…..mă mir cum de nu-l dă afară patronul, tocmai i-a ştirbit din profit. La sfârşit, după ce am comandat o bere, am vrut şi o pălincă, numai că nu am plătit-o, era din partea casei. Voi chiar nu ştiţi să faceţi profit, cum dracu să dai o pălincă din partea casei? Cine o plăteşte? Asta înseamnă minus la profit…..nu prea le aveţi pe astea cu capitalismul.

Am ieşit afară să fumez şi mi-am lăsat aparatul foto de câteva sute bune de euro, pe masă, nesupravegheat, starea asta de confort mi-a dat-o restaurantul. Iar sunteţi nişte ciudaţi, la noi, la Bucureşti, dacă faci asta ai parte de adrenalină, adică distracţie, nu glumă. Mâncarea……bună, prea bună pentru profitul patronului….adică ştii senzaţia aia că mănânci la bunici? ei, pe aia am avut-o şi eu; nici urma de ”vegeta”, benzoat de sodiu, nitrit de potasiu sau cum dracu s-or mai numi otrăvurile de prin ”Centrul Vechi”. Ospătarul mi-a urat ”poftă bună” şi la sfârşit m-a întrebat dacă mi-a plăcut…..Ăăăă?!, nu mi-a recomandat nicio cafea, nicio bere în plus, nimic….dacă eram patronul restaurantului îl concediam pe loc, cum să laşi clientul fără să-i mai smulgi o bere din portofel?

Am plecat puţin mirat că m-a condus ospătarul până la uşă, am crezut că nu e mulţumit de şpagă, dar nu, a venit să închidă uşa după mine şi să-mi spună că mă mai aşteaptă…ce fraier, nici nu ştie că mai ajung în Cluj abia peste un an.

La degustarea de vinuri, unde fusesem anunţat că vine elita Clujului, am crezut că am greşit locul, toţi erau îmbrăcaţi normal, nu tu o paietă, un papion, Paciotti…nimic din toate astea, doar pulover şi jeans. Vinurile din cele mai fine, brânzeturile şi uleiurile în care înmuiai un fel de pâine, de asemenea. Era unul acolo care vorbea o limbă ciudată şi mi-am zis ca au adus pe unul de la Bucureşti, nu avea cum, un clujean, să ştie atâtea despre vinuri, da` nu, era un simplu angajat al magazinului…ce fraier, dacă eram în locul lui plecam la Bucureşti pe mai mulţi bani, de ce dracu nu o face nu am înţeles nici acum. Mai era acolo agentul de la firma care livra vinurile şi, spunându-i cine sunt, l-am rugat să-mi recomande un merlot. A durat 10 minute să identifice ce mănânc de obicei, ca să-mi spună ce vin să-mi recomande.

Am crezut ca este un agent specializat, dar nu, era unul care ştia totul despre vinuri şi whisky aşa cum ştiu eu despre materiale de construcţii, başca despre istoria tuturor caselor monument istoric din Cluj….ce dracu o căuta acolo şi nu vine la Bucureşti, iar nu am înţeles. Am scăpat pe jos un aerator care costa 1350 de lei şi patronul magazinului nici nu a venit să se uite dacă l-am stricat….la noi, la Bucureşti, trebuia să-l cumperi; nimic nu ştiţi despre vânzări. Am plecat de acolo cu agentul de vânzări la un club unde se vindeau numai spirtoase….din display-ul care costa vreo 50.000 de euro ştiam doar vreo trei mărci de whisky, restul, câte am băut, am crezut că sunt păcălit, nu semăna cu nimic din ce whisky am băut eu până acum, numai arome, numai pahare sofisticate, şervetele sub fiecare pahar, băutura măsurată corect…..pffff, să veniţi în ”Centru Vechi” să învăţaţi cum se face comerţul, provincialilor. Taximetristul care m-a dus spre hotel mi-a urat ”noapte bună”, dar m-am gândit că sunt singurul lui client din noaptea aceea şi îşi permite să-şi piardă timpul cu asemenea lucruri.

