Strategia de securitate nationala

Definirea politicii de securitate naţională

Politica de securitate naţională este cadrul în care este descris modul cum o ţară asigură securitatea statului şi a cetăţenilor. Aceasta se elaborează sub forma unui document unic şi structurat, care poate fi numit plan, strategie, concept sau doctrină.

Politica de securitate naţională se referă atât la prezent cât şi la viitor, pentru că defineşte interesele vitale ale naţiunii şi stabileşte liniile de acţiune pentru a face faţă ameninţărilor prezente şi viitoare şi a gestiona evoluţiile favorabile. Ea cuprinde o gamă largă de subiecte pe care le abordează, în încercarea de a defini atât ameninţările interne cât şi externe.

În ultimă instanţă, politica de securitate naţională caută să reunească şi să coordoneze contribuţiile tuturor celor responsabili în materie de securitate naţională, în funcţie de interesele şi ameninţările considerate ca cele mai importante.

Există situaţii în care politica de securitate naţională, ca document unic şi structurat, se poate baza pe politicile de apărare sau carta albă care se concentrează doar pe apărarea naţională, precum şi situaţii în care aceste documente nu se dau publicităţii sau care nu se elaborează.

Definirea securităţii naţionale a intrat în preocupările factorilor decizionali ai statelor din spaţiul euroatlantic în perioada „războiului rece”. Prin noua abordare, securitatea naţională a devenit un concept menit să definească, să apere şi să promoveze valorile, interesele şi necesităţile de securitate ale naţiunilor, comunităţilor sociale, statelor naţionale şi cetăţenilor acestora.

În ultimul deceniu, datorită schimbărilor profunde produse în plan regional, zonal şi internaţional şi a actorilor care grevează în aceste spaţii, majoritatea statelor naţionale, democratice şi-au reconsiderat doctrinele, politicile, strategiile şi legislaţiile în materia securităţii.

Securitatea naţională este un proces socio-politic complex întreţinut prin demersuri de natură politică, economică, socială, informaţională, juridică, ecologică, socială, militară, care are drept finalitate starea de securitate fundamentată pe ordinea de drept.

Aceasta defineşte lipsa primejdiilor pentru naţiune, comunităţi sociale, statul naţional şi cetăţenii acestuia, fiind exprimată prin următorii indicatori: dezvoltare economică durabilă şi prosperitate pentru cetăţeni; prevenirea şi contracararea agresiunilor socio-politice; exercitarea neîngrădită a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; legalitate, echilibru şi stabilitate socio-politică; libertate de decizie şi de acţiune a statului naţional.

ATRIBUTIILE DEPARTAMENTULUI SECURITATII NATIONALE

Departamentul Securitate Naţională (D.S.N.) reprezintă structura specializată în cadrul Administraţiei Prezidenţiale destinată asigurării îndeplinirii de către Preşedintele României a prerogativelor conferite de Constituţie în domeniul general al securităţii naţionale şi al calităţii de Comandant al Forţelor Armate.

Instrumentul principal prin care Preşedintele României îşi îndeplineşte atribuţiile constituţionale în acest domeniu îl reprezintă Strategia de Securitate Naţională.

Departamentul are în compunere structuri specializate pentru îndeplinirea atribuţiilor corespunzătoare domeniilor sectoriale de competenţă, încadrate cu personal angajat pe funcţii de demnitari, consilieri, experţi, consultanţi şi referenţi, precum şi cu angajaţi de specialitate detaşaţi din ministerele şi instituţiile cu responsabilităţi în domeniul securităţii naţionale.

Domenii sectoriale de competenţă:

• Securitatea naţională – probleme generale;

• Apărare;

• Securitate internă; managementul crizelor de securitate şi al urgenţelor civile; prevenirea şi combaterea terorismului;

• Activitatea de informaţii, contrainformaţii şi de securitate;

• Protecţia informaţiilor clasificate;

• Activitatea de secretariat pentru Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.

Pentru fundamentarea şi punerea în aplicare a prevederilor Strategiei de Securitate Naţională a României şi a altor sarcini specifice, Departamentul Securităţii Naţionale colaborează cu:

• Departamentele şi compartimentele de specialitate din cadrul Administraţiei Prezidenţiale;

• Ministerele şi alte instituţii cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale;

• Organizaţii nonguvernamentale de profil;

• Instituţii academice şi de cercetare ştiinţifică.

