ceausescu

România a investit milioane de dolari, dar și expertiză și know-how, în toată lumea, înainte de 1989. Aceste investiții erau gândite de Nicolae Ceaușescu să asigure influență pentru țara noastră în aceste zone ale lumii, dar și venituri de miliarde de dolari.

Din păcate, în loc să fie valorificate, guvernele post 1989 au realizat un adevărat jaf național.

Un oraș întreg construit de români în Ucraina
România a fost unul dintre acționarii Combinatului de Îmbogățire a minereurilor acide din Ucraina de la Krivoi Rog (foto sus, dreapta).

În cazul acestui proiect, România se angaja să realizeze 26,7% din valoarea investiției, echivalentul a peste 700 milioane dolari la vremea respectivă în anii 80. Aceasta era cea mai mare investiție a României peste hotare. Combinatul urma sa devina cel mai mare furnizor de minereu-pelete-pentru siderurgia românească, îndeosebi pentru Sidex Galați.

Puțini știu, însă, că pe lângă pe lângă utilajele grele din combinat, românii au construit un adevărat la oraș la Krivoi Rog. Specialiștii români au construit blocuri de locuințe, școli și grădinițe pentru ucrainenii din Krivoi Rog.

Computerul central al combinatului era și el românesc. Din păcate, lucrările la combinat au fost abandonate pe fondul căderii URSS, iar guvernele românești de după 1989 nu s-au mai arătat interesate de recuperarea investiției.

În 2005, o analiză a Săptămânii Financiare nota că în contextul pieței oțelului de-atunci, produsele de la Krivoi Rog ar fi fost perfecte pentru Combinatul de la Galați.

100 de milioane de dolari investiți în SUA și China!
În anul 1978, Nicolae Ceaușescu vizitează pentru a doua oară, ca președinte al României, Statele Unite ale Americii.

Acolo, președintele Jimmy Carter i-a făcut o propunere fabuloasă și unică în același timp, având în vedere că România făcea parte, cel puțin oficial, din blocul țărilor comuniste: listarea economiei țării noastre la bursă.

Istoricul Cristian Troncotă a cercetat arhivele și a aflat că Jimmy Carter i-au spus lui Ceaușescu că economia României valora, atunci, 170 de miliarde de dolari. Investițiile americane s-ar fi făcut atunci după formula 51% România – 49% SUA.

Ceea ce se știe mai puțin este că până să investească americanii în România, fie ea comunistă sau nu, a investit România în SUA!

În 1989, Ceaușescu îi spunea în discuția pe care a avut-o cu Mihail Gorbaciov pe 4 decembrie, că România a investit câte 100 de milioane de dolari în SUA și în China.

„Noi importăm cărbune cocsificabil din Statele Unite ale Americii, iar cu câțiva ani în urmă am şi investit 100 de milioane acolo – suntem deci proprietari”, a zis Ceaușescu, conform stenogramei oficiale. Și mai departe: „Am investit în China în cărbune cocsificabil…”.

Șansele ca Nicolae Ceaușescu să fi mințit sunt mici, dată fiind importanța interlocutorului și a subiectului, care ar fi știut imediat dacă nu e adevărat. Ce s-a întâmplat cu participația românească din minele din SUA, doar Securitatea știe…

Rafinării în Siria, hidrocentrale în Algeria, construcții majore în Sudan
Toate acestea au fost realizate de către România lui Ceaușescu, înainte de 1989. Relația cu Siria a fost una privilegiată.

Rafinăria de la Banyas, fabrica de fosfați de la Homs, fabrica de ciment de la Sheikh Said, rețele electrice, de transport gaze, sute de clădiri publice (școli, dispensare, sedii administrative) și peste 27.000 de hectare din bazinul Eufratului care au fost redate agriculturii sunt doar câteva dintre elementele infrastructurii Siriei realizate cu bani, tehnică și consultanță românească în perioada 1972- 1989.

O situație asemănătoare s-a petrecut și cu Algeria. România a livrat patru instalații de foraj pentru exploatarea țițeiului, iar după ce partea algeriană a fost mulțumită, au cerut și o echipă de consultanță. Prima echipă de 35 de specialiști a ajuns în 1968. În 1969 au mai solicitat 70 de specialiști români.

România s-a implicat și în proiectele miniere algeriene.Geologii români prospectau resursele de cupru, minereu radioactiv, sare şi marmură. Algerienii au solicitat 10 specialiști pentru noile edificii din capitală şi participare la construcția a patru fabrici de cărămidă. Pentru supraînălţarea barajului Ksob au cerut 65 de ingineri. Românii s-au implicat și în dezvoltarea complexului petrochimic de la Skikda (foto sus).

Țara noastră a vândut în Algeria mașini „Dacia”, „ARO” și 200 de tractoare, încasând 30 de milioane de lei valută. Ceaușescu țintea 100 de milioane de dolari, valoarea schimburilor comerciale.

În Sudan, românii au construit clădirea Parlamentului (Adunării Naționale) din Khartoum. Edificiul, folosit până astăzi, a fost proiectat de arhitectul român Cezar Lăzărescu, în stilul socialist al vremii.

Pe lângă Parlament, românii au mai construit fabrici, instalații petroliere, clădiri pentru instituțiile statului, case. De altfel, Sudanul încă datorează României peste 169 de milioane de dolari.

Libia: Ceaușescu a obținut un zăcământ uriaș pentru România, Guvernul Văcăroiu l-a dat pe nimic
Cu Libia, situația este simptomatică pentru jaful național de după 1990: Ceaușescu a construit școli și drumuri, iar în schimb a primit dreptul să exploatăm uriașul zăcământ Murzuk.

Acest zăcământ valorează miliarde de dolari, adăpostind de două ori mai mult țiței decât în tot subsolul României. Guvernul Văcăroiu l-a vândut în 1992, gigantului spaniol Repsol, pentru suma derizorie de 85 de milioane de dolari. Practic, mai puțin decât au costat școlile și drumurile construite de Ceaușescu în Libia.

Investițiile din Maroc, Cuba, Guineea, Mozambic, Nigeria sau Congo nici nu le mai numărăm.

Acum trei ani, guvernatorul Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu, afirma că în 1990, România avea de încasat peste 2,7 miliarde de dolari de pe urma investițiilor făcute de Ceaușescu în străinătate.

Dintre acestea, care s-ar fi putut obține măcar influență economică în aceste țări, statul român democratic nu a obținut mai nimic. Mai rău, Clubul de la Roma, cel care ne obliga să plătim toată datoria externă în anii 80, a „sfătuit” Bucureștiul să ierte de datorii aceste țări.

Astfel că Guvernele de la București au șters datoriile cu buretele. Chiar și așa, după acest jaf național, România mai are de încasat 900 de milioane de dolari de pe urma investițiilor lui Ceaușescu în străinătate.

România are, în 2023, o datorie externă de aproape 100 de miliarde de euro…

Elena și Nicolae Ceaușescu au fost caracterizați, de contemporani, drept un cuplu inseparabil. Cei doi s-au cunoscut în perioada interbelică, între două perioade de detenție ale lui Nicolae Ceaușescu, în condiții puțin cunoscute, dar disecate de specialiști.

Nicolae și Elena Ceaușescu au fost unul dintre cuplurile dictatoriale notorii din Europa comunistă. Cei doi au hotărât destinul României timp de câteva decenii.

Nicolae, spun contemporanii, a fost influențat decisiv, în sens malefic, de soția sa Elena, considerată o „eminență cenușie” a României totalitare.

Dacă Nicolae Ceaușescu a fost considerat un „comunist de omenie“, Elena a fost descrisă ca un „geniu al răului”.

După instaurarea comunismului în România și în special după ascensiunea lui Ceaușescu la putere, soții erau inseparabili. „El nu putea sta fără ea“, mărturiseau cei care le stăteau aproape.

O iubire bolnăvicioasă, spun unii specialiști, o dependență în cuplu.

„Cele două personaje și activitățile din birourile lor funcționau pe principiul vaselor comunicante. În logica normală a senectuții s-ar fi produs o anume disoluție a cuplului. Și o remodelare a cotidianului după boli cronice, nepoți sau hobby-uri amânate. Ei se propteau însă, unul de celălalt, în jilțurile puterii. O dragoste bolnavă părea să-i fi legat pe vecie. Nu se încredeau decât unul în altul. Faraonul și Faraoana lui – tiranii poporului”, scria Lavinia Betea în „Ceaușescu și epoca sa”.

