Sfintele Inchisorilor – Sute de mii de femei batute, torturate, violate, decapitate, de Ministerul de Interne si Securitate

Victimele Securitatii au tacut patruzeci de ani. Le-a fost interzis sa vorbeasca despre durere si nedreptate, care le-au ramas nespuse si ingropate intre zidurile reci ale inchisorilor, in intunericul celulelor si sub crucile celor care n-au supravietuit. Victimele Securitatii tac si astazi, cand febra deschiderii dosarelor arunca in jur argumente zgomotoase, indignari solemne, vociferari principiale. Nu acuza, nu vor razbunare, nu cer pedepse, isi spun doar povestea cu demnitate si cu credinta ca rostul lor este sa lase marturii, pentru ca lumea sa nu uite.

Mariuca Vulcanescu: „Ma simteam cu 200 de ani mai batrana“

Avea 18 ani cand, fara judecata, fara proces, fara aparare, a primit condamnarea la doi ani de inchisoare: Mariuca Vulcanescu. „Doar pentru ca eram fiica lui Mircea Vulcanescu, pe dosarul meu scria «element dubios».“ Mircea Vulcanescu, filosof, sociolog, economist, profesor de etica, una dintre cele mai stralucite minti ale generatiei sale, a murit in inchisorile comuniste, sacrificandu-si viata pentru a salva un coleg de detentie.

Dupa arestarea tatalui, familia a fost evacuata din casa. Mariuca Vulcanescu a fost stearsa de pe lista de examen de la Facultatea de Arhitectura, apoi a fost arestata. A trecut prin mai multe locuri de detentie: Ghencea, Popesti-Leordeni, Pipera, Dumbraveni. In prima noapte la Popesti-Leordeni, a avut un soc: a stat in aceeasi celula cu prostituatele de la Crucea de Piatra. „Foarte multe dintre ele aveau sifilis. Am stat in pat cu una dintre ele, care, noaptea, isi potolea arsurile de la ranile de la picioare cu propria urina.“ Erau 40 intr-o celula si munceau la camp de dimineata pana seara, praseau, cultivau, sapau diguri pentru irigatii.

„Unele dintre ele abia se mai puteau tine pe picioare, erau bolnave, batrane, dar cereau sa munceasca doar ca sa poata lua legatura cu familia lor. Ne aduceau apa, putina, uneori, insa, de sete, beam din apa adunata in urma de copita de bou. Ne spalam toate din acelasi hardau.“ La Pipera a fost ceva mai bine: „Am avut voie sa mancam din legumele pe care le cultivam, ni se spunea ca «gura boului care treiera nu se leaga» asa ca ne puteam hrani.“

Isi masura timpul de detentie in anotimpuri: „Mi se parea ca zilele trec greu. Asa, aveam de facut doar opt anotimpuri: doua primaveri, doua veri…“ La eliberare, cu banii castigati pe munca din inchisoare si-a putut cumpara doar bilet de tren. „Cand am ajuns acasa, in Bucuresti, am inceput sa cant, pentru ca mama sa-mi auda glasul si sa nu se sperie ca ma gaseste in casa. Mult timp, mai apoi, se necajea fiindca umblam pe strada in paltonul meu rapanos, dar nu suportam sa ma imbrac mai bine, ma simteam cu 200 de ani mai batrana.“ Dupa anii de detentie, i s-a interzis inscrierea la vreo facultate. A lucrat in servicii de proiectare.

Aurora Dumitrescu: „Trebuia sa stai sa dea, n-aveai voie sa te feresti“

„Acolo nu se putea sa nu crezi: n-aveai de ales, puteai sa mori sau sa te rogi, sa ai sperante c-o sa scapi…“ Imi surprinde privirea atintita asupra mainilor, are oasele zdrobite, si expediaza explicatia in cuvinte putine: „… din perioada anchetei“. Aurora Ille Dumitrescu a fost condamnata la 6 ani de temnita grea. Era studenta in anul I la Filosofie, cand a pus la cale un plan, impreuna cu alti 29 de colegi, sa fuga in munti, la partizani. N-au apucat, fiindca intregul grup a fost turnat.