Departamentul Securitate Naţională are în componenţă următoarele structuri:

1.) Compartimentul Securitate Naţională

2.) Directorul Oficiului pentru Informaţii Integrate

3.) Structura de Protecţie a Informaţiilor Clasificate (Funcţionarul de securitate).

4.) Secretariatul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

SRISIESPP*DGIA–CONŢINUTUL ŞI STRUCTURA ASIGURĂRII INFORMAŢIONALE PRIVIND SECURITATEA NAŢIONALĂ

Asigurarea informaţională privind securitatea naţională constituie un domeniu deosebit de complex şi diversificat, destinat să furnizeze informaţiile necesare pentru procesele decizionale ale structurilor de conducere, la nivel central şi local. Informaţiile privind securitatea naţională reprezintă bogăţia principală a ţării, care asigură eficacitatea activităţilor desfăşurate.

Asigurarea informaţională privind securitatea naţională constituie componenta fundamentală a conducerii tuturor activităţilor care condiţionează funcţionarea optimă a statului nostru.

În accepţiunea actuală, serviciile de informaţii subordonate Consiliului Suprem de Apărare a Ţării reprezintă componenta sistemului securităţii naţionale care realizează activitatea de informaţii pentru securitate şi trebuie să asigure:

• evitarea surprinderii strategice;

• oferirea unei expertize pe termen lung asupra situaţiei interne şi

internaţionale;

• acordarea sprijinului informaţional procesului de decizie politică;

• menţinerea secretului surselor, nevoilor de informaţii şi metodelor

folosite în activitatea de informaţii.

Conţinutul şi compunerea asigurării informaţionale

În ţara noastră, serviciile de informaţii care determină infrastructura informaţională pentru securitatea naţională sunt următoarele:

• Serviciul Român de Informaţii, organizat pe baza Legii nr. 14/1992;

• Serviciul de Informaţii Externe, organizat pe baza Legii nr. 1/1998;

• Serviciul de Pază şi Protecţie, organizat pe baza Legii nr. 191/1998.

Infrastructura informaţională este completată şi de structurile departamentale ale Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului Administraţiei şi Internelor şi Ministerului Justiţiei (specializat pe culegerea de informaţii din penitenciare), fiecare dintre acestea asigurând cerinţele specifice de informaţii. Funcţiile de asigurare a comunicaţiilor pentru conducerea statului nostru sunt realizate de Serviciul de Telecomunicaţii Speciale.

Organizaţiile din sistemul de securitate naţională reprezintă structuri dinamice complexe, supuse unei permanente perfecţionări, corespunzătoare necesităţilor de apărare a suveranităţii şi integrităţii teritoriale a ţării noastre.

La nivel naţional, mediul informaţional global cuprinde personalităţile, instituţiile de stat şi private, organizaţiile şi sistemele, unele din afara controlului autorităţilor naţionale de conducere, care colectează, transmit, prelucrează şi distribuie informaţii publicului naţional şi internaţional.

La acestea se adaugă structurile mass-media, din ţară şi străinătate, cu mijloacele lor de informare, instituţiile academice şi de învăţământ, organizaţiile guvernamentale, agenţiile internaţionale şi diverse personalităţi politice,artistice sau ştiinţifice care au acces la magistralele informaţionale mondiale, fiind astfel participanţi semnificativi la mediul informaţional global.

Efectuarea studiului privind securitatea naţională impune utilizarea conceptului de infrastructură, prin care se evidenţiază ansamblul de resurse,elemente şi aranjamente care fundamentează activitatea de informaţii.

Pentru activitatea de informaţii, infrastructura informaţională a securităţii naţionale, cuprinde:

• sursele de informaţii;

• sistemele de comunicaţii;

• reţelele de calculatoare interconectate, care leagă baze de date distribuite şi centre de fuziune (integrare) a datelor;

• personalul pentru planificarea, prelucrarea, stocarea şi generarea informaţiilor, care constituie structura operativă (de comandă şi control) a fiecărui serviciu de informaţii.

Amploarea infrastructurii informaţionale a securităţii naţionale şi caracterul modern al acesteia este reflectat de utilizarea tehnologiei informaţiei şi a celor mai moderne tehnici şi procedee de transmitere şi prelucrare a datelor, care îi dau acesteia caracterul de sistem distribuit, bazat pe arhitectura deschisă a reţelelor de comunicaţii şi de calculatoare, cu funcţionare în timp real.

