“Secuimea”, plina de vestigii dacice. No’, cine o fo primu’ in Ardeal?

În aşa-zisa secuime, în judeţele Harghita şi Covasna, au fost descoperite peste 200 de aşezări, 34 de cetăţi şi peste 30 de tezaure, toate dacice!

Sarmisegetuza, Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie… De câte ori ne gândim la strămoşii daci, ne vin în minte aceste locuri fabuloase. Poate din cauza misterului ce le înconjoară, poate din cauza frumuseţii sălbatice a munţilor Orăştiei.

Dar dacă am vrea să înţelegem mai mult din identitatea noastră, să înţelegem mai mult din rădăcinile noastre şi din trecutul străbunilor noştri, ar trebui să ne întoarcem privirile şi către inima României, acolo unde, culmea, sunt cele mai numeroase dispute legate de identitate şi de istorie: în aşa-zisa secuime!

În judeţele Harghita şi Covasna au fost descoperite peste 200 de aşezări, 34 de cetăţi şi peste 30 de tezaure, toate dacice! Da, aţi citit bine aceste cifre! În timp ce autorităţile numără steagurile secuieşti de pe primării sau polemizează pe marginea unei bentiţe tricolore, aceste descoperiri uluitoare nu sunt nici popularizate, nici puse în valoare, deşi ar putea să lumineze o bună parte din umbrele vechimii acestui popor.

Totul a început pe la 1800, cu descoperirile făcute întâmplător de ţăranii care îşi munceau pământurile. Aduceau autorităţilor bucăţi ciudate de metal vechi, sau cioburi, sau chiar vase întregi, pe care le descopereau atunci când întorceau brazda cu plugul.

Brăţară dacică găsită la Vad, acum aflată în muuzeu la Budapesta

Astfel de semnalări erau destul de frecvente pe toată partea estică a Transilvaniei şi aproape că nu există sat în care să nu se ştie câte un loc “special”.

D. Scheint a fost printre primii cercetători care a luat aminte la aceste descoperiri întâmplătoare şi a început studierea sistematică a regiunii.

A căutat în special cetăţile şi aşezările fortificate, acestea fiind încă de pe atunci obiect de dispută, mai ales pe problema datării: erau ele construite înainte sau după descălecarea secuilor?

Concluziile sale vor fi în bună măsură politizate, vorbindu-se despre cetăţi construite şi înainte, şi după venirea secuilor.

Curios a fost însă faptul că cetăţile considerate mai vechi se regăseau în legendele locale, pe când cele mai noi nu se regăseau în poveştile secuilor. Cercetările ulterioare au arătat că cetăţile mai noi au fost construite de cele mai multe ori pe ruinele vechilor cetăţi sau fortificaţii.

După studiul publicat de Scheint în 1833, au urmat însă şi alte cercetări ale zonei. În perioada interbelică, A. Ferenczi face primele săpături de anvergură, strict pe problema dacică. Într-un moment în care nu se politiza atât de mult cercetarea, descoperirile şi însemnările sale au avut o importanţă foarte mare pentru cei ce au studiat ulterior, deşi exagerări au mai existat, inclusiv legate de o “perioadă slavă” a regiunii.

Piesă din tezaurul de la Surcea

În 1985, Viorica Crişan, acum directoare a secţiei de arheologie a Muzeului din Cluj, a ajuns la muzeul din Miercurea Ciuc şi a început să pună cap la cap toate studiile de până atunci, făcute despre dacii din estul Transilvaniei.

“Aşa a fost destinul meu, pentru că iniţial eu nu am vrut să lucrez acolo, ştiam că este o zonă dificilă. La început mi s-a sugerat să învăţ limba maghiară. Apoi mi s-a dat un traducător ca să înţeleg ce se discuta la şedinţe şi ca să mă deprind cu limba. Mi-a fost imposibil. Din păcate, nu am fost în stare să am nicio apropiere de limba maghiară. Conducerea muzeului a înţeles asta şi m-a lăsat liberă, să merg pe teren şi să cercetez. Aşa au început cei cinci ani în care am bătut la pas Harghita şi Covasna şi am luat fiecare loc cu vestigii la studiu. A fost şansa mea. În ’90, după revoluţie, am devenit brusc invizibilă pentru colegii mei. Nu cred că există pedeapsă mai mare. Nu mi se răspundea la salut, nu era auzită părerea mea, brusc nu mai existam. Presa locală m-a umilit atunci când am îndrăznit să pun într-o expoziţie un «murus dacicus», împodobit cu arme dacice. În cele din urmă, mi s-a sugerat că cel mai bine ar fi să ne întoarcem toţi de unde am venit. În mod ciudat, am observat că orice perioadă istorică de la paleolitic la modern îi interesa, însă cea dacică devenise tabu. Din păcate, acest lucru s-a confirmat mai târziu, când autorităţile au permis intrarea unui buldozer peste vestigiile uneia dintre cetăţile de la Jigodin… pentru a amplasa o antenă telefonică”.