Modul în care a debutat această relație, care avea să se transforme într-o iubire bolnăvicioasă țesută în mrejele tiraniei, este cunoscut prin intermediul documentelor și mărturiilor vremii, evident cu elemente de necunoscut. Inclusiv relația timpurie a celor doi este presărată cu legende urbane și bârfe de partid.

Lenuța lui Briceag, o tânără dezghețată în Bucureștiul interbelic
Portretul Elenei Ceaușescu în tinerețe, cel puțin așa cum reiese din mărturiile vremii, este diferit de cel consacrat, din anii puterii de primă doamnă a României comuniste.

Elena Ceauşescu s-a născut în 1916 sau 1919, în satul Petreşti, judeţul Dâmboviţa, în familia lui Nae și Alexandrina Petrescu.

Familia Lenuței, cum era cunoscută Elena în tinerețe, era ceva mai avută decât a viitorului soț Nicolae Ceaușescu. Tatăl Nae avea un mic magazin gospodăresc, unde vindea printre altele și bricege, o noutate a epocii. Tocmai de aceea, Elena Ceaușescu era cunoscută în anii copilăriei și a adolescenței drept „Lenuța lui Briceag”. Lenuța avea și o poreclă mai puțin ortodoxă.

„După Revoluţie, au ieşit la iveală, însă, câteva zvonuri din partea locului, care păreau să i se potrivească. Era subţire şi înaltă. Iar în sat i se spunea «Păsărica». Şi asta fiindcă nu obişnuia să poarte chiloţi”, preciza Edward Behr în lucrarea sa „Kiss the Hand You Cannot Bite”.

Elena se potrivea de minune, ca temperament, cu viitorul soț, fiind tăcută, preferând izolarea, plimbarea prin pădure sau observatul păsărilor din clopotniță. Nicolae Ceaușescu era la fel, introvert, complexat de o bâlbâială din copilărie.

La fel ca Nicolae, Lenuța nu se omorâse cu școala. Avea doar patru clase absolvite, cu rezultate slabe.

Pe vremea când Nicolae Ceaușescu deja își făcuse intrarea în ilegalitatea comunistă, Lenuța lui Briceag pleacă la București pentru a-și face un rost. Este adusă în capitală, de Gogu Petrescu, fratele ei mai mare.

Spre deosebire de majoritatea fetelor de la țară care intrau ca menajere la bucureștenii cu dare de mână, Lenuța alege să devină ucenică în industria textilă, la Uzinele Lantex, un semn de emancipare pentru acele vremuri. Era descrisă de contemporani ca o tânără de 17 ani dezghețată și ambițioasă. „Fata intrase ucenică de repasatoare la un atelier de confecții textile. După relatările celor care au cunoscut-o, era o fată dezghețată, energică și cu ambiții mari“, precizează Lavinia Betea în aceeași lucrare.

Mentorul Lenuței a devenit Rașela Rozensfeld, la rândul său muncitoare. Atât fratele Gogu, cât și Rașela intraseră în contact cu ideile comuniste care circulau prin mediile muncitorești. Rașela îi împărtășise aceste idei și Lenuței. Au prins de minune, mai ales că tânăra era ambițioasă și nemulțumită de statutul său. Munca în fabricile României interbelice era grea, normată după dorințele, caracterul și nevoile patronului.

Lenuța Petrescu dădea dovadă de cochetărie și independență, poate cu tente feministe. „Zveltă, cu pielea măslinie, ochi verzi și păr castaniu bogat, se îmbrăca și se purta ca o femeie cu așteptări mari de la viață”, se arată în cartea „Ceaușescu și epoca sa“.

Fratele Marin sau fratele Gogu? Un mister al primei întâlniri
Atrasă de ideile comuniste, influențată de Gogu Petrescu și Rașela, Lenuța se înscrie în Cercul Cultural Muncitoresc, iar apoi, în 1937, în Partidul Comunist Român. În legătură cu adeziunea timpurie a Elenei sunt însă controverse.

În anul 1937, Nicolae Ceaușescu era deja un ilegalist cunoscut. În noiembrie 1933 devenise membru al Uniunii Tineretului Comunist din România, iar din 1936 era secretar regional al UTC. Fusese arestat de patru ori, prima dată în 1933 pentru agitație comunistă. Nu a stat mult în pușcărie și s-a ocupat mult cu propaganda și agitația comunistă în rândul muncitorilor fiind considerat de autoritățile vremii drept ”agitator periculos”.

Începând cu anul 1936, Nicolae ajunge din nou în închisoare, fiind transferat la Doftana. De această dată însă alături de un lot de ilegaliști celebru, cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol sau Vasile Luca. De altfel, se spune că aici și-a început Ceaușescu cu adevărat cariera politică. Nicolae a fost eliberat în 1938 și atunci ar fi cunoscut-o pe Elena Petrescu, viitoarea soție. Împrejurările sunt puțin cunoscute.

Unele legende din perioada comunistă spun că l-ar fi cunoscut pe Nicolae prin intermediul fratelui mai mare al dictatorului, prin Marin Ceaușescu. Gurile rele spuneau că s-ar fi și iubit cu Marin, viitorul cumnat, înaintea lui Nicolae. Cel mai probabil, însă, așa cum arată și specialiștii Elena s-a cunoscut cu Nicolae prin intermediul lui Gogu Petrescu, fratele Lenuței. Acesta le-ar fi făcut cunoștință.

Pentru Elena, Nicolae Ceaușescu era un adevărat erou, ilegalist cu ani de pușcărie, avea funcție în partid, cunoștea lideri comuniști din România.

Amorezul Ceaușescu și Lenuța „Regina Muncii”
Cert este că Nicolae Ceaușescu s-a îndrăgostit de Lenuța Petrescu. O demonstrează un bal muncitoresc din Ferentari. Mai precis era vorba despre un eveniment organizat pe 13 august 1939, de muncitorii din industria textilă, pielărie și încălțăminte, în Parcul Veseliei din Ferentari. Participau peste 1000 de muncitori și evident era monopolizat de idei și activități comuniste.

Balul culmina cu un concurs de frumusețe. Nu era însă un juriu, sistemul funcționa în felul următor: ce tânără strângea cele mai multe cărți poștale cu numele ei trecut pe ele, câștiga titlul de Regina Muncii. Evident, cărțile poștale erau contra-cost și erau achiziționate de admiratorii care treceau pe verso numele favoritei. Cărțile poștale erau și un mod de a face propagadă comunistă.

Ei bine, fascinat de Lenuța Petrescu, Nicolae Ceaușescu reușește să împrumute bani de la măcelarul Iftimie Iliescu și a cumpărat cele mai multe cărți poștale pe care a trecut imediat numele favoritei. Lenuța a fost, în consecință, desemnată Regina Muncii. Propriu-zis, la acel bal Nicolae și Elena ar fi început să formeze un cuplu.

După numai un an de iubire, Ceaușescu ajunge iar după gratii, de aceată dată la Jilava. Lenuța continuă să-l viziteze, considerându-l mare luptător comunist. Iubirea era pătimașă, gardienii fiind mituiți pentru a-i lăsa pe amorezi să beneficieze de momente de intimitate.

Tot gurile rele spun că Elena l-ar fi înșelat pe Nicolae pe perioada detenției. Cert este însă că ei rămân împreună, iar în decembrie 1947 se căsătoresc. Lenuța era însărcinată în șapte luni cu Valentin, fiul cel mare dintre cei trei copii ai cuplului, care a fost urmat de Zoe și Nicu.

Nicolae și Elena s-au căsătorit în spirit socialist, doar civil, fără ceremonie religioasă. Au sărbătorit, intim, tot muncitorește, cu un kilogram de brânză și o sticlă de rachiu.

După lovitura de stat din decembrie 1989 statul a fost capturat de gruparea Iliescu cu sprijinul KGB-ului și al CIA. Peste noapte din stat național am devenit Republica Infractorilor, un stat subordonat puterilor suzerane, fără dreptul de a întreține relații diplomatice și de a negocia tratate internaționale. Relațiile internaționale au rămas limitate spre inexistente. Mini-Schengen ne arată statutul nostru de colonie.