În cadrul fiecărei structuri de informaţii este organizat un sistem informaţional propriu, prin care se realizează ansamblul funcţiilor specifice acesteia.

Toate sistemele informaţionale sunt interconectate într-o reţea care asigură cadrul organizatoric de funcţionare integrată a serviciilor de informaţii la nivel naţional.

Apreciem că principalele caracteristici ale infrastructurii informaţionale ar trebui să fie următoarele:

• mesajele şi fluxurile de date adaptabile la cerinţele utilizatorului;

• gestionarea automată a datelor şi informaţiilor în toate fazele de existenţă a acestora, pe baza utilizării exclusive a comunicaţiilor şi calculatoarelor digitale;

• utilizarea de editoare de informaţii cu posibilităţi de lucru în timp aproape real;

• posibilitatea generării şi exploatării datelor istorice şi enciclopedice;

• asigurarea facilităţii de a face conexiuni între informaţiile relevante cu asigurarea redactării acestora în oricare dintre formatele disponibile în tehnologia informaţiei;

• adoptarea modelelor de date standardizate de NATO (pe baza Protocolului Adat P-3) şi a setului de simboluri stabilit;

• replicarea sincronă a datelor informative pe sisteme multiserver existente la diferite niveluri ale reţelelor integrate de calculatoare;

• posibilitatea generării, de către personalul autorizat şi afişării situaţiilor informative prin utilizarea informaţiilor existente în bazele de date interconectate ale structurilor de informaţii;

• gestionarea automată a mesajelor structurate (tipizate) pentru comunicaţii şi prelucrare, cu posibilitatea de efectuare a translaţiei automate în diferite limbi;

• automatizarea prelucrării documentelor înregistrate pe suporţi magnetici, independent de forma lor de prezentare;

• interconectivitate secretizată şi interoperabilitate cu infrastructurile de informaţii ale statelor aliate, bazată pe utilizarea aceleiaşi tehnologii informaţionale şi a structurii tipizate a documentelor;

Managementul informaţional performant al reţelelor de comunicaţii şi de calculatoare utilizate pentru asigurarea tuturor facilităţilor de transmitere necesare şi a posibilităţilor moderne de prelucrare a datelor, bazate pe software, protocoale şi sisteme de securitate comune.

Pentru a evalua complexitatea fiecărui sistem informaţional al structurilor de informaţii şi a evidenţia multiplele ameninţări asupra acestora în epoca contemporană, este necesară cunoaşterea de ansamblu a principalelor domenii informaţional-decizionale care trebuie asigurate la fiecare dintre acestea.

O importanţă deosebită are asigurarea compatibilităţii şi interoperabilităţii,pe baza Standardelor NATO atât în cadrul reţelei de calculatoare şi de date a SRI, a comunităţii naţionale de informaţii, cât şi cu serviciile externe cu care realizează colaborarea informativă.

Metodele şi tehnicile de culegere a informaţiilor trebuie să se bazeze, de asemenea, pe soluţii şi echipamente informatice moderne, la toate categoriile de surse, iar mijloacele tehnice(senzorii) utilizate să permită culegerea oportună, transmiterea, analiza automată şi memorarea directă a datelor.

O facilitate importantă ce trebuie asigurată surselor umane (HUMINT)va consta în realizarea tehnică şi software a posibilităţilor de interconectare a acestora la oricare dintre nodurile reţelei distribuite de calculatoare, cu posibilitatea ca mesajele sau materialele introduse să ajungă imediat la centrele de fuziune şi personalul de analiză autorizat, stabilite prin planificarea procesului informativ.

O misiune importantă a SRI constă în desfăşurarea luptei împotriva terorismului pe teritoriul naţional. Aceasta este o sarcină foarte grea, din cauza vastului arsenal de metode şi tehnici utilizate de către terorişti, inclusiv împotriva infrastructurii informaţionale a securităţii naţionale.

Descoperirea la timp a unor acţiuni teroriste pe teritoriul naţional impune o abordare globală a acestui fenomen, cu atragerea nu numai a surselor de informaţii interne, ci şi a unora transfrontaliere, rezultate din colaborarea informativă externă, în principal în cadrul Uniunii Europene.