Viorica Crişan s-a întors la Cluj, însă un an mai târziu şi-a reluat cercetările în Harghita şi Covasna. Ştia deja că este una dintre cele mai importante zone cu vestigii dacice din România. După aproape trei decenii de muncă titanică pe teren, a publicat unul dintre cele mai complete studii despre moştenirea dacică din estul Transilvaniei.

Descoperirile

“Când am început să pun cap la cap diferitele studii arheologice, un prim şoc a fost numărul mare al descoperirilor. Strict pe estul Transilvaniei sunt 34 de cetăţi dacice! În toată Transilvania, cu siguranţă, sunt mai multe, însă nu au fost studiate siturile”, îmi spune doamna Viorica Crişan, în timp ce pune pe masă şi răsfoim împreună lucrarea sa de doctorat.

Tezaurul de la Sâncrăieni, acum la Budapesta

“Unele dintre cetăţi sunt de mici dimensiuni, dar sunt destul de dese. Erau, probabil, reşedinţele aristocraţilor sau conducătorilor zonei, asemănătoare ca suprafaţă şi po­ziţionare cu cetatea de la Piatra Roşie, din Munţii Orăştiei. La Jigodin, de exemplu, sunt trei cetăţi: două pe malul Oltului şi o a treia, practic un platou fortificat. Un vârf de munte aplatizat, pe care sunt câteva construcţii principale şi anexele. Acolo erau meşteşugari, armurieri, un loc pentru femei unde ţeseau etc. Era mai degrabă amenajată pentru personalul din jurul unui lider. La Jigodin s-a găsit o cantitate mare de zgură de fier. Deci, în interiorul cetăţii, erau ateliere care produceau sau reparau unelte şi arme”.

Există însă şi construcţii impresionante prin structură, masive: la Covasna, Biborţeni, Valea Seacă, Ghindari, Zetea, sau incredibilul sistem de valuri şi şanţuri de la Porumbenii Mari. Toate cetăţile au şi aşezări civile în apropiere. Practic, oriunde ai merge, pe depresiunea Ciucului sau în zona Târgului Secuiesc, în orice localitate există unul, două sau trei puncte ale vechilor aşezări dacice.

“Sunt foarte multe. O primă cetate este la Sântdominic, în apropiere de Bălan, unde se pare că s-au făcut exploatări de cupru încă din Antichitate. Apoi mai este una la Racu şi încă una mai sus, în munte, peste ruinele căreia s-a ridicat o cetate medievală. Tot acolo e Cetatea de la Ciceu, care dă în drumul dintre Miercurea Ciuc şi Vlădiţa. Este în munte, aşezată pe o stâncă, extraordinar de frumoasă. Sunt şi ruine medievale acolo, dar… pe fundaţia unei vechi cetăţi dacice. Pe urmă este cea de la Mihăileni, pe drumul spre Moldova, prin pasul Ghimeş. Peste Olt de Jigodin este o altă cetate, la Leliceni. Jos mai este o cetate, la Tuşnad. La Racoş sunt alte trei cetăţi. Acolo e un munte extraordinar. N-ai cum să nu îl sesizezi mergând către Sighişoara. Sus, pe acest munte conic, cu platou tăiat, cel mai înalt din zonă, s-au găsit plinte în formă circulară, ce pot duce cu gândul la un templu. Şi tot aşa, e plin peste tot. Sunt cetăţi pe ambele părţi ale depresiunii, în zonele de munte”.

Brăţara de la Peteni

În toate aceste cetăţi s-au descoperit, în mod sur­prinzător, aceleaşi vase, aceleaşi piese de podoabă, oglinjoare, ca cele de peste munte, din Moldova. Este şi o zonă cu cea mai mare concentraţie de descoperiri ale unor tezaure monetare, în special datorită faptului că era o zonă de tranzit şi comerţ.

