Semnificațiile ascunse ale semnului divin de lângă flăcările de la Notre Dame

Cu televizorul pe mute mă uit la imaginile din Paris. Flăcări inexplicabile topesc și fărâmă imaginea de pe milioane de frigidere, ca și cum toți magneții din lume au înnebunit și se aruncă pe gresia din bucătărie, fărâmițându-se. Un foc venit de niciunde a prefăcut în câteva minute în scrum miliarde de poze cu oameni veseli, întorși cu spatele la clădirea veche, atât de plini de ei pentru că au ajuns la Paris încât ai impresia că scorojita catedrală s-a strecurat în spatele lor, sperând să apară măcar în fundalul unei fotografii memorabile.

Până am scris rândurile de mai sus, flăcările au topit acoperișul catedralei Notre Dame, au ros rădăcina spiralei și au aruncat-o din cer spre măruntaie de jar, cum numai Dante putea închipui. Între timp, de pe banda de jos a televiziunilor aflam câte milioane de oameni vizitează anual Parisul, câți ajung la catedrală, când a fost începută, când a fost încheiată construcția… părea că un nebun a decupat rând cu rând textele dintr-un pliant și le-a lipit unul după altul, alternând în acest șarpe roș-galben și mici texte din comunicate oficiale, „400 de pompieri…”, „președintele a spus…”, „Vaticanul a transmis…”

Ce altceva decât un obiectiv turistic a ajuns catedrala Notre Dame de Paris? Macheta perfectă pentru un magnet, fundalul ideal pentru o poză de vacanță, regina selfie-urilor semi-intelectuale?

Într-o perioadă în care cea mai tânără și totuși cea mai precoce dintre civilizații își demolează statuile, iar bătrânul continent își castrează picturile pentru a nu li se vedea crucile din peisaje, în care până și-n România considerată înapoiată auzi „Frumos la Voroneț, frate, dar se mănâncă prost!”, pentru mulți dintre contemporani a ars un obiectiv turistic și atât.

Chiar și pentru mulți dintre politicienii moderni – și aici nu mă refer la cei de aici, ci de aiurea, cei supărați pe educația tradițională, pe „inocularea religiei din fragedă pruncie”, pe tot felul de nocive supremații închipuite – tot un obiectiv turistic a ars.

VEZI SI: Cine a pus Incendiu la Catedrala Notre Dame?

Dar pentru alții, poate mulți și ei, arderea unei catedrale în Săptămâna Mare e un semn. Nu mă voi erija în descoperitor de minuni sau în deslușitor de taine, dar flăcările alea parcă aveau un scop. Și ce ar spune un astfel de semn, dacă ar avea cineva timp să se ocupe de el? Poate, ar spune unul, accidentul ăsta eliberează piața de un simbol al trecutului, face loc unei clădiri moderne, cu o rulotă de cafea la fiecare etaj și un salon de fine dinning de unde poți să-și iei în fiecare seară, într-o pungă de hârtie, salata pe care ți-o permite îndrumătorul tău keto. Unii vor spune, poate, că e un semn că francezii se vor uni și vor reconstrui edificiul, privind pozitiv întâmplarea. Altul ar clătina din cap și ar spune că Dumnezeu a înțeles că nu mai e nevoie de El și a plecat, trântind ușa în urma Lui de au sărit scântei. În fine, urmașul celor ce se speriau de Focul Iadului când vedeau sub acoperiș garguiele fioroase va crede că Dumnezeu i-a dat semnul că lumea nu merge pe drumul care trebuie.

VEZI SI: Catedrala Notre-Dame a ars în Lunea Mare, cea a Minunii Smochinului Blestemat

PS: La un moment dat, CNN a relatat că mii de oameni s-au adunat în preajma catedralei arzând și au intonat imnuri. Nimeni nu i-a mai oprit, ca de Crăciun, speriat că ar putea ofensa pe cineva. Poate că acei oameni cântând un imn religios în stradă, din nou, după mulți ani, sunt un semn. Dar, ca în orice semn, accident sau coincidență, fiecare vede ce vrea.

Uite un exemplu de interpretare a semnelor: Klaus Iohannis, în mesajul său de solidaritate, scrie „Notre Dame, un simbol istoric al culturii europene”. Mike Pence, vicepreședintele american, vede altceva în clădirea care acum stă să cadă: „Notre Dame este un simbol al credinței pentru oameni din întreaga lume”.

VEZI SI: Corespondență din Franța. Francezii plâng, iar tiganii din România îi fură la drumul mare. La Paris, ca-n Ferentari!