De aceea, infrastructura informaţională a SRI trebuie să aibă o extindere largă pe teritoriul naţional, cu mobilitate ridicată, şi o interconectare activă şi oportună cu structurile din alte ţări, în principal cu cele din Uniunea Europeană.

Serviciul de Informaţii Externe (SIE) constituie o componentă a sistemului naţional de apărare, care desfăşoară activităţi eminamente secrete şi conspirative pentru realizarea  activităţii contrainformative în exterior şi de protecţie a personalului propriu atât în ţară, cât şi în străinătate, efectuarea curieratului diplomatic şi realizarea cifrului de stat. El asigură descoperirea şi prevenirea ameninţărilor din afara teritoriului naţional, furnizarea de informaţii cu caracter politic, economic sau de altă natură, necesare pentru deciziile conducerii statului, precum şi executarea altor misiuni. Ca urmare, infrastructura sa informaţională este deosebit de complexă, fiind desfăşurată, în principal, în exteriorul ţării.

Infrastructura informaţională a SIE este determinată de compunerea şi funcţiile sistemului informaţional al acestui serviciu, care are o structură distribuită pe un spaţiu geografic foarte mare, determinat de interesele naţionale ale României şi de cerinţele de interoperabilitate cu alte servicii.

Funcţiile principale ale sistemului informaţional al SIE sunt orientate pe managementul optim al informaţiilor culese de sursele proprii şi punerea acestora la dispoziţia organelor decizionale ale statului.

Elementele principale ale sistemului sunt constituite din reţelele pentru culegerea Informaţiilor, de comunicaţii şi de calculatoare, interconectate corespunzător.

Reţeaua de comunicaţii necesară SIE utilizează:

• canale din reţeaua de telecomunicaţii speciale, administrată de STS;

• canale din reţeaua ROMTELECOM, închiriate sau apelate la cerere;

• reţea de comunicaţii internă, în cadrul localului SIE;

• reţele radio, în principal pe unde scurte şi linii prin satelit, pentru

legătura cu structurile de informaţii din afara teritoriului naţional;

• reţele radio mobile cu acoperire internă şi internaţională;

• alte reţele de comunicaţii.

Traficul efectuat trebuie să fie criptat şi să se desfăşoare, în primul rând, prin mijloace de comunicaţii cu posibilitate redusă de detectare şi interceptare a mesajelor.

Reţeaua de calculatoare a SIE este mai puţin dezvoltată pe teritoriul naţional decât cea a SRI, însă centrele de calcul utilizate trebuie să aibă, după opinia noastră, o capacitate mai mare de memorare a informaţiilor în bazele de date, posibilităţi de acces multiplu, simultan, a mai multor surse de informaţii, în timp real, precum şi facilităţi extinse de prelucrare cu viteză foarte mare a comunicărilor (mesajelor).

O contribuţie importantă la asigurarea informaţională a securităţii naţionale şi la activitatea comunităţii naţionale de informaţii aduce Direcţia Generală de Informaţii a Apărării (DGIA) din subordinea Ministerului Apărării Naţionale, a cărei organizare şi funcţionare sunt reglementate prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 14/2001.

DGIA este o structură specializată  destinată pentru obţinerea,verificarea, stocarea şi valorificarea informaţiilor referitoare la ameninţări şi factori de risc interni şi externi militari sau nemilitari, care contribuie la apărarea naţională şi asigură prevenirea surprinderii strategice.

Pentru îndeplinirea funcţiilor sale, DGIA dispune de o structură informaţională dezvoltată, corespunzătoare misiunilor pe care le are de îndeplinit. Comunicaţiile necesare sunt asigurate prin reţelele Ministerului Apărării Naţionale şi ROMTELECOM, alte reţele fixe şi mobile, prin sateliţi şi radio, cu regim de lucru, de regulă, digital şi cu modalităţi diversificate de trafic telefonic, date sau imagini.

Un aport însemnat la obţinerea informaţiilor o are şi cercetarea electronică şi a comunicaţiilor, efectuată neîntrerupt, precum şi cea executată cu alte mijloace tehnice. Un rol deosebit îl au structurile DGIA în situaţii de criză şi, mai ales, în caz de conflict militar, când trebuie să furnizeze din timp, împreună cu structurile informative ale NATO, toate informaţiile necesare pentru pregătirea şi conducerea acţiunilor militare.