Dacii se pare că nu obişnuiau să treacă munţii, aşa cum facem noi astăzi, prin Valea Prahovei. Treceau în special prin pasul Oituz, mergând de-a lungul Siretului, până la mare, unde puteau să facă negoţ, atât cu grecii, cât şi cu romanii. Se mergea fie prin pasul Buzăului, unde s-au descoperit fortificaţii, şi la intrare, şi la ieşire, fie pe la Focşani, prin trecătoarea din Ţara Vrancei, care ieşea tot în depresiunea Târgul Secuiesc.

“Dar dacă cetăţi dacice s-au mai studiat, ce mi se pare foarte important este că în această parte a Transilvaniei am descoperit în jurul lor aşezări obişnuite ale dacilor. Peste 200! Studierea lor ne-a ajutat să «vedem» mai bine cum era traiul lor de zi cu zi, să înţelegem viaţa lor obişnuită”.

Viaţa obişnuită a dacilor

Amănuntele din viaţa zilnică a dacilor au ieşit la suprafaţă din negura vremurilor, de sub pământul scormonit de arheologi cu mare grijă. Viaţa lor de atunci semăna surprinzător de mult cu viaţa bunicilor noştri de odinioară. Femeile ţeseau şi făceau haine cu fir mai strâns sau mai moale. S-au găsit greutăţile acelea speciale folosite la război, care întindeau firul mai mult sau mai puţin atunci când ţeseau.

Pe lângă ele aveau copii care se jucau cu miniaturi din lut: căniţe, farfurioare sau păpuşele. Oasele de animale găsite în incinta caselor arată că erau în primul rând mari crescători de vite, de oi sau porci. Vânatul era doar ocazional, după cantitatea de oase de cerb sau mistreţ descoperită. Făceau oale şi străchini din lut, însă erau mari meşteri în prelucrarea fierului.

Ceramică dacică pictată

Aproape că nu există cetate în care să nu fi fost găsită zgura rămasă de la făcutul armelor sau uneltelor. Şi fierul prelucrat aici era de o calitate excepţională. Aveau case aşa cum mai vezi astăzi prin satele îndepărtate din munţi: din lemn, pe fundaţie de piatră şi tencuite cu pământ. Până şi uneltele erau aceleaşi cu cele folosite în bună măsură astăzi: sapa, furca, secera sau coasa.

Şi, deşi erau practic nişte simpli ţărani, aveau bijuterii făcute de ei, foarte simple şi foarte frumoase: cercei sau brăţări din aur sau argint, mărgele din sticlă colorate, fibule sau pandantive lucrate de mână, cu mare măiestrie. Ba aveau chiar şi oglinjoare în care se puteau admira. “Traiul dacilor seamănă foarte mult cu cel al ţăranilor de azi, din satele mai izolate.

Din păcate, comparaţia permanentă a istoricilor cu Imperiul Roman i-a făcut să arate ca nişte barbari. Dar Imperiul Roman de atunci era, să zicem, ca America de acum. Câte ţări din lume au traiul şi influenţa americanilor? Tot aşa şi atunci, puţini erau cei care aveau luxul Romei. Şi totuşi, dacă noi azi trăim la ţară şi în America există zgârie-nori, dacă noi încă mai arăm cu plugul tras de cal în timp ce ei au o agricultură mecanizată total, asta nu înseamnă că astăzi noi suntem nişte barbari faţă de ei.

Dacă în perioada Cucuteni aveam deja temple şi locuinţe cu etaj, de ce să credem că 4 mii de ani mai târziu nu eram mai dezvoltaţi ca popor? Comparaţia cu Imperiul Roman îi dezavantajează în anumite domenii pe daci, dar nu în toate”. În sprijinul afirmaţiilor doamnei Crişan sunt probabil şi cele 23 de tezaure monetare şi 6 tezaure de podoabe şi vase de argint descoperite în inima Transilvaniei.

Monedele romane, unele bătute chiar în Dacia, arată că exista un comerţ intens şi că dacii se adaptau vremurilor. Apoi, tezaurul de la Ceheţel, cu brăţări splendide, cel de la Pădureni sau cel de la Peteni, fibulele din argint descoperite la Cristuru Secuiesc sau cele 15 cupe şi boluri din argint descoperite la Sâncrăieni ne arată o altă faţă a dacilor “barbari”, ce trăiau misterios, învăluiţi în legenda Munţilor Orăştiei.