Pe 13 decembrie 1951 a fost dusa la Securitatea din Oradea, unde a stat in ancheta timp de un an si o luna. „Erau niste bestii: n-aveai voie sa vorbesti, n-aveai voie sa canti colinde de Craciun, anchetele se faceau numai noaptea, cu batai crunte. Celula era de doi metri patrati, cat un pat, si, pe timpul zilei, n-aveai voie sa stai jos.

Sergentul ne punea ochelari negri cand ne lua din celula si, pana sus, la camera unde ne interogau, ne izbea cu capul de toti peretii sau ne izbea cu cizmele. Dar cel mai greu de suportat nu au fost bataile – suferinta fizica se uita – ci umilinta, clipa cand te transformi din om in animal, cand realizezi ca nu mai ai nici un drept: iti dadeau apa doar daca si cand voiau ei, daca voiau sa-ti dea mancare, mancai, daca nu, nu; te duceai la toaleta doar daca aveau ei chef sa te lase. Nu conta nimic, puteai sa mori, puteau sa te sminteasca in bataie, tu trebuia sa stai sa dea, n-aveai voie sa te feresti. Pentru ei, toata lumea era vinovata.“

N-a avut dreptul nici la pachet de-acasa, nici la vorbitor. Dupa pronuntarea sentintei, a fost dusa la Jilava. O celula cu 80 de paturi, de fapt, niste stalpi pe care erau asezate scanduri, o tineta, pe care trebuia sa doarma cineva, altfel nu era loc. Si mai era si „neagra“, celula de pedeapsa, o camera mica, fara pic de lumina, cu apa pe jos, fara pat, fara scaun. A ajuns de foarte multe ori acolo, fiindca ii infrunta pe gardieni. Manca arpacas, terci si mamaliga de doua ori pe saptamana. Era obligata sa munceasca numai noaptea.

Dupa ce a fost eliberata, a plecat la mama, la Arad. La scurt timp, a venit un militian care a dus-o in Beius, in domiciliu obligatoriu: „Pe drum, lumea intreba unde ma duce, iar el raspundea: «e o curva, a plecat de langa barbat»! Nici macar n-aveau curajul sa spuna adevarul.“ A fost data afara din sapte facultati: motivul, acelasi de fiecare data, fusese detinut politic. Asa ca s-a angajat ca muncator necalificat la minele de aur de la Sacaramb, dupa care s-a mutat in Bucuresti. Casatorita fiind, si-a schimbat numele si a reusit sa termine Facultatea de Istorie si Geografie, dar toata viata a lucrat ca educatoare. „Dupa ‘90, ne-am repezit ca prostii sa spunem ca nu vrem sa ne razbunam, ca-i iertam. Dar ei nici macar nu ne-au cerut-o, nici atunci, nici mai tarziu.”

Ileana Samoila: „Am nascut la spitalul penitenciarului“

64 de ani de temnita si doi morti. Acesta a fost pretul platit de familia Samoila sistemului comunist. Mama, fiica, fii, verisoara, cumnati, toti au fost cercetati, haituiti, cautati, anchetati, condamnati, prigoniti, pentru un singur motiv: unul dintre frati facuse parte din miscarea legionara. Prima oara, Ileana Samoila a fost arestata in 1948 si a stat un an si jumatate in inchisoare.

„M-au tinut intr-un garaj in care era multa apa. Mi-au putrezit sandalele in picioare. La Sighisoara, stateam intr-o celula 30 de femei, eram cu detinute de drept comun, hoate, prostituate, care aveau raie, paduchi, plosnite. Cand am iesit, in ’49, rudele mele ma ocoleau si nu-mi raspundeau la salut, de frica.“ In 1953, fratele i-a fost arestat de Securitate, anchetat si executat pe 30 octombrie. In septembrie, acelasi an, Ileana Samoila a fost arestata din nou pentru ca nu-si denuntase fratele autoritatilor. Era insarcinata, iar sotul a facut 9 ani de inchisoare doar pentru vina de a fi casatorit cu o persoana acuzata de „omitere de denunt la crima de inalta tradare“.