În acest caz, creşte foarte mult importanţa structurilor de informaţii (J, G, S sau similare) ale marilor unităţi şi unităţilor din toate categoriile de forţe, precum şi a cooperării acestora cu mari unităţi şi unităţi ale Ministerului Administraţiei şi Internelor (MAI). Prin informaţiile ce le deţine, DGIA trebuie să anticipeze toate pericolele care poate angaja ţara noastră într-un conflict militar şi să furnizeze datele verificate asupra condiţiilor şi timpului când se poate produce acestea.

La executarea activităţii informative o contribuţie importantă o are Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă, care trebuie să depisteze şi să contracareze o parte însemnată dintre ameninţările interne la adresa siguranţei naţionale, dintre care enumerăm:

*protecţia personalului ministerului, prevenirea şi combaterea actelor de corupţie,penetrarea mediilor lumii interlope şi a reţelelor crimei organizate, precum şi supravegherea informativă a revoltelor şi mişcărilor de protest care pot degenera,uneori, în acţiuni grave de destabilizare socială şi politică.

Infrastructura informaţională a DGIPI a Ministerului Administraţiei şi Internelor se caracterizează printr-o amplă dezvoltare, cuprinzând atât întregul teritoriu naţional, dar având legături informaţionale şi în afara acestuia.

Principalul element al infrastructurii informaţionale este sistemul global de comunicaţii fix şi mobil, distribuit, compus din sisteme operaţionale importante privind: ordinea internă şi poliţia; poliţia de frontieră; evidenţa populaţiei; managementul naţional al situaţiilor de urgenţă; trupele de jandarmi; conducerea structurilor de poliţie şi jandarmi din teatrele de operaţii.

Imensul volum de informaţii ce trebuie transmis prin infrastructura informaţională a Ministerului Administraţiei şi Internelor trebuie vehiculat în timp real (sau aproape real) şi să se caracterizeze prin autenticitate ridicată, integralitate, oportunitate şi securitate.

Specificul activităţii Ministerului Administraţiei şi Internelor necesită ca reţelele de calculatoare să fie partajate pe domenii funcţionale distincte, dar fiecare dintre acestea având structura distribuită şi interconectată informaţional prin canale de comunicaţii cu performanţe superioare.

Întrucât, la nivelul Ministerului Administraţiei şi Internelor, trebuie să se constituie o structură de reţea de calculatoare complexă, capabilă să interconecteze toate reţelele departamentale (evidenţa populaţiei, poliţie, poliţie de frontieră, situaţii de urgenţă, jandarmi etc.), este necesar să fie realizate legături informaţionale diversificate, cu capacităţi de transmitere ridicate, capabile să asigure îndeplinirea criteriilor de funcţionare optimă.

În concluzie, conţinutul şi structura asigurării informaţionale privind securitatea naţională sunt deosebit de complexe, angajează organe de specialitate legal constituite şi se bazează pe tehnologia modernă a informaţiei şi comunicaţiilor.

Aspecte privind principalele amenintari la adresa securitatii si apararii nationale si colective

Sursele actuale de amenintare la adresa securitatii difera în mod fundamental de cele de la sfârsitul mileniului trecut. Discursul si actiunea comunitatii internationale se adapteaza în mod continuu noilor realitati. Provocarile nu se rezuma numai la conflictele militare dintre state, ci sunt de natura mult mai complexa. si-au facut aparitia alaturi de actorii statali, actorii non-statali sau parastatali. Pericolele desi sunt latente, scapând de multe ori de sub atentia noastra ele pot genera stari de insecuritate cu urmari grave asupra scoartei Terrei si locuitorilor ei.

1.Terorismul international

Terorismul international se impune ca antipod al dezvoltarii civilizationale, ca o contradictie a diferitor nivele de dezvoltare. Motivarea de baza a terorismului este câstigarea recunoasterii internationale si captarea atentiei opiniei publice. Desi este greu de acceptat de catre lumea civilizata fenomenul terorist a devenit o realitate cu implicatii globale greu de prevenit si gestionat. El nu se mai prezinta doar ca un gest criminal marunt produs în disperare de cauza la o anumita evolutie a sistemului social.