Din păcate, o parte dintre comorile găsite au luat drumul Budapestei, fie înainte de 1900, fie după. În 1944, mai multe piese importante au fost încărcate într-un tren care… a fost bombardat imediat după intrarea în Ungaria. Aşa s-a spus oficial.

Cetatea Zânelor

Cetatea Zânelor, reconstituire virtuală

Ileana Cosânzeana locuieşte împreună cu fratele ei într-o cetate, pe vârf de munte, apărând o veche comoară. Locul este păzit de un şarpe uriaş, încolăcit în jurul muntelui, într-o spirală uriaşă. Poarta care dă spre comori mai are încă un paznic: un cocoş care adoarme doar o dată la şapte ani. Doar cine prinde acel moment are acces la comoară.

Au fost câţiva care au reuşit să treacă de toţi aceşti cer­beri, însă nimeni nu a reuşit să mai iasă din camera comorilor. Din cauza lăcomiei, mulţi au rămas închişi acolo, în munte. Un cioban a descoperit întâmplător poarta secretă, exact când aceasta era deschisă. Dar când a vrut să intre, a văzut o femeie foarte frumoasă, îmbrăcată în alb.

A simţit o boare, a adormit şi când s-a trezit era prea târziu: muntele se închisese. Un altul a orbit şi a amuţit şi nu a putut să spună ce ştia, deşi văzuse locul şi ce era acolo. Acest munte există cu adevărat, chiar lângă oraşul Covasna. În vârful său este o cetate veche, unde se spune că s-ar afla comoara: Cetatea Zânelor. Un loc fantastic, ce ascunde un mare secret.

În 1996, Viorica Crişan a fost chemată de urgenţă la Cetatea Zânelor. Muntele îşi dezvăluia o parte din comoara ascunsă: o năprasnică furtună pusese la pământ toată pădurea. Copacii erau scoşi din rădăcini, întregul versant era plin de gropi uriaşe, ca scormonit de o forţă nepământească.

Printre rădăcinile lor, în acel pământ răscolit, erau scoase la iveală cioburi, amfore, fibule şi tot ce mai putuse rămâne dintr-o veche cetate dacică. Până şi şarpele colosal se vedea cu ochiul liber: un zid alb de piatră, ce se încolăcea în jurul muntelui, protector. Legenda a rămas şi astăzi, însă ei i se adaugă o descoperire importantă: un munte întreg terasat, locuit cândva de daci.

Cetatea Zânelor

“Ce am descoperit acolo e uimitor”, îmi spune doamna Viorica Crişan. “Un munte fortificat, în spatele cetăţii cu o pantă foarte abruptă, imposibil de escaladat, în faţa ei fiind terasele. Fiecare terasă are câte un zid. Este săpat până în stâncă tot muntele şi apoi este rezidit. Zidurile sunt din piatră lipită cu lut şi cele de jos au o grosime de peste patru metri! Munţii care înconjoară cetatea sunt mai înalţi şi e un loc greu accesibil. Chiar şi pentru săpăturile arheologice a fost destul de greu de ajuns acolo. Dar nu puteam să las buldozerele şi tafurile să scoată lemnul doborât de furtună, fără să văd despre ce este vorba. Erau 5 km de făcut dus, până acolo, şi 5 întors, pe jos. Până în ’98, am studiat printre resturile acelui ravagiu. În ’98, am continuat cercetările, în colaborare cu Muzeul din Brăila şi cu Monica Mărgineanu de la Institutul de Arheologie Bucureşti. Banii au fost puţini, dar am încercat să facem ce putem. Sunt sute de oameni care vin acolo să viziteze cetatea. Cetatea Dacică de la Covasna este unică! Are o acropolă şi patru terase, înconjurate cu ziduri de piatră, deasupra cărora exista o suprastructură de lemn, foarte bine pusă la punct. Are peste 3.000 de mp şi impresionează nu atât prin mărime, cât prin aceste structuri masive din piatră care au înconjurat-o”.

Poate că marele secret, marea comoară păstrată de secole în Cetatea Zânelor, păzită de Ileana Cosânzeana, era tocmai această cetate dacică, cea mai mare din estul Transilvaniei. Comoara trecutului şi a identităţii unui neam.. De pe Formula As via Valentin Roman