Strigoiul din casa părintească

Ion Tarcatu își pierduse mințile dupa ce-i murise soția. Se ținusera unul pe celalalt aproape cincizeci de ani, iar Dumnezeu îi parasise fara motiv.

– Adica de ce s-o ia pe Maria și pe mine nu?

– Lasa, tata, ca o sa avem noi grija de tine. Eu și cu Nicu, nu-ți face griji. Cea care încerca sa îl linișteasca era Elena, fata lui.

– Ieșiți afara din casa mea, hoților! Urla Ion la toata lumea adunata la priveghi. Paștele mamii voastre de bandiți, vreți sa-mi luați casa. Bietul om, cum ajunsese. Nu se mai putea nimeni înțelege cu el. Cu greu au reușit sa scoata moarta din casa și s-o îngroape. Tot drumul pâna la cimitir Ion a ținut-o numai în blesteme.

– Potolește-te, omule, ca daca întorci mortul de la groapa ne bântuie pe toți, se vaitau babele satului.

– Pai sa va bântuie! Ion a stat agațat de crucea de lemn, mormaind rugaciuni și cine mai știe ce, pâna spre dimineața.

– Tata, vino sa stai la noi acasa, i-a propus Elena. Nu sunt decât eu și fetele, o sa ne ținem de urât unii altora. Ion o ținea una și buna ca Elena și Nicu, cei doi copii ai raposatei, vor sa-i ia casa.

– Ce ne facem cu el? O sa moara de singuratate. Fata îi aducea de mâncare in fiecare zi, dar batrânul arunca totul urlând ca vrea sa-l otraveasca. De la un timp, Ion începuse sa umble noaptea pe strazi și sa bata în porțile oamenilor. Reușea sa agite toți câinii satului și pâna dimineața nu se oprea. Treaba asta a continuat câteva saptamâni, pâna ce familia n-a mai avut încotro și a trebuit sa-l interneze într-un spital de boli mintale. Elena mai venea câteodata sa-l viziteze, dar el refuza sa o vada sau sa-i vorbeasca. Dupa un timp l-a uitat și Dumnezeu, daramite oamenii. Avea șaptezeci de ani, vreme numai buna de murit. Într-o zi, Elena a primit un telefon de la spital: Ion nu mai avea mult de trait. Elena s-a scuzat ca e bolnava și nu se poate da jos din pat.

– Nimeni din familie nu poate veni?

– În afara de mine, nu. Fratele meu, Nicu, este în Spania. Lasați-l sa moara. Îl țineți la rece, nu?

– Cum adica? A întrebat cel de la spital.

– Adica dupa ce moare îl bagați la rece sa nu putrezeasca pâna vine cineva sa-l ridice.

– Desigur. Și din nou uitarea s-a așezat în straturi groase. Peste câteva zile, Nicu i-a telefonat Elenei:

– Auzi, l-am visat pe tata. Mai știi ceva de el? O fi bine?

– Cred ca da, a mințit femeia.

– Mergi și tu sa-l vezi, Elena. Mi-e așa un dor de el, trimite-mi și mie niște poze. Am și uitat cum arata. Elena s-a hotarât sa mearga la spital. Pacientul Ion Tarcatu nu se afla în secția unde fusese internat.

– Încercați la morga, i-a spus o asistenta. Daca știți ca a murit, acolo ar trebui sa-l gasiți. Elena se gândea doar la câți bani avea sa cheltuie cu înmormântarea și era furioasa. La morga a gasit agitație mare. Morții intrau și ieșeau fara oprire. – Numele? A întrebat-o un barbat ce parea responsabil cu primirea și livrarea cadavrelor.

– Elena Topan.

– Hai sa ne uitam în registru. Când a murit?

– Cine sa moara? – Elena Topan.

– Pai n-a murit, a raspuns femeia îngrozita.

– Și atunci ce cautați la mine? S-a enervat domnul.

– Eu sunt Elena Topan. Mortul e tatal meu.

– De ce nu spuneți așa? Credeți ca am timp de glume? Numele mortului?

– Tarcatu Ion. Omul a început sa rasfoiasca registrul – nicio urma de Ion.

– Nu-i la mine. Poate n-o fi mort. – Imposibil, m-au sunat de la spital când a murit.

– Ce vârsta? – Șaptezeci de ani.

– Am un moș dupa care n-a venit nimeni și i-am ratacit eticheta. S-ar putea sa fie el, dar trebuie sa-l identificați.

– El el, a raspuns Elena, fara sa-i acorde o minima atenție decedatului scos din frigider.