M-am trezit pe la ora opt, dar am crezut că e cinci, nu auzeam niciun claxon…ce ciudat, şi am plecat să vizitez oraşul întorcând pe linia dublu continuă, că doar nu mă duceam ca toţi fraierii până la sensul giratoriu.

Ajungând în centru am început, cu ochiul meu vigilent de bucureştean, să caut un loc de parcare şi nu înţelegeam de ce sunt atât de multe, am crezut că sunt locuri de parcare plătite, ca în Bucureşti şi n-ai voie să parchezi acolo, dar nu, erau locuri de parcare cu taxă. Pe panoul pe care scria foarte explicit cum faci plata cu un simplu sms, am văzut ca sunt doua preţuri diferite, unul pentru zona A, inelul principal, şi unul pentru zona B, inelul secundar. Am trimis un sms plătind două ore de parcare şi am primit răspunsul care m-a oripilat: în cele doua ore cât am plătit în zona A puteam să mut maşina în zona A şi B oriunde voiam eu, adică nu plăteam din nou parcarea dacă mutam maşina pe altă stradă. Eu mă întreb cum dracu fac ăştia bani la buget cu o asemenea risipă?!

Acolo unde am oprit maşina era un şanţ frumos pietruit prin care curgea o apă limpede, cred că atunci îl construiseră pentru că nu am văzut niciun PET plutind. În fine, uitându-mă la minunata construcţie am observat cum veneau trei raţe sălbatice pe apă. Sincer m-am speriat, am vrut să sun la 112, am crezut că sunt la ţară, că poate au gripă aviară….de ce nu le prinde nimeni să le ia de acolo?

Făcându-mi-se foame am intrat într-un restaurant studenţesc nu înainte să mă mir de ce sunt atâţi oameni pe trotuar şi atât de puţine maşini pe stradă (am observat mai târziu maşinile din campusul studenţesc pline de praf ceea ce trăda faptul că nu mai fuseseră de mult mutate, iar mersul pe jos, vorba zicalei, face piciorul frumos). În restaurant cred că n-au mai schimbat meniul de la începutul anilor 2000 pentru că o ciorbă costa 3,5 lei şi o cafea 3 lei. Surpriza a venit odată cu nota de plată, o ciorbă chiar costa 3,5 lei în restaurantul din buricul târgului. Cred că patronul nu plăteşte chirie pentru că altfel nu-mi explic. Ospătarii, nişte unguri răi, mi-au vorbit în româneşte şi mi-au zâmbit larg. Cred că se aşteptau la un ciubuc gras altfel nu-mi explic, din nou.

După câteva ore de plimbat prin centru mi-am dat seama că cerşetorii şi puradeii care te sâcâie sunt în concediu, dar pleacă toţi odată….aşa da organizare. În Bucureşti îşi iau concediu programat astfel încât să nu rămână spaţii neocupate.

În sfârşit s-a făcut seara mult aşteptată pentru că am uitat să spun că am rămas o noapte în plus ca să mă duc la Operă, prima operă de stat construită din ţară. Vis-a-vis un restaurant cu o vitrină impecabilă. M-am dus să fac nişte aroganţe, nu puteam pleca din Cluj cu banii în buzunar, trebuia să ma vadă cineva şi în splendoarea potenţei mele financiare. Când am intrat în restaurantul ”Opera” am avut un şoc, era ”un împinge tava”. Mult prea curat şi aerisit pentru un astfel de restaurant, mult prea luminos şi fără mirosurile din restaurantele bucureştene de gen. M-am liniştit când am văzut persoanele de la coadă: oameni la costum, studenţi, corporatişti. M-am aşezat frumos la rând în spatele unui domn îmbrăcat în costum. Când a ajuns la casă să plătească, a plătit un meniu dublu, dar a luat doar unul. Am zis că asta o fi, probabil, aroganţa clujenilor. Aveam să aflu mai târziu că nu e aşa când un homeless a intrat în restaurant, s-a aşezat frumos la rând, fără ca nimeni să vocifereze şi a întrebat dacă la acel moment sunt meniuri plătite de altcineva. M-a bufnit râsul, doar nu era ca vânzătoarea să nu-şi oprească banii domnului în costum plătiţi pe meniul pe care nu-l luase şi să-i dea omului, gratis, să mănânce, dar fix aşa s-a întâmplat: homeless-ul s-a ales cu o masă caldă şi chiar, la sfârşit, după ce a terminat de mâncat, a strâns firimiturile de pe masă într-un şerveţel şi vesela a dus-o în locul special amenajat.