Ancheta a durat pana in noiembrie. „Era lapovita, iar eu eram intr-o rochie subtire, de sarcina, fara maneci. Anchetatorul tipa la mine sa semnez actele de dare in judecata: «Semneaza, ca, altfel, iti dau una cu picioru-n burta, sa-ti zboare plodul pana-n nori!».“ La Jilava, conditii inumane: 40 de femei in camera, priciuri putine, dormeau cu randul. Nici vorba de regim special pentru o femeie care in curand avea sa nasca. La un moment dat, a primit un pumn de vitamine, pe care a avut inspiratia sa nu le inghita. A scris cu ele pe o perna cuvantul „mama“.

Uitandu-se mai bine, a vazut ceva in jurul lor care sclipea: cioburi de sticla. Pe 10 februarie 1954, a nascut o fetita la spitalul penitenciar Vacaresti. „Numai eu eram in toata aripa, pazita de o moasa tiganca si o gardianca. Incuiau holul si ma lasau singura. Le-am rugat, ca pe Hristos, sa nu mai plece de langa mine, mi-era teama c-o sa nasc fara ele, in salon era condens, ingheta apa pe pereti, iar eu o strangeam cu farasul. Gardianca a luat fetita in brate si-a spus: «Unde-i Rasaritul, sa-nchinam fata?». Un an si doua luni a stat copilul cu mine in inchisoare, in cresa de drept comun, cum se numea pe-atunci.“

Apoi, a dat fetita cumnatului ei. Prin geamul de la vorbitor i-a dat copilul, spunandu-i: „Asta-i fetita fratelui tau si-a mea. S-aveti grija de ea asa cum aveti grija de copiii vostri si sa va dea Dumnezeu sanatate.“ In aprilie 1957 a fost eliberata. S-a dus direct la Oradea sa-si ia copilul. A batut la poarta casei: „Eram imbracata cu un costum gri, cu cizme in picioare, cu o valiza goala in mina. A venit o fetita care parca nu semana cu fata mea, era voinica, cu ochii verzi, cu codite, cu sortulet, murdara de gem.“

Mi-a povestit multe grozavii prin care a trecut, dar numai acum, ochii i s-au umplut de lacrimi. „M-a intrebat pe cine caut, iar eu am intrebat-o cum o cheama: «Ileana, ca pe mama mea.» «Pe tine te caut!», i-am spus. «Eu sunt mamica, Ileana.» S-a repezit la gatul meu, s-a lipit, parca si acum ii simt capul pe umarul meu si mi-a spus: «Sa nu mai pleci de langa mine, esti atat de frumoasa!». Cat am lipsit de langa ea, fata mea a stiut ca are o mama, fiindca dormea cu fotografia mea, data de cumnata, sub perna.“

Ioina Voicu-Arnautoiu a aflat abia dupa 1989 cine sunt parintii ei

De 16 ani, Lucia Hossu Longin realizeaza documentarul „Memorialul durerii“. A ascultat mii de marturii. Fosnetul filelor din dosarul pe care-l are in fata scoate la iveala biografii faramitate de ani grei de temnita, sentinte aberante, acuzatii halucinante, torturi inimaginabile. Peste 150.000 de femei au suferit in inchisorile comuniste.