Acum el s-a consacrat ca o actiune îndreptata împotriva ordinii de drept, deosebit de violenta, desfasurata în afara si contra normelor internationale. Cu ajutorul mijloacelor militare si bazându-se pe elemente de razboi psihologic terorismul urmareste obtinerea unor avantaje exclusiv sectare, prevalându-se de asa-zise percepte religioase, în fond sloganuri scoase din tenebrele istoriei, cauta sa opreasca cursul firesc al societatii omenesti spre libertate si prosperitate .

2.Crima organizata

În contextul marilor prefaceri geo-politice, economice si sociale cu care se confrunta în prezent comunitatea internationala, crima organizata a capatat noi valente, extinzându-si aria de cuprindere si sfera de activitate la cote alarmante, motiv de îngrijorare pentru majoritatea statelor lumii si în mod deosebit pentru cele ale caror economii se afla în proces de tranzitie, data fiind vulnerabilitatea sistemelor legislative si fragilitatea institutiilor democratice din aceste tari.

Structurile crimei organizate s-au dovedit a fi mult mai mobile decât cele ale economiei formale, exemplul tarilor din Europa Centrala si de Est fiind concludent în acest sens.

Definirea conceptului de crima organizata este foarte importanta pentru cunoasterea dimensiunilor si implicatiilor socio-politice ale fiecarui segment infractional, în vederea adoptarii celor mai eficiente strategii si tactici de eradicare a fenomenului.

Conventia cadru a ONU împotriva crimei organizate precizeaza la articolul 1 ca prin crima organizata se înteleg: activitatile unui grup de trei sau mai multe persoane, cu legaturi de tip ierarhic sau cu legaturi personale, care permit liderilor lor sa realizeze profituri sau sa controleze teritorii ori piete, interne sau straine, prin violenta, intimidare sau coruptie, atât pentru sprijinirea activitatii criminale, cât si pentru a se infiltra în economia legitima.

3.Proliferarea armelor de distrugere în masa

Armele de distrugere în masa, sunt categoriile de arme a caror  întrebuintare   pot provoca  distrugeri masive, simultan si în timp scurt, personalului fortelor armate, mijloacelor de lupta, populatiei si obiectivelor economice, politice, administrative si militare dispuse pe suprafete variabile de teren. În prezent, aceasta categorie include armele nucleare, radiologice, chimice si biologice .

Existenta si proliferarea armelor de distrugere în masa nucleare, radiologice biologice si chimice, au devenit o realitate, generând îngrijorare si insecuritate, existând permanent pericolul întrebuintarii lor.

Componenta N.B.C. a armelor neconventionale si neletale, terorismul chimic, comertul ilegal si mascat cu material fisionabil si substante care se gasesc sub incidenta “Conventiei pentru interzicerea armelor chimice”, accidentele produse voit sau din eroare umana sau tehnologica la obiectivele economice de risc N.B.C., depozite de munitii si deseuri, constituie amenintari serioase si continue, atât pe timp de pace, cât si în situatii de criza si la razboi.

Arma nucleara (N) fiind cea mai puternica dintre armele de distrugere în masa, ea se bazeaza pe imensa cantitate de energie ce se degaja în urma exploziei nucleare, efectul distructiv al armei nucleare fiind determinat de energia obtinuta din scindarea nucleelor atomilor unor elemente chimice grele (235U, 239Pu), prin reactia nucleara de fisiune sau la unirea nucleelor atomilor unor elemente chimice usoare, prin reactia nucleara de fisiune .

Arma chimica (C) se întrebuinteaza în toate  formele de lupta, atât pentru scoaterea temporara din lupta a personalului si a unor categorii principale de tehnica militara, cât si pentru nimicirea efectivelor sau distrugerea  vegetatiei. Baza armei chimice o constituie agentii chimici de lupta.

Arma biologica (B) poate fi considerata si arma nucleara a saracilor, întrucât raspândirea substantelor biologice nu necesita mijloace moderne si nici nu presupune vreun efort de ingeniozitate. Aceasta arma, constituie mijlocul de nimicire în masa care, prin efectul vatamator al agentilor patogeni, poate sa produca pierderi mari în rândul trupelor, populatiei si animalelor, precum si distrugerea (contaminarea) culturilor.