Am înţeles atunci de ce nu au şi o femeie de serviciu ca să strângă după fiecare client. Am plecat dezamăgit că într-un astfel de loc, în zona zero a Clujului, am găsit ”un împinge tava” în locul unui restaurant fiţos. Nu puteam să nu-mi hrănesc orgoliul şi am intrat într-o patiserie care, după stilul amenajării şi afişele din vitrina în care erau prezentate produsele tradiţionale, m-au dus cu gândul la pâine şi prăjituri scumpe….am câteva exemple din Bucureşti. Aceeaşi surpriză neplăcută şi aici: preţuri corecte, vânzătoare drăguţe, ”bună ziua” şi altele.

Mi-am mâncat prăjiturile chiar acolo, în patiserie şi la un moment dat, acelaşi homeless a intrat şi s-a aşezat fără să spună nimic pe scaunul cel mai apropiat de intrare. Instinctiv m-am uitat curios la vânzătoare şi mă aşteptam să-l dea afara, dar nu, i-a făcut un semn discret din cap că l-a văzut şi a început să îndese, aleatoriu, într-o pungă, câteva produse. A ieşit după tejghea, s-a dus către ”mizerabilul” homeless şi i-a înmânat sacoşa cu un zâmbet larg, iar acesta i-a mulţumit frumos şi a plecat. Cred ca vânzătoarea are salariul mare de îşi permite să plătească din banii ei atâtea produse……sau o lăsa-o patronul?! Nu m-am putut abţine şi am întrebat-o de ce a făcut asta şi din nou răspunsul mi s-a părut din altă lume : ” Este ora închiderii, produsele pe care i le-am dat au doar 24 de ore garanţie, dacă nu i le-aş fi dat, mâine dimineaţă le-aş fi aruncat oricum.

Omul, şi alţii ca el, vine în fiecare seară şi nu se supară dacă uneori nu primeşte nimic! ” Am ieşit bombănind şi am traversat strada fix acolo, în dreptul patiseriei, trecerea era la vreo 20 de metri; foarte departe. Am ajuns mai devreme la Operă şi uşa de la intrarea principală era închisă. Am ocolit clădirea crezând că intrarea se face prin lateral (am aflat mai târziu că uşa stă închisă tocmai ca să nu intre bucureştenii ca mine în foaier în timpul spectacolului să deranjeze actul artistic). Am găsit o uşă deschisă şi am intrat întrebând cu voce tare, de bucureştean, dacă pe acolo este intrarea. O doamnă frumos îmbrăcată, elegantă chiar, mi-a făcut un semn discret acoperindu-şi buzele cu degetul arătător şi m-a condus afară pe unde intrasem.

Mi-a spus că aceea este intrarea artiştilor şi s-a oferit să mă conducă până la intrarea principală. Între timp, spectacolul anterior se terminase şi uşile care dădeau în foaier erau larg deschise. Doamna frumos îmbrăcată m-a predat unei plasatoare, i-a spus ceva ce nu am auzit (probabil să se poarte frumos cu mine pentru că sunt din Bucureşti) şi aceasta, la rândul ei, m-a condus până în loja unde aveam bilete, chemând un voluntar să rămână la post în locul ei până se întoarce. (pe doamna elegantă aveam s-o vad pe scena jucând în piesă)

Sunt dezamăgit de ce am vazut şi păţit la Cluj. Nişte ţărani!, a scris Balotă.