– Atunci luați-l ca și așa nu mai am locuri. Va aștept cu sicriul. Gasiți mai ieftine peste drum, la Costel. Cheltuielile n-au fost atât de mari cum se aștepta Elena. În plus, avea sa-l sune pe frate-sau Nicu, în Spania, sa-i dea jumatate din bani. – Alo, Nicu, sa vii repede ca la noi e cald și îl îngrop poimâine.

– Stai așa, mai Elena, ziceai ca tata e bine și acum îmi spui ca e mort? Unde gasesc eu bilet de avion atât de repede? N-a venit nimeni la priveghiul mortului. Elena îi speriase pe toți ca pute și arata ca un strigoi. Pâna și popa în biserica a refuzat sa-l priveasca. I-au pus capacul repede și au gonit cu el spre cimitir. Nicu a ajuns când îl coborau în groapa.

– Elena, nu puteai sa mai aștepți câteva ore? Sa-mi iau și eu ramas bun cum se cuvine.

– Se grabea popa, ce era sa fac? Vezi ca trebuie sa-mi dai doua mii de lei. Și sa mergem la notar sa facem actele.

– De asta îți arde ție acum?

– Pai îmi arde, ca tu ți-ai facut un rost în Spania. Eu ma zbat în saracie. Macar vând casa și ramân cu ceva.

– Cum sa vinzi casa?

– Uite așa, ca doar eu am avut grija de amândoi cât au fost în viața. Casa mi se cuvine mie. Noroc ca nu era nimeni sa-i vada cum se cearta în mijlocul cimitirului. Într-un final, Nicu a cedat și a fost de acord sa renunțe la casa parinteasca în favoarea Elenei. Într-o zi, Elena s-a trezit la poarta cu o vecina.

– Auzi, fa, n-am vrut sa-ți spun, dar îți zic. De câteva zile se aud voci din casa alor tai. În miez de noapte începe așa, ca un bocet, și ține pâna la ziua. Dimineața, barbatu-meu se jura ca l-a vazut pe Ion pe prispa.

– Fugi de-aci! A repezit-o Elena.

– Parinte, vorbește lumea ca tata s-a întors strigoi și ne bântuie.

– Fa și tu o slujba, da ceva de pomana, sa i se linișteasca sufletul. A doua zi, femeia a primit iar reclamații de la vecini. Cineva le batea noaptea în poarta și le agita câinii, cum obișnuia sa faca Ion. Elena nu mai știa ce sa creada.

– Trebuie sa dezgropi mortul, sa-l înțepi și sa-i scoți inima. O învațase o baba vrajitoare.

– Cum sa fac așa ceva?

– Daca nu, o sa te bântuie toata viața. Trebuie sa îi scoți inima și sa o lași sa putrezeasca în casa în care a murit. Te ajuta baiatul meu, ca a mai facut din astea. Elena și-a facut curaj și a acceptat. În miez de noapte au scos mortul din groapa și i-au luat inima. Ma rog, ce mai ramasese din ea.

– Acum du-te în casa și ascunde- o sub pat.

– Pe întuneric? Mâine dimineața nu e bine? Ca acum mi-e frica.

– Trebuie dusa imediat. Ia furca cu tine. Elena tremura. Ținea furca întro mâna și bucata de inima în cealalta. Spunea în gând Tatal nostru și își facea cruce cu limba în gura ca sa alunge spiritele. A deschis poarta și s-a îndreptat spre casa. I se parea ca vede lumina înauntru.

– E doar în mintea mea, își spunea singura. Strângea furca cu putere. Ușa casei a scârțâit de parca era vie. Ochii Elenei încercau sa vada prin întuneric. I se parea ca vede în mijlocul casei o umbra care se tot mișca. Și parca suspina ușor, cum obișnuia sa faca Ion când își plângea nevasta.

– Tata, tu ești? Umbra nu i-a raspuns. Se mișca în ritmul respirației și parca începea sa aiba chip.

– Tata, tu ești? a întrebat din nou.

– Credeai c-am murit, Eleno? Mâna femeii, strânsa pe furca, parca acționa singura. S-a înfipt adânc în umbra aceea o data, înca o data și tot așa pâna ce n-a mai putut. Dupa care Elena a ieșit în curte, urlând cuvinte de nepriceput. Vecinii alertați, au ieșit din case.

– A înnebunit Elena.

– E mort, l-am omorât. Câțiva barbați au intrat în casa. Într- o balta de sânge plutea cadavrul unui batrân ce aducea cu Ion Tarcatu. Acum chiar murise.

Ancheta a descoperit ca Ion nu decedase în spital. Pur și simplu disparuse fara urma și, fiind considerat al nimanui, cine sa se mai preocupe de gasirea lui?

Omul reușise, cumva, sa gaseasca drumul spre casa. Iar aici sfârșise în furca înfipta de propriul copil care-l crezuse strigoi.