Secretul corupţiei

1989 ar fi trebuit să fie sfârşitul multor dezastre care au fost parte intens constitutivă a comunismului. Conservate meticulos de gălăgia instalată interesat, acestea au revenit sub cele mai elaborate şi toxice reţete. Absenţa lor, o vreme, a lăsat impresia “căderii comunismului” dur şi a celor care îl reprezentau. Astfel, sub camuflaj, în loc să aducă economia liberă, democraţia, libertatea cuvântului, valorile constituţionale europene, clasa politică a comunist-securiştilor şi-a însuşit statul, privatizându-l în interes personal. De la răul absolut al ideologiei totalitare, românii s-au ales cu o structură publică mortală, pretins democratică, având toate avizele europene. A vorbi despre reforme într-un asemenea aranjament social înseamnă situare în pură contradicţie. Stare acut resimţită peste tot în România, tradusă regional drept imposibilitate a unei schimbări puse pe seama aderării ţării la UE.

Dramatic, aparent de neînţeles, majoritatea vocilor implicate în schimbarea României s-au alăturat, în timp, unor decisive grupuri de putere, sfârşind culpabil. Luată în totalitatea sa, clasa pretins reformistă s-a dovedit a fi de o falsitate de-acum proverbială, conexându-se tăcerii din perioada anterioară. Ceea ce părea a nu fi reuşit Securitatea şi Partidul Comunist înainte de 1989 a devenit jucărie în mâinile specimenelor unui arbore genealogic cu tot felul de altoiuri. Nu mai este niciun dubiu, dictatura comunistă a avut un spectru pe care, probabil, îl va putea clarifica în mod acceptabil accesul la dosarele trecute în monopulul clasificat al noului regim.

Deparazitarea României de aceste personaje politice care sunt vârf al corupţiei nu mai poate fi amânată. În noul context euro-atlantic, serviciile secrete nu mai au nevoie de aceste personaje. Acest mixaj om politic-agent acoperit-corupţie a dus la internaţionalizarea degradării româneşti, blocând în totalitate viaţa internă. Regimul Traian Băsescu, exultând continuu prin trubadurii săi, toţi având un parfum secret şi relevant, a dat acestei teribile refaceri a fostei Securităţi o dimensiune care a dus la anularea totală a democraţiei. Distanţa dintre aştri şi Pământ, aceasta este între un stat european şi România. Politicianul român nu poate fi în slujba spionajului străin, însăşi legea se pronunţă în acest sens. În acelaşi timp, el nu poate fi agent acoperit al seviciului românesc. Ambele ipostaze sunt la fel de incriminante. Oricât ar părea de disproporţionat, nicio ipostază nu serveşte democraţiei interne, interesului public. Serviciile secrete trebuie să se profesionalizeze şi să se limiteze strict la arii de competenţe care să nu le implice în delirul politico-economic-cultural, aşa cum există în acest moment la noi. Atâta vreme cât majoritatea politicienilor actuali par a fi surse sau ofiţeri acoperiţi, România poate fi declarată oficial dictatură. Partenerii strategici, prin reprezentaţii săi, nu au cum să fie extrem de sensibili la asemenea subiecte, însă colaborarea cu un stat care se bazează, deocamdată, pe asemenea piloni poate aduce surprize dramatice, cum aceştia cunosc prea bine. Degringolada pe care o produce deja colaborarea cu sistemul comunist central-european este deja suficientă pentru un capăt de istorie căruia ar trebui să i se pună oficial punct.

Nazismul şi comunismul au reprezentat acelaşi pluton de execuţie. Compozitul românesc, în general, a fost şi a rămas mult mai dens decât altele, duritatea şi versatilitatea regimului comunist păstrându-se intacte. În această formulă, “reformele” au fost dominate constant de un centru mafiot, cu pretenţii spiritual-metafizice, care nu a reprezentat altceva decât epicentrul corupţiei. Al corupţiei pe care o invocă UE şi administraţia americană, împreună cu toţi românii. Însă actuala imagine a corupţiei puse în scenă prin personaje derizorii pentru români şi rapoartele externe nu prea mai este luată de nimeni în serios, fiind margine a fenomenului propriu-zis. Cei care negociază acum direct fac legea. Ei vor să fie reprezentanţi publici eterni, ei sunt această realitate de neschimbat. Spre exemplu, Traian Băsescu se visează important funcţionar internaţional. Autoritatea statală românească actuală, prin sistemul de promovare şi evaluare, pune în pericol statalitatea şi democraţia ţării. Lupta între ierarhii, între interlopii puterii, se vrea dovadă a moralităţii şi reformei justiţiei. Calomniind indirect libertatea, demnitatea umană, dreptul la asociere liberă, la reprezentarea propriilor interese legitime, această clasă produsă de aparatul stratificat al fostei Securităţi şi a fostului partid unic a făcut praf şi pulbere fermentul democratic al societăţii actuale. Mai mult, emisari ai sistemului se arată pretutindeni, personaje fără nicio misie democratică. În numele României vorbeşte şi decide după bunul-plac un grup restrâns de persoane, mai rău ca într-o colonie.

Demobilizaţii strategici ai comunismului mi s-au părut întotdeauna caricaturi ale libertăţii, căderea comunismului fiind un proces abia început pentru România. De la chemarea în Agora a celor care urmau a fi mitraliaţi în mod programatic, la trâmbiţarea unei” democraţii” asasine, astăzi, între aceste ipostaze, nu este nicio ieşire. Unii care la începutul anilor ‘90 lăsau impresia că mizau pe libertate au luat locul vechilor propagandişti, având acum pieptul plin de decoraţii precum ilegaliştii comunişti de cea mai dubioasă extracţie. Aceste închipuit merituoase maimuţe umanoide primesc acum retribuţii pentru “meritele” lor, fiind special folosite în ferecarea unei tăceri tot mai acute. Laboratorul fascisto-stalinist s-a repus în funcţiune în România, oarecum cu avize europene, victimele fiind deja notorii. Recompensele regimului inuman din România oferite unor categorii securis-propagandistice, în condiţiile exterminării populare, nu mai pot continua o secundă.

Să mă întreb dacă naţiunea noastră are vreun viitor în Europa unită, sau la ea acasă, e totuşi prea mult, prea abrupt, incorect. Nu m-am despărţit niciodată de ideea că suntem una dintre marile naţiuni ale Europei. Astăzi, această naţiune nu are niciun drept la stimă pentru viaţa publică, din motivele arătate. Nu e nicio îndoială, în acest sens. Demantelarea fostei Securităţi, subiect vechi, trebuie aplicată în procedură de urgenţă, poate de înseşi serviciile secrete care trebuie aduse la un cadru legal şi transparent spre binele lor şi al nostru. Nimeni nu mai poate fi deasupra legii, cu atât mai demonstrativ cei care o reprezintă. Până atunci, să fim convinşi că orice instituţie, lege, persoană, articol de ziar, autor beletristic nu e decât o posibilă subminare a libertăţii, având o misie dublă. România nu poate renaşte decât prin eliminarea generală a formulelor organizatorice din perioada comunistă. Securisto-politicienii trebuie scoşi în afara legii.

Este un imperativ, acela de a ne trăi viaţa aşa cum a fost lăsată de Sus, în cea mai bună înţelegere democratică!

Autor: Ioan Vieru – Sursa: Cotidianul