„Cele mai multe arestari au fost facute in anii ’50, acuzatia fiind aceea ca ajuta grupurile de rezistenta din munti: mame, surori, sotii au primit cate 15-20 de ani de inchisoare, au fost condamnate la moarte pentru ca isi ajutau fiii, fratii, barbatii, cu medicamente, alimente, pentru ca le ofereau un adapost pe timp de iarna.“

In listele lungi pe care le are in fata, nume si cifre alaturate descriu sec destine sfarsite in infern: fete de 14 ani inchise, torturate, violate, femei de 70 de ani care au primit
condamnari de 20 de ani de temnita grea, familii intregi deportate, persecutate, anchetate, scoase din facultati sau lasate fara slujba.

„La Miercurea-Ciuc si la Mislea erau inchisori pentru femei. Am ascultat povesti extraordinare despre solidaritate, sacrificiu, curaj: femei care ascundeau luni intregi o pastila cu vitamine, obtinuta cu greu, o daruiau celei care era bolnava. Femeile in varsta, care stiau ca se duc catre moarte, daruiau celor tinere portia de arpacas sau medicamentele. Multe erau gata sa plateasca cu zile lungi de izolator scandalul pe care-l faceau, ca sa-i forteze pe gardieni sa aduca medicul pentru cele bolnave.“

Imi povesteste despre urmasii detinutilor politici, copii care n-au stiut decenii intregi prin ce au trecut parintii lor sau copii care nu si-au cunoscut niciodata mama, tatal. „In incercarea de a afla ce s-a petrecut cu familia lor, acesti oameni au devenit adevarati istorici: cauta in arhive, in institutii, cerceteaza documente, scriu carti despre acei ani.

Ioana Voicu-Arnautoiu este fiica Mariei Plop si a lui Toma Arnautoiu, liderul grupului de rezistenta din Muntii Argesului, amandoi omorati de Securitate. Fetita a fost adoptata de un avocat. Abia dupa 1989 a aflat cine sunt parintii ei. Cand a inceput cercetarile, intre documentele studiate, a vazut pentru prima oara chipul mamei. Alaturi de el, printre semnalmentele descrise, a gasit urmatorul indiciu: o cicatrice mare in abdomen, urma a unui glonte. Trei ani s-a luptat cu autoritatile, prin procese, ca sa recapete numele tatalui adevarat. A adunat totul intr-o carte extraordinara ce recompune biografia parintilor ei.“

Cristina Topescu: „Nu plangeam decat noaptea, pe infundate“

In cei peste cincizeci de ani de comunism, Securitatea a controlat, a torturat, a distrus zeci de mii de vieti. Puteai deveni suspect, anchetat, arestat, condamnat la ani grei de puscarie pentru fapte care-n ziua de azi compun biografii comune: pentru ca faceai un avort, pentru ca aveai rude in strainatate, pentru ca ironizai discursurile conducatorilor, pentru ca detineai valuta, pentru ca citeai carti interzise, pentru ca incercai sa-ti recastigi libertatea dincolo de granitele terorii.

Cu cateva luni inainte de 1989, Cristina Topescu a incercat sa treaca frontiera ilegal – fiindca autoritatile nu-i dadeau voie sa plece din tara – ca sa-si poata vizita mama bolnava, aflata in Germania. A fost prinsa la granita si arestata sub acuzatia de „tradare de tara“. A stat in patru inchisori sub anchetele Securitatii: „A fost o incercare in urma careia am constatat ca sunt, de fapt, un om foarte puternic. Nu plangeam decat noaptea, pe-nfundate, cand nu ma vedea nimeni. Ziua, in celula, paream extrem de linistita, de sigura pe mine, ba chiar vesela. Nimeni nu mai intelegea nimic. S-ar fi bucurat sa ma umileasca si s-o vada pe fata lui Topescu plangand, implorand.“

Trei luni a suportat chinurile temnitei comuniste: interogatorii epuizante, interdictia de a se odihni in timpul zilei pe pat, treziri la ora patru dimineata, mic dejun cu mamaliga si magiun. „Am iesit din inchisoare pe 19 decembrie 1989. Va dati seama cum am trait Revolutia si cat de mult am pretuit eu libertatea castigata atunci!“