Bioterorismul consta în utilizarea sau amenintarea cu utilizarea de virusi, bacterii, ciuperci sau toxine, de microorganisme, cu intentia declarata de a provoca o maladie sau decesul fiintelor umane, animalelor si plantelor, cu scopul de a atinge anumite obiective. Efectele bioterorismului pentru sanatatea publica sunt considerabile fie si numai în eventualitatea în care numarul persoanelor infectate ar fi redus.

Arma biologica este o arma invizibila. Ea poate fi transportata, fara a fi detectata, chiar peste granite, fie în “culturi” pentru obtinerea cantitatii dorite, fie în cantitati suficiente pentru savârsirea unui masacru. Microorganismele pot fi eliberate fara zgomot si fara a provoca efecte imediate. Nu se poate determina maladia pâna nu se cunosc simptomele infectiei si agentul cauzal.

4.Conflictele regionale

Dupa al doilea razboi mondial continentul european a fost divizat în doua grupari care îsi defineau interesele de securitate în mod antagonic, dupa modelul jocului de suma nula – câstigul de securitate al uneia dintre grupari consta în pierderi de securitate pentru cealalta.

Principalele surse ale divizarii Europei au fost de natura politica si ideologica. Lumii capitaliste si democratice a Europei Occidentale i s-a opus lumea comunista si totalitara a Europei de Est. Confruntarea principala a avut loc pe tarâm politic, ideologic si militar si a luat forma unei curse a înarmarilor care a caracterizat întreaga perioada si care s-a prelungit, prin inertie, în forme mai putin agresive, chiar si în perioada tranzitiei postcomuniste, atât în Europa, cât si în Asia.

Cu toate ca a luat forma unor confruntari politice, ideologice si militare, esenta opozitiei dintre cele doua grupari europene a fost strâns legata de dezvoltare, luând forma unei competitii pentru dezvoltare. Decalajul de dezvoltare a fost mai redus la începutul confruntarii, în perioada imediat urmatoare celui de-al doilea razboi mondial, si mai accentuat la sfârsitul comunismului.

Razboiul rece s-a încheiat în momentul în care blocul comunist s-a dovedit incapabil, în conditiile globalizarii, sa mai asigure cresterea economica tarilor pe care le cuprindea, în vreme ce gruparea occidentala a dovedit capacitatea nu doar de a se dezvolta pe sine, dar si de a produce o dezvoltare accelerata în acele tari care i s-au alaturat (Spania, Portugalia, Grecia).

România în noul context de securitate alaturi de NATO si Uniunea Europeana

România a luptat dintotdeauna, asa cum a putut sau i s-a impus pentru a-si pastra valorile nationale: independenta, suveranitatea, integritatea si unitatea teritoriului si cetatenilor sai, asa cum se stipuleaza si în normativele statului de drept .

Dupa  22 ani de tranzitie post-comunista, România a ajuns în final la vârsta maturitatii învatând sa treaca de la totalitarism la un regim democratic. În acest sens, dupa ce a realizat demersurile si a îndeplinit criteriile de aderare a ajuns membru deplin în Uniunea Europeana, dupa ce, la 29 martie 2004, a pasit în NATO ca stat aliat.

În prezent, România trebuie sa faca fata unor noi provocari: valorificarea calitatii de membru al UE si NATO. La rândul lor, în prezent, UE si NATO sunt entitati aflate într-un dinamic proces de transformare si reforma institutionala ca urmare a mediului international de securitate.

În acest context, profilul si conduita viitoare a României trebuie sa valorifice oportunitatile existente în cadrul organizatiilor europene si euroatlantice, în scopul promovarii unor politici coerente, având ca obiectiv continuarea si aprofundarea procesului de modernizare a societatii românesti, implicând atât consolidarea economica si institutionala, cât si cresterea standardelor de viata ale cetatenilor sai.

---

 

Universitatea Naţională de Apărare “Carol I”

Prof.univ.cons.dr.ing. Constantin ALEXANDRESCU/ Ing.drd. Radu POPA

 Legea 51/1991 privind securitatea naţională

Legea 45/1994 privind apărarea naţională a României

Programul de guvernare, capitolul 27, politica de securitate naţională a României 2004-2008

Gheorghe Toma, Mircea Mureşan – “Provocările începutului de mileniu” – Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2003

Mircea Mureşan, Gheorghe Văduva – “Strategia de parteneriat, parteneriatul strategic”, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2006