Acum ceva ani îi întrebam pe colegii mei!? Câți dintre voi are contract de colaborare cu Departamentul de Stat al SUA, câți dintre voi a beneficiat de burse de studii în Occident sau a făcut cineva parte din fundațiile domnului George Soroș? Liniște în sală. Niciunul. Le-am spus atunci că orice demers politic ar face se va lovi de un zid, iar porțile Ambasadei SUA la București vor fi zăvorâte pentru ei. De ce? Pentru că nu-s de-ai lor, cum îi place românului să spună despre slugile vremelnice pe care le tot votează de 34 de ani.

În anii 90` toți visau să vină americanii, dar ei tot se făceau așteptați. Într-un final au venit prin 1996. L-au racolat imediat pe umilul Emil, au numit-o în funcția de șef al Cancelariei Prezidențiale pe tânăra Veronica, spion cu nume de cod și toate cele. Au venit cu George Soroș și o valiză încărcată cu 5 milioane de dolari pentru ong-uri. În ong-urile lui Soroș au crescut o nouă generație politică după chipul și asemănarea CIA, pline de trădători de țară ce au ajuns mai apoi miniștri și în fel de fel de funcții alese. Macovei, vodca și a-i ei.

După lovitura de stat din decembrie 1989 statul a fost capturat de gruparea Iliescu cu sprijinul KGB-ului și al CIA. Peste noapte din stat național am devenit Republica Infractorilor, un stat subordonat puterilor suzerane, fără dreptul de a întreține relații diplomatice și de a negocia tratate internaționale. Relațiile internaționale au rămas limitate spre inexistente. Mini-Schengen ne arată statutul nostru de colonie.

Acum ceva ani îi întrebam pe colegii mei!? Câți dintre voi are contract de colaborare cu Departamentul de Stat al SUA, câți dintre voi a beneficiat de burse de studii în Occident sau a făcut cineva parte din fundațiile domnului George Soroș? Liniște în sală. Niciunul. Le-am spus atunci că orice demers politic ar face se va lovi de un zid, iar porțile Ambasadei SUA la București vor fi zăvorâte pentru ei. De ce? Pentru că nu-s de-ai lor, cum îi place românului să spună despre slugile vremelnice pe care le tot votează de 34 de ani.

În anii 90` toți visau să vină americanii, dar ei tot se făceau așteptați. Într-un final au venit prin 1996. L-au racolat imediat pe umilul Emil, au numit-o în funcția de șef al Cancelariei Prezidențiale pe tânăra Veronica, spion cu nume de cod și toate cele. Au venit cu George Soroș și o valiză încărcată cu 5 milioane de dolari pentru ong-uri. În ong-urile lui Soroș au crescut o nouă generație politică după chipul și asemănarea CIA, pline de trădători de țară ce au ajuns mai apoi miniștri și în fel de fel de funcții alese. Macovei, vodca și a-i ei.

Presa astăzi își spune șopron CNN, UMDIGI24, nu mai avem TVR și Scânteia. TVR a fost ocupat politic și lăsat să moară în agonie, ca mai tot ce a avut bun România. În orice oraș te duci în țara asta vezi ruine. Ruinele României de altădată, România care a ridicat întrun sfert de veac ceea ce noi nu putem distruge și jefui într-un veac. E munca părinților și bunicilor noștri de care ne-am bătut joc. O să se termine și cu diaspora, se va prăbuși și bula imobiliară, natalitatea e pe linie moartă, iar țara geme la o datorie ce bate spre 200 de miliarde.

Instituțiile statului sunt capturate de clanuri mafiote, săgețile ambasadelor ”streine” și te miri ce neica nimeni numit politic de niște hoți slugarnici la licurici. Toate-s capturate. Nimic nu mișcă fără voia stăpânirii. Anual dispar zeci de miliarde din România și nimeni nu mișcă un deget. Se estimează că s-au furat în cei 34 de ani negri ai postdecembrismului circa o mie de miliarde de dolari. România a ajuns o biată colonie în care bugetul național trebuie să primească aprobarea informală a ambasadorului american și în care CIA controlează presa, armata și serviciile. Miliarde se evaporă anual pe armament, armament care de cele mai multe ori nu este livrat niciodată sau ne trezim cu fiare vechi de 40 de ani.

Republica plătește tribut pentru a menține fanarioții la putere

Am dat zilele astea 1 miliard de euro pe rachete PATRIOT. Păi la fiecare baterie PATRIOT achiziționată de România în avans s-a furat 1 miliard de euro. Un audit al Curții de Conturi a descoperit că Guvernul American a omis să livreze Ministerului Apărării Naționale produse și servicii în valoare de peste 213 milioane de dolari, deși plata în avans fusese efectuată de statul român în perioada 2013-2016. Departamentul de Stat al SUA a aprobat vânzarea către România de rachete antinavă. Costul estimat: 300 de milioane de dolari.

Asta se întâmpla prin 2020. Anul trecut slugile de la București au întrebat de rachete la presiunea Curții de Conturi. Partenerul nostru de peste ocean ne-a transmis că putem considera cei 300 de milioane de dolari plătiți în avans SUA drept ajutor de război pentru Ucraina. Au fost și atenționați să nu mai vină cu astfel de întrebări deoarece România nu mai este stăpână pe propriile finanțe în contextul datoriei externe. Ne-au dat miliarde împrumut la dobânzi colosale pe care i-am dat înapoi creditorilor gratuit. Așa am ajuns la minunata datorie de circa 162,434 miliarde euro. Nu vă speriați, tocmai a mai împrumutat Nicu și Marcel încă 757 de milioane de lei de la bănci. Trebuie să plătim rachetele tovarășilor. Am ajuns mai rău ca pe vremea SOVROM-urilor ruso-române. Măcar atunci știam că muncim pentru ruși. Acum totul e ținut la secret pentru că presa, armata și serviciile sunt anexele CIA.

Analfabetul Ciolacu nu știe că are deja soarta pecetluită. Ambasada a spus că nu va ajunge niciodată președintele României. Iepurașul va fi scos din joben. CIA are nevoie de oameni ca Geoană, slugi infecte și jefuitori de veacuri peste prăpăditul popor român.

Toți acești politicieni născuți sub fusta bunicuței kgb-iste, Ion Ilici Iliescu, vor să fie regi peste un popor de amărâți.

Dacă nu am plăti miliarde pentru stăpânii lumii, am avea și noi pensii de 1000 de euro ca în Germania și Franța. După ce că țin 5 milioane de români în sărăcie lucie și îi pensionează la 65 de ani le mai și fură din amărâta aia de pensie, pentru a trimite la pensie gunoaiele sistemului la 45 de ani cu venituri de cinci ori mai mari decât în activitate. Așa se mențin la putere supușii licuriciului și slugile ce stau pe sub mesele ambasadelor străine.

Licuriciul spală putina

Câștigarea inevitabilă a războiului din Ucraina de către Rusia ne va arunca din nou în barca Estului. Tovarășii noștrii vând tot ce au prin România. Ford a trecut la turci. Franklin Templenton vinde toate acțiunile jefuite de la Fondul Proprietatea. Spală putina și ne lasă în brațele Rusiei, cum au făcut și la Yalta. România va avea de ales între modelul Zelenski și ocupația pașnică. La cum stau lucrurile acum, nimeni nu va dori să lupte împotriva Rusiei, mai degrabă ar întoarce armele împotriva trădătorilor de țară Werner, Nicu și Marcel. România va avea de ales între recuperarea Basarabiei și o relație pașnică cu Rusia sau distrugerea țării.

Nu putem distruge țara cum a făcut Zelenski cu Ucraina. Securiștii și eșaloanele doi și trei din partidul comunist nu au reușit în 34 de ani să zugrăvească ce a construit Ceaușeașcu, darămite ce ar putea distruge Rusia într-o confruntare directă. Oricum, dacă ar ajunge Rusia la Odesa, Marcel și a-i lui ar preda cheile cetății necondiționat. Războiul din Ucraina a reconectat unitățile joase de pe cheiul Dâmboviței cu Kremlinul, iar oamenii PSD fac miliarde prin importul de mărfuri din Federația Rusă.

„Omenirea trebuie să pună capăt războiului, altfel războiul va pune capăt omenirii.” – Jhon F. Kennedy.

sursa: Anchetatorii.ro

Regimul comunist din România a fost marcat de un moment de cotitură în decembrie 1989, iar Virgil Măgureanu, primul director al SRI, a adus la lumină detalii inedite despre acea perioadă. A recunoscut că deja în septembrie 1989 avea cunoștință despre evenimentele care aveau să aibă loc în decembrie și chiar s-a întâlnit cu cei care au aflat ce rol urmau să aibă în acea perioadă.

„Am știut, și mărturisesc în premieră absolută, că lucrurile se vor prăbuși în acel an. În septembrie, am cunoscut deja rolul pe care îl vor juca, din păcate, mai mult din exterior decât din interior, cei care vor pune capăt regimului Ceaușescu.”

În declarațiile sale, Măgureanu a subliniat că în septembrie a avut cunoștință că decembrie va marca finalul acelei perioade și că a interacționat personal cu câțiva indivizi care au aflat în aceeași lună ce rol le va reveni. Totuși, unele dintre aceste persoane au avut un rol considerat de el nefast, având în vedere desfășurarea scenariului în Târgoviște.

În decembrie 1989, Virgil Măgureanu a făcut parte din echipa care i-a condamnat la moarte pe Nicolae și Elena Ceaușescu, iar ulterior a devenit director al SRI în perioada 1990-1997.

Într-un context similar, generalul Ranco Pitu, fost procuror-șef la Sectia Parchetelor Militare, a adus la iveală detalii despre rolul jucat de Ion Iliescu în acea perioadă tumultoasă. El a dezvăluit că gruparea condusă de Ion Iliescu a fost constituită încă din anii ’60 cu scopul de a înlătura regimul lui Nicolae Ceaușescu, menținând totuși România în sfera de influență a URSS.

Pitu a subliniat că preluarea puterii în decembrie nu ar fi fost posibilă fără mobilizarea maselor, inițial la Timișoara și ulterior la București, dar și fără sprijinul total al Ministerului Apărării Naționale. A evidențiat că generalul Victor Atanasie Stănculescu a avut un rol determinant cel puțin în ziua de 22 decembrie, deținând puterea totală pentru câteva ore.

Acesta a adăugat că pe 22 decembrie a existat un pact între Ion Iliescu și liderii armatei. Conducerea militară ar fi garantat lui Ion Iliescu preluarea și menținerea puterii totale în schimbul exonerării lor de responsabilitate pentru represiunea armată asupra populației anterioară acelei date.

Generalul Pitu a subliniat că în decembrie ’89 nu au existat teroriști, susținând că această poveste a fost un pretext pentru acoperirea unor acțiuni care implicau armata împotriva propriilor cetățeni, subliniind că acești generali care au comandat acțiuni de reprimare au dorit să scape de responsabilitate penală.

Concluzionând, el a precizat că evenimentele din decembrie ’89 au fost generate de un foc fratricid între forțele armate care se presupuneau a fi de aceeași parte a baricadei. De asemenea, a remarcat că nu acuză armata ca instituție, ci pe acei generali care au acționat într-un mod care a trădat interesele armatei și ale întregii națiuni.

Procesul legat de evenimentele din decembrie ’89 a continuat, iar Curtea de Apel a decis că Ion Iliescu poate fi judecat în Dosarul Revoluției, fiind aduse acuzații că, în calitatea sa de șef de stat și de guvern, a indus în mod intenționat opinia publică în eroare și a contribuit la situațiile de violență și pierderi umane în perioada respectivă.

Fostul sef al SRI, Virgil Magureanu, anunta ca stia din septembrie 1989 ce se va intampla in decembrie 1989 pic.twitter.com/XpbZG65dyx

— aktual24.ro (@ak24ro) January 2, 2024

Falsurile și umbrele trecutului înspăimântător al lui Marcel Ciolacu încep să iasă încet la iveală, în timp ce sistemul creat de mafia de partid și de stat care l-a asasinat pe Nicolae Ceaușescu se prăbușește ca un mamut cu picioare de lut.

După 1989 asasinii lui Ceaușescu au ascuns adevărul despre lucrurile bune de dinainte de lovitura de stat. România avea înainte de 1989 o economie performantă, a zecea țară industrializată a lumii. Produceam tot ce consumam și furnizam și la export. În 1989 a fost o lovitură de stat condusă de Ion Iliescu și spionii KGB/GRU/CIA, după înțelegerea de la Valletta dintre Gorbaciov și Bush senior. România a ieșit învinsă în urma Războiului Rece, iar consecințele le resimțim până astăzi.

PSD, partidul lui Iliescu și anexele lui au devalizat țara și au mutat totul pe persoană fizică. Marcel Ciolacu este moștenitorul lui Ion Iliescu, conducătorul PSD, partidul născut din FSN. Ei sunt cei care au furat visele românilor în cei 34 de ani negri ai postdecembrismului.

PSD și Marcel Ciolacu sunt moștenitorii de drept ai lui Ion Iliescu și FSN cei care l-au executat pe Nicolae Ceaușescu într-un proces ilegal și ilegitim, o mascaradă demnă de analele justiției la nivel mondial.

După lovitura de stat din decembrie 1989, adevărul despre evenimentele care au dus la căderea regimului comunist din România a fost deseori umbrit de oameni care pretind că apără democrația, dar care în realitate ascund o istorie întunecată și plină de falsuri. Unul dintre acești actori cheie este Marcel Ciolacu, actualul lider al PSD, care se erijează într-un fals erou al Revoluției, dar care, în realitate, este moștenitorul unei epoci întunecate. Regimul mafiei de partid și de stat care distruge țara de 34 de ani și-a creat propria Republică, Republica Infractorilor, iar Marcel Ciolacu prin acțiunile sale ilegitime și corupte o redefinește sublim.

Ciolacu și PSD-ul pe care îl conduce sunt moștenitorii direcți ai FSN-ului și a-i lui Ion Iliescu, grupare responsabilă de crime împotriva umanității până astăzi nepedepsite. Republica Infractorilor condusă de Marcel Ciolacu a fost construită la bază pe crimele din decembrie 1989 și din 13-15 iunie 1990. PSD, copilul FSN, a devalizat țara și a transferat averi imense către clanurile mafiote, lăsând în urmă o Românie marcată de sărăcie și corupție.

Mai mult decât atât, criminalii din decembrie 89 sunt azi cunoscuți ca eroi ai Revoluției. Au drepturi și titluri, pensii și diferite beneficii bănești. Marcel Ciolacu este un impostor al sistemului creat de mafia de partid și de stat în postdecembrism. Șeful PSD se consideră erou al Revoluției deși el era un bișnițar și contrabandist de carton al acelor vremuri. Prin acte false a încercat să obțină titlul de revoluționar de luptător cu rol determinant. Ciolacu a luptat cu cartușele de kent și baxurile de pepsi pe care le vindea la negru în Piața din Buzău.

Ciolacu nu a participat la evenimentele cheie ale Revoluției, dar a dorit să își adjudece, în mod fals și pentru interese personale, titlul de erou național. Această impostură ne arată că liderul PSD încearcă să manipuleze și să distorsioneze istoria în favoarea sa.

Marcel Ciolacu devine pe zi ce trece simbolul imposturii din România, un lider care nu numai că încearcă să-și revendice fals un rol în Revoluție, dar și să perpetueze o moștenire controversată și coruptă, într-o oglindă a unei realități întunecate și controversate din istoria recentă a țării.

La Buzău, revoluționarul Ciolacu a ieșit în stradă abia după ce Ceaușescu a fugit, explică disidentul Gabriel Andreescu.

Din octombrie 1989, Andreescu avea domiciliu forțat la Buzău, iar la fiecare ieșire din casă era însoțit de securitate. În 22decembrie el a fost arestat din nou și dus la București, dar a fost eliberat după căderea regimului comunist.

Ciolacu a ieșit în stradă abia după ce Ceaușescu a fugit

„Fusesem trimis în domiciliu forțat în Buzău, în octombrie 1989. Locuiam la adresa din str. Democrației nr. 42, de unde eram însoțit de acasă la serviciu și înapoi de un securist care îmi stătea umăr la umăr. Întreaga circulație din zonă fusese reorganizată, strada Democrației era singura luminată într-un oraș care noaptea se scufunda în întuneric.

Lumea cunoștea ce se întâmpla și de ce se întâmpla. Exceptând două rude care lucrau la aceeași Direcție a Apelor, în cele trei luni nu s-a manifestat vreun semn de solidaritate cu mine. În ziua de 22 decembrie, după arestarea mea, în oraș nu s-a ridicat nimeni împotriva regimului.

Doar după plecarea elicopterului cu soții Ceaușescu au ieșit locuitorii Buzăului pe străzi. Nimeni nu i-a oprit. Nimeni nu a tras cu gloanțe în ei. Care jertfă? Care eroism? Ce necuviință, deportarea în oraș și arestarea mea din 22 decembrie 1989 să devină „circumstanța” acordării titulaturii de oraș-martir, Buzăului!”, a scris Andreescu, într-un articol publicat de Contributors.

În articol, el arată că toți cei 52 de revoluționari din Buzău au primit acest titlu urmare a faptului că el a fost arestat la 22 decembrie 1989.

„Astfel, 52 de revoluționari din Buzău stau pe spatele unui singur om, deportat și arestat în dimineața de 22 decembrie 1989 și își iau, lunar, indemnizațiile de revoluționari. În fața unei națiuni întregi, în plină zi (și nu noaptea, cum uneori semnează buzoianul Marcel Ciolacu) ei reclamă că au probat merite deosebite în victoria revoluției din decembrie 1989”, a scris Andreescu.

„Decizia premierului Marcel Ciolacu, de a-l demite pe secretarul de stat Mihai Iulian Dodu, după ce acesta-i respinsese cererea de recunoaștere a statutului de „revoluționar cu merite deosebite”, confirmă că partidul care conduce folosirea coruptă a simbolisticii revoluției din decembrie 1989 este PSD. Decizia subliniază și incredibila aroganță pe care și-o permite acest partid chiar înainte de multiplele alegeri din 2024”, concluzionează disidentul.

Aşa-numitul ”grup Iliescu”, care a preluat puterea politică în România în decembrie 1989, a avut ca scop înlăturarea fostului dictator Nicolae Ceauşescu, dar menţinerea țării în sfera de influenţă a fostei Uniuni Sovietice, aceștia fiind spioni KGB și GRU.

Grupul existent în jurul lui Ion Iliescu în 1989, care a preluat puterea în statul român după evenimentele de la sfârşitul lunii decembrie, funcţiona de mai mulţi ani în România, fiind format din persoane marginalizate de către fostul regim al lui Nicolae Ceauşescu şi al căror scop era înlăturarea conducătorului statului, dar menţinerea României în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice.

Fostul preşedinte Ion Iliescu a fost trimis în judecată, alături de Gelu Voican Voiculescu şi de fostul comandant al Aviaţiei Militare, generalul Iosif Rus, acuzațiile fiind de infracţiuni contra umanităţii.

Conform procurorilor, ”în mod constant, până în prezent, Iliescu Ion a negat în public sau a bagatelizat existenţa acestui grup pe care, în realitate, aşa cum o arată probatoriul, l-a condus”, noua conducere a ţării care a preluat puterea în decembrie 1989 susţinând că este ”emanată” de Revoluţie.

”Probatoriul administrat a relevat că pe fondul degenerării relaţiilor bilaterale dintre RSR şi URSS (degradare survenită ulterior momentului ”Praga 1968”), urmare, inclusiv, a gravelor erori de politică internă (ce au produs o stare de nemulţumire profundă şi generală) s-a format şi a evoluat în timp o grupare dizidentă care a avut drept scop înlăturarea fostului preşedinte Ceauşescu Nicolae, dar menţinerea României în sfera de influenţă a URSS. Această grupare a fost formată atât din civili (latura politică), cât şi din militari (latura militară), cu toţii marginalizaţi într-un fel sau altul prin deciziile fostului preşedinte. Componenţii grupului au aparţinut principalelor două filoane militare (MApN şi DSS), de la nivel mediu până la vârf, dar şi structurilor civile ale statului român. Desigur, nu doar membrii acestui grup au manifestat atitudini ostile regimului Ceauşescu, însă prin funcţiile deţinute (implicit, influenţele exercitate), dar mai ales prin raportare la evoluţia istorică (începând cu 22 decembrie 1989), se poate afirma, fără echivoc, faptul că acest grup s-a dovedit eficient în demersul său”, susţin procurorii în rechizitoriu.

Ancheta derulată de-a lungul anilor în Dosarul ”Revoluţiei” relevă că, de-a lungul timpului, persoane cu importante funcţii de decizie în statul comunist – la nivelul Ministerului Apărării, al fostei Securităţi sau al serviciilor de informaţii – aveau cunoştinţă despre existenţa grupului din jurul lui Ion Iliescu şi că membrii acestuia discutau, cu ani înaintea evenimentelor din 1989, despre preluarea puterii.

De altfel, un martor în dosar a relatat că încă din 1987 se ştia despre existenţa unei ”organizaţii clandestine denumită Comitetul sau Consiliul Salvării Naţionale care avea ca scop desfăşurarea de acţiuni împotriva regimului Nicolae Ceauşescu”, formată dintr-o componentă politică şi una militară, din care făceau parte Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, dar şi generalii Nicolae Militaru şi Ion Iăniţă.

Fostul ministru al Apărării din perioada 1980-1985, Constantin Olteanu, a declarat că în 1988 a purtat o discuţie cu generalul Iulian Vlad, şeful Departamentului Securităţii Statului, în urma căreia a aflat de la acesta faptul că în mod periodic Ion Iliescu, generalul Nicolae Militaru şi alţii se întâlneau şi purtau discuţii despre formarea unui nou guvern, în eventualitatea pierderii puterii de către Nicolae Ceauşescu. Într-o astfel de ipoteză Militaru viza funcţia de ministru al Apărării Naţionale.

Un fost şef al unităţii de contraspionaj pentru ţările socialiste a declarat şi el, în calitate de martor în dosar, că generalul Nicolae Militaru, care a fost numit ministru al Apărării în 26 decembrie 1989, fusese trecut în rezervă în perioada comunistă pentru că în ceea ce îl priveşte serviciile de informaţii româneşti demonstraseră ”un anumit ataşament faţă de GRU”, serviciu secret rusesc. În acelaşi timp, un ofiţer de contrainformaţii militare a declarat că ”generalul Militaru Nicolae fusese atras la colaborare de către Serviciul de Informaţii al Armatei Sovietice într-o perioadă în care se afla în Dobrogea, unde se desfăşura o aplicaţie pe hartă cu statele majore ale armatelor ţărilor din cadrul Tratatului de la Varşovia”.

”Nu cunosc motivele pentru care generalul Militaru a fost readus din rezervă după o lungă perioadă de timp în care nu a mai avut contact cu actul de comandă şi a fost numit ministru al apărării naţionale de către domnul Ion Iliescu (….) Cred că numirea sa a avut legătură şi cu participarea acestuia încă din anii 1981-1984 la anumite forme de rezistenţă împotriva regimului Ceauşescu. Cunosc că se afla în legătură cu alte cadre militare active sau în rezervă, într-o activitate ce poate fi numită un complot împotriva regimului Ceauşescu în interiorul căruia Militaru dorea răsturnarea sa pe o cale violentă. Aşadar este posibil ca numirea sa în funcţia de ministru al apărării de către Ion Iliescu să fie o acţiune de recunoaştere a unor merite anterioare. De altfel, Ion Iliescu era la curent cu acţiunile unor grupuri, însă a manifestat tot timpul o prudenţă deosebită”, declara, la rându-i, fostul şef al SRI Virgil Măgureanu, martor în dosar.

Coroborând declaraţiile martorilor, anchetatorii vorbesc despre ”filosovietismul componenţilor grupului dizident”, în cadrul căruia aripa politică, condusă de Ion Iliescu, îşi subordona aripa militară.

”Din perspectivă istorică se constată că membrii grupului, aflaţi în viaţă la data de 22 decembrie 1989, s-au organizat rapid şi eficient şi au avut un rol esenţial în evoluţia ulterioară a evenimentelor. Cu toţii s-au regăsit şi au conlucrat în locaţiile cheie ale zilei de 22 decmebrie 1989 şi intervalul următor de timp. (…) Toţi componenţii „grupului Iliescu” au preluat puterea totală în stat. Iliescu Ion a fost preşedintele României pentru o perioadă de 10 ani”, notează anchetatorii, care subliniază că apropiaţii lui Iliescu au continuat să deţină, după 1989, pentru perioade lungi de timp, funcţii importante în stat.

Procurorii explică şi de ce existenţa acestui grup a fost ascunsă sau negată în tot acest timp.

”Ascunderea existenţei, filozofiei şi acţiunilor acestui grup a fost justificată de filosovietismul componenţilor grupului, începând cu Iliescu Ion. Aducerea la cunoştinţa opiniei publice a preexistenţei unui grup civilo-militar pro-sovietic şi care a apărut în primplanul politico-militar al zilelor Revoluţiei ar fi fost în contrast evident cu dorinţa exprimată de noua putere de a fi percepută ca fiind o reală emanaţie a mişcării revoluţionare din decembrie 1989. Mai mult, o devoalare a adevărului ar fi putut însemna pentru „grupul Iliescu” o periclitare privind preluarea şi păstrarea puterii în stat, dar şi legitimarea în faţa opiniei publice, fiind cunoscută atitudinea anti-sovietică a majorităţii opiniei publice din România”, se arată în documentul citat.

Într-un exerciţiu de imaginaţie de-a dreptul surprinzător, poetul Mircea Dinescu, una dintre figurile cheie ale Revoluţiei din 1989, a declarat că, dacă Nicolae Ceauşescu ar fi fost în viaţă, ar fi câştigat alegerile prezidenţiale de anul viitor cu un impresionant 90%.

Declaraţia controversată a fost făcută în cadrul unui interviu acordat postului de televiziune Prima TV.

Dinescu îşi susţine afirmaţiile prin prezentarea unei comparaţii între perioada comunistă şi cea actuală. Potrivit poetului, oamenii obişnuiţi se confruntă acum cu probleme legate de cheltuielile pentru întreţinerea curentului, a apei şi a impozitelor, situatie pe care nu o aveau în epoca comunistă.

El argumentează că capitalismul sălbatic instaurat în România după Revoluţie a creat un mediu economic disfuncţional, iar problemele sociale, cum ar fi pensiile insuficiente, nu au fost rezolvate.

„Un om normal, care are o pensie amărâtă sau un salariu mediocru, e disperat că la finalul lunii trebuie să-şi plătească curentul, apa, impozitul. În viaţa mediocră de pe vremea comunismului nu aveai această problemă”, a declarat Mircea Dinescu.

Fostul disident merge mai departe și acuză că capitalismul românesc a fost construit de foștii activiști de partid și de angajații fostei Securități. Mircea Dinescu critică faptul că ideea de capitalism în România a fost preluată și implementată de către cei care anterior promovau ideologia comunistă.

„Nici Marx n-a prevăzut că după comunism va veni capitalism făcut de activişti de partid şi de securişti. Şi ceva bişniţari rătăciţi”, a adăugat Dinescu.

În ciuda afirmaţiilor sale, poetul insistă că nu promovează nostalgii comuniste, ci subliniază disfuncţionalităţile capitalismului actual din România. Mircea Dinescu a fost, și rămâne, o voce provocatoare în peisajul politic și cultural românesc, iar declaraţiile sale rămân deschise interpretărilor şi dezbaterilor în societatea contemporană.

ADEVĂRUL DESPRE ROMÂNIA ȘI DECEMBRIE 1989

General maior aviator veteran de razboi
Radu Theodoru

1. Victor Roncea face parte din specia rară a gazetarilor care posedă o conștiință civică rară în sfera eticului, a moralului și a responsabilităților sociale și naționale. Salvat prin conștiința critică de derapajele penibile ale celor 30 de ani de gazetărie a senzaționalului ieftin exprimat printr-un limbaj de rigolă pestilențială, deopotrivă de subordonare politică, economică, patronală, operează în contemporan cu o judecată valorică fermă temeinicită pe esența dinamică a naționalului.

2. În volumul pe care-l prezintă cititorului dornic să-și esențializeze cunoașterea loviturii de stat din decembrie 1989 haotizată deliberat prin mijloacele și tehnicile dezinformării și ale intoxicării intelectuale, Victor Roncea își dovedește capacitățile de analist al evenimentului istoric investigat selectându-i momentele referențiale, în contextul politic Mondial care a finalizat Războiul Rece dintre capitalismul reprezentat de superputerea Statele Unite cu componentele militare NATO și creatura lui rebelă, comunismul, reprezentat de superputerea Uniunea Sovietică având componentă militară Tratatul de la Varsovia.

3. Momentul referențial cheie cu explozie intarziată – lovitura de stat din România și asasinarea rituală a președintelui Nicolae Ceaușescu și a soției sale, Elena Ceaușescu -, este situată geografic de Victor Roncea în Malta, unde se repetă tejghetăria și croitoria politică a celor „mari”, care încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe langă problemele militare de ordin secund au stabilit împărțirea sferelor de influență postbelice. Cu deosebire că Stalin a fost vedeta, occidentalii având nevoie de ajutorul Armatei Roșii, chiar de ei dotată cu tehnică de luptă și bună parte din logistica necesară; pe când la Malta vedeta a fost Bush, Gorbaciov acceptând să dea față umană dictaturii comuniste, democratizand-o și, implicit, să restrângă sfera de influență sovietică în Europa de Est și, probabil, nu numai, după doctrina guvernului din umbră al Statelor Unite: „să nu câștigăm războiul cu comunismul, nici să nu-l pierdem, să-l umanizăm”.

Acest moment referențial este bine documentat de Victor Roncea, care în mod cu totul lăudabil introduce în temă papalitatea, reprezentată atunci de un papă cu totul original, făcând un joc pe muchie de cuțit între Oculta care l-a papalizat, doctrina New Age travestită în ecumenism și catolicismul pe care l-a subminat la Conciliul Vatican II, dar numai până la un punct de la care n-a mai cedat, intrând în pierdere de viteză, apoi scos din joc.
Pentru a înțelege mai bine momentul Malta, cu rădăcinile lui în politica Ocultei prin Roosevelt, ar fi fost interesant să se citeze din scrisoarea acestuia către Stalin, intermediar fiind marele rabin Zabruski, prin care i s-a promis dictatorului roșu ieșire la Mediterana. Citez din textul scrisorii:

„Casa Albă, Washington, 20.02.’43.
Draga Domnule Zabruski,
Cum am avut plăcerea de a vă spune, ca și dlui Weis, sunt profund emoționat pentru că Congresul Național al tânărului stat Israel a avut extrema bunătate de a mă propune mediator pe lângă prietenul nostru comun Stalin… Statele Unite ale Americii și Marea Britanie sunt dispuse fără nici o restricție mentală – să dea URSS-ului paritate absolută și drept de vot în reorganizarea viitoare a lumii de după război… În egalitate cu Anglia și Statele Unite ea va fi membră a înaltului tribunal care va fi creat pentru a rezolva diferendele dintre națiuni și ea [URSS – n.n.] va interveni la fel, identic în selecția, prepararea, înarmarea și comandamentul forțelor internaționale, care sub ordinele Consiliului continental, vor veghea în interiorul fiecărui stat la menținerea păcii în spiritul demnei Societăți a Națiunilor. Astfel, aceste entități instituite și armatele lor anexe își vor putea impune deciziile și să se facă ascultate… [Atenție]… Noi acordăm URSS-ului un acces la Mediterana, noi suntem de acord cu dorințele sale referitor la Finlanda și Baltica și vom cere Poloniei o atitudine judicioasă de înțelegere și compromis. [N.B de două ori atențiune] Stalin va conserva un câmp vast de expansiune în inconștientele mici țări din Estul european – totuși ținând cont de drepturile care se datoresc fidelității Iugoslaviei și Cehoslovaciei [Atenție] și el va recupera în totalitate teritoriile care au fost smulse temporar Marii Rusii”.

Printre ele Basarabia, nordul Bucovinei și Herța. Consider citatul din scrisoare lămuritor atât pentru destinul pe care l-a hotărât „inconștientei mici țări România”, teritoriilor ei istorice, croitoria politică sub forma dictatului având urmări tragice în spațiul Est-european cadorisit lui Stalin cu filotimia paranoică a unui proprietar galanton.

Ecourile filotimiei la Malta: zisele revoluții de catifea și sângeroasa lovitură de stat de la București! Cum cei doi „mari” de la Malta au făcut hagialâc la Vatican, cu acuratețe semnalat de Victor Roncea, consider necesar un spor de informare în ceea ce îl privește pe papa Wojtyla, care nu întâmplător se numea și Katz.

O SCURTĂ PARANTEZĂ PAPALĂ, care lărgește perspectiva acestui excelent volum documentar. Mesager al curentului New Age pe toate continentele, de la triburile din Borneo la cele ale rămășițelor indienilor din Canada, pufăind din pipa păcii ecumeniste, vajnicul papă Wojtyla s-a implicat financiar și paraduhovnicește de partea catolicilor în războiul civil care a destrămat Iugoslavia și tot el se află în culisele protectoare ale celor trei țări catolice care, la Vișegrad, și-au adjudecat regim preferențial față de cele ortodoxe din fostul lagăr socialist.
– 1991, 17 august. Papa se întâlnește la Pecs cu cardinalii unguri. Din declarațiile papei: Vă asigur că împărtășesc aspirațiile voastre și voi veni să vă văd în Croația [n.n. – care nu este Ungaria… Și, atenție…] catolicismul se oprește pe Carpați.
– 1993, 21 iunie. Gazeta „Liberation”: „Prin presiunile lor în favoarea independenței Croației și Bosniei, responsabilitățile Germaniei și Vaticanului în accelerarea crizei sunt, în mod evident, zdrobitoare.”
– 1993, Jacques Merlino, redactor-șef adjunct al Televiziunii Naționale Franceze pentru canalul FRANCE 2 în volumul LES VERITES YOUGOSLAVES NE SONT PAS TOUTES BONNES A DIRE, Editura Albin Michel, Paris, 1993, volum prefațat de generalul M. Gallois, pagina 84: „Banca Vaticanului varsă 1.988.300 dolari prin intermediul Institutului Pentru Răspândirea Religiei pentru cumpărarea de arme din Beirut și oferirea acestora Croației.”
– 1993, 6 martie, papa Ioan Paul al II-lea, Wajtyla Kats îi scrie lui Boutros Ghali (O.N.U). Scrisoarea începe așa: „Dumnezeul meu, ce-am făcut.”
Iezuitismul este viu și încheie această paranteză care se leagă nemijlocit de Malta semnalând că în jocul de putere post Războiul Rece americanii sunt cei care păstrează inițiativa geostrategică.

4. Conceput ca o operă documentară, volumul semnat de Victor Roncea ne dezvăluie tendințele centrifuge ale statelor cedate de S.U.A și Anglia lui Stalin concretizate violent în R.D.G, Polonia, Ungaria și Cehoslovacia în România luând aspectul unei politici de stat etapizată în acte politice interne și externe vizând eliberarea succesivă de dictatul Moscovei, restabilirea legăturilor economice și politice internaționale indiferent de orânduire politică, eliberarea de dogmele leninist-staliniste, în economie, deosebit în cultură prin restabilirea legică a legăturii cu cea interbelică, accent puternic pus pe istorie, atât de incomod încât a condus la conclavuri ideologice sovieto-române și în final la dialogul Brejnev-Ceaușescu pe temă. Având susținerea Chinei atât ideologică cât și politică, evoluând în prim plan al diplomației mondiale, Ceaușescu în totală contradicție cu evoluția politicii celor două superputeri, S.U.A și U.R.S.S, s-a grăbit să pună pe agenda lui diplomatică problema de maximă dificultate atât pentru Uniunea Sovietică cât și pentru S.U.A cerând anularea tuturor tratatelor încheiate cu Germania hitleristă, în principal vizând tratatul Ribbentrop-Molotov cu consecința firească, realipirea Bucovinei de Nord și a Basarabiei atât de ușor cedate de Roosevelt lui Stalin. Lovitură politică punând în discuție cea mai fierbinte problemă a Sovietelor. Pastrarea unității Tratatului de la Varșovia. De aici și replica-sentință a lui Gorbaciov la ultima întâlnire de la Moscova: „Veți mai trăi până în ianuarie” sau cam așa ceva.

5. Ce mi se pare deosebit de subliniat în ansamblul de intercondiționări Malta-Europa de Est – România și lovitura de stat cu asasinarea rituală a soților Ceaușescu este sinteza algoritmului folosit de serviciile speciale sovietice pentru a realiza perestroika lui Gorbaciov: cosmetizarea „democratică” a regimurilor totalitare într-un comunism cu față umană, operație excelent documentată de gazetarul Victor Roncea. Din a cărui sinteză se desprinde limpede că „politicul” sovietic a fost mai puțin realist decât concluziile KGB-ului, cazul exemplar este Republica Democrată Germană și că, atât „revoluțiile de catifea” cât și lovitura de stat din România au fost pregătite minuțios cu mult timp înainte de declanșarea lor „spontană”, după un scenariu șablon cu mici retușuri și adaptări locale; doar scenariul din România fiind îmbogățit substanțial.

După Victor Roncea scenariul „revoluțiilor de catifea” ar avea următorul desen:

– O sinteză a situației interne,

– Stabilirea opozanților din interiorul conducerii de partid la secretarul general și susținătorii lui. Ocrotirea acestora – pentru a fi folosiți la momentul oportun,

– Stabilirea și menajarea factorilor de influență opozanți din partid,

– Introducerea clandestină de diversioniști profesioniști ai KGB-ului și ai trupelor SPETNAZ,

– Asocierea conducătorilor instituțiilor de forță ale statului țintă,

– Producerea unor manifestații de stradă revendicative care să motiveze o plenară de urgență a conducerii partidului,

– La plenară, opozantul sugerat de KGB și ales de Gorbaciov să ceară demisia șefului de partid, cerere documentată cu argumente ale opoziției interne de partid și susținută de revendicările străzii.
Acolo unde lucrurile erau mai lâncede, au intervenit animatori în chip de turiști, în cazul RDG-ului și al României, bunăvoința oportună și substanțială a Ungariei, pionul de manevră sovietic în cadrul tratatului de la Varșovia.

ÎN LOC DE CONCLUZIE: Cu toată lipsa de documentare a decembriadei bine orchestrată de autorități spre a i se păstra imaginea de „revoluție” încropită nedibaci și scălâmb de Ion Iliescu și complicii lui, scotocind în arhive, confruntând declarațiile unor actori de prim plan implicați în evenimente adunate de Asociația Civic Media cu opiniile unor istorici de prestigiu din țară și de peste hotare, publicând stenogramele ciuntite ale ședințelor conducerii de partid, intervențiile președintelui Ceaușescu aici și la Moscova, statisticile invaziei de turiști sovietici, de cetățeni români trecuți granița în Ungaria și returnați în chip de diversioniști, nemaipomenind de războiul electronic declanșat de sovietici și unguri, Victor Roncea încheagă imaginea veridică a decembriadei, punând semnul întrebării pe declarațiile martorilor și, esențial, demonstrând argumentele de fond care au declanșat intervenția sângeroasă din România: spaima dezintegrării Tratatului de la Varșovia și punerea în discuție a Tratatului Ribbentrop-Molotov, idee politică respinsă vehement de ambii turiști maltezi.

Las cititorilor curiozitatea de a descrifra adevărul despre România și decembrie 1989 din vastul documentar semnat de Victor Roncea.

Grădiștea pe Argeș, 2020

În vodevilul orchestrat de Mihai Gâdea la Antena 3 privind evenimentele din decembrie ’89, generalul-magistrat Ranco Pițu face o dezvăluire care pune sub semnul întrebării propriul său rechizitoriu.

El confirmă că în Piața Palatului, în timpul discursului lui Ceaușescu de la mitingul din 21 decembrie, au fost auzite zgomote puternice ce imitau explozii și împușcături. Acestea au creat panică și o senzație de disconfort profund în mulțime.

Sursa zgomotelor era un microbuz parcat în dreapta pieței, echipat cu un sistem de amplificare conectat la difuzoarele din piață. Un ofițer militar, lt. major Grumaz, a acționat butoanele dispozitivului din mașină, pornind înregistrarea cu acele zgomote, care erau pe două casete pregătite special.

Ce s-a întâmplat a fost următorul scenariu: o mașină parcată din timp în piață, echipată cu un sistem de amplificare conectat la difuzoarele din piață; două casete cu înregistrări profesioniste de zgomote menite să provoace panică; un ofițer MApN care a declanșat aceste înregistrări după începerea discursului lui Ceaușescu.

Procurorul Pițu a obținut informații de la militari dintr-o unitate specială a MApN, care au dezvăluit că zgomotele au fost generate de o bandă magnetică cu sunete de joasă frecvență, menite să inducă panică. Militarul inginer știa conținutul acelei benzi și a explicat că aceste înregistrări erau compuse din diverse sunete precum șuierat de mecanizate, de tancuri, de blindate, explozii de grenade și sunete de joasă frecvență. Pițu a subliniat că astfel de procedee erau necunoscute în societatea de atunci, dar sunt recunoscute în prezent.

Aceste informații oferite de procurorul Pițu reprezintă o noutate. Nu se știe dacă le-a inclus în rechizitoriu, dar aceste informații sunt esențiale în două privințe: au creat o psihoză de frică în timpul mitingului prin zgomotele de explozii și împușcături, care au fost și transmise în direct, și au acționat ca detonator pentru furia și revolta populară care a urmat.

Înainte de revolta populară, a fost frica, generată de psihoza născută din zgomotele misterioase de explozii și împușcături.

În privința organizării acestei panici la miting, procurorul Pițu nu a reușit să identifice cu precizie organizatorii. Chiar și în fața refuzului unor militari de a da detalii, procurorul nu a reușit să obțină informații despre cine a dat ordinul pentru această acțiune. Această lipsă de claritate în identificarea organizatorilor acestei diversiuni este crucială pentru înțelegerea evenimentelor care au urmat.

Rechizitoriul scris de generalul procuror către cei trei acuzați (Ion Iliescu, Voican Voiculescu și Iosif Rus) pare să fie construit pentru a justifica o concluzie deja prestabilită. Pițu susține că acești trei au creat psihoza terorismului, dar această afirmație ignoră momentul inițial al psihozei, care a apărut în timpul mitingului din 21 decembrie. Psihoza a fost propagată ulterior de mai mulți factori, inclusiv televizarea evenimentului.

Pițu nu a reușit să ofere clarificări în legătură cu discursul lui Ion Caramitru din 22 decembrie, un moment semnificativ în acea perioadă. Este posibil să fi fost auzit discursul respectiv înregistrat la televizor la vremea respectivă. Este important de subliniat că aceste informații sunt esențiale pentru înțelegerea detaliilor care au condus la psihoza terorismului în acele zile.

Autor – Marius Trancă

Sunt aproape douăzeci de ani de când fac, zi de zi, eforturi disperate să nu cedez anti-semitismului și să caut – iar când nu găsesc, să inventez – dovezi că nu toți evreii sunt ca Silviu Brucan sau ca Jean Ancel ori ca Andrei Oișteanu, ca Radu Ioanid sau Andrei Cornea ori Aurel Vainer! Dar unde sunt evreii care nu sunt ca Silviu Brucan sau ca Jean Ancel ori ca Andrei Oișteanu, ca Radu Ioanid sau ca Andrei Cornea ori Aurel Vainer?!…

Ce simplă este viața pentru românul antisemit!… Nu e zi lăsată de la bunul Dumnezeu să nu i se ofere pe tavă încă o dovadă sau chiar mai multe în aceeași zi despre răul făcut nouă, românilor, ba de un evreu nenorocit, ba de altul, uneori în bandă asociați, caz în care își trag alături și câțiva parteneri români dintre cei mai neaoși…

Circulă pe Internet un filmuleț cu un evreu, Shimon Peretz, fost prim ministru în Israel, mare sculă așadar, care declara la o întâlnire de mafioți că ei, mafioții evrei, au cumpărat Manhattanul, Polonia, Ungaria și România… Nu trec multe zile și primesc un vast material intitulat „Doi ani de când Israel a cumpărat România” cu date concrete, cu numele evreilor descurcăreți care au preluat rolul statului român prin așa zisa dezetatizare sau privatizare. O bună, cea mai bună parte din ce a fost proprietatea statului român și a „întregului popor muncitor” este acum proprietatea unor evrei… După câteva zile găsesc acel material într-un ziar, publicat pe două pagini… Într-un singur ziar. Restul presei din România tace cu nemernicie pe acest subiect tabu!

Mai trec câteva zile și mă întâlnesc cu un procuror și-l întreb dacă este ceva adevărat în aceste materiale semnate de „Adevăratul Serviciu de Informații” (sau cam așa ceva) și procurorul confirmă: la majoritatea tunurilor ilicite care s-au dat în România capitalistă profitorii au fost „investitori” evrei…

Și exemplele pot continua, exemple de fapte și împrejurări în care îngăduința și cumsecădenia noastră românească este pusă la grea încercare. Constat în jurul meu, la tot mai mulți tineri îndeosebi, că se generalizează sentimentul că nici nu te poți aștepta la altceva de la evrei…

Mă simțeam tare, bine înarmat sufletește, ca să nu cad în acest păcat. Totdeauna m-am simțit capabil să gândesc nuanțat, fără generalizări comode și pripite, pe fiecare ins asupra căruia mă pronunț să-l judec cu prudență și numai pentru faptele sale, judicios probate. Deunăzi însă, pentru prima oară m-am simțit vulnerabil! Am simțit că nu mai pot la infinit să susțin public că nu toți evreii sunt ca Silviu Brucan. Repet: unde sunt evreii care nu sunt ca Silviu Brucan? Și de unde să știm noi că acești evrei mai există, de vreme ce nici unul dintre ei nu iese în față și nu se dezice de Silviu Brucan & compania de anti-români?!

Ce s-a întâmplat? Mai întâi s-a întâmplat că la emisiunea „Se întâmplă acum” a domnului Tudor Barbu de la OTV, invitatul său, profesorul Mircea Coșea, fost ministru al privatizării, a făcut o dezvăluire teribilă, cumplită: legea 15, emisă de guvernul Petre Roman, lege care a decis cum să se desfășoare privatizarea economiei românești și a avuției statului român, nu a fost lucrată de nimeni din guvern, nu a fost elaborată de experții noștri, din guvern sau din Parlament, ci a fost adusă și depusă pe biroul lui Petre Roman de către Silviu Brucan! Informația a fost reluată și comentată a doua zi împreună cu domnul Constantin Cojocaru. Așadar, nu este o vorbă oarecare, ci o dezvăluire care pur și simplu îți taie răsuflarea. Cine a conceput legea 15? Cine a impus, cu ajutorul lui Silviu Brucan și Petre Roman modul în care să se profucă privatizarea în România? Cui trebuia să-i folosească această lege? Cine și ce interese sunt în spatele acestei trădări?

Nu pot să nu-mi aduc aminte de comédia jucată pe 22 decembrie 1989 de cei doi, Silviu Brucan și Petre Roman, când primul se făcea că-l ia la rost pe tinerelul în pulover roșu, cu vorbele „Dar tu cine mai ești?”. Adică cominternistul și trădătorul de țară Silviu Brucan se purta ca și când nu ar fi avut cunoștință de trădătorul Valter Roman că este tatăl fiului său, Petre Roman, la fel de cominternist și de trădător…

L-am criticat deseori pe Petre Roman, l-am acuzat de multe, considerându-l principalul vinovat pentru o bună parte din neajunsurile și eșecurile noastre. Dar tot timpul am „sperat” că explicația ar sta în lipsa de experiență, în incompetența și precaritatea sa morală. Nu am acceptat argumentele celor care susțineau că Petre Roman cu premeditare și cunoașterea exactă a efectelor a dus o politică prin care s-a declanșat – și în parte s-a înfăptuit – distrugerea economiei românești. Acum însă îmi dau seama, și la rândul meu susțin cu tărie, că nu există altă explicație pentru felul cum a guvernat Petre Roman decât intenția sa de a distruge economia Românie, de a lovi cât mai devastator în valorile societății românești. Iar această intenție a slujit-o în cadrul unui program care, cel puțin parțial, a fost imaginat de alții, în altă parte, nu în clădirea guvernului României…

Cumva în Israel?… Ipoteză năucitoare, pe care mi-o sugerează, firește, alocuțiunea lui Shimon Peretz, după regula cui prodest?, coroborată cu apartenența celor doi nemernici, Silviu Brucan și Petre Roman, la comunitatea etnică evreiască. Și întreb public: comunitatea evreiască, din România și de pretutindeni, se simte solidară cu cei doi, cu opera lor malefică? Se simte solidară cu evreii care „au cumpărat România”?
Informația că privatizarea în România, care ne-a adus atâtea nenorociri, s-a făcut după un proiect de lege conceput fără implicarea autorităților românești, proiect de lege adus de evreul cominternist Silviu Brucan foarte probabil din străinătate, nu poți să n-o raportezi la declarația lui Shimon Peretz și la alte dovezi cu privire la evreii care „au cumpărat România”. Legătura este perfect logică, se impune de la sine… Și poartă un nume: conspirație împotriva României, a intereselor românești vitale! […].

Unde sunt evreii capabili să se dezică de Petre Roman, de Silviu Brucan, de mafioții pe care îi felicita primul ministru israelian că au reușit „să cumpere România”?… Mai există asemenea evrei? Iar dacă există, de ce nu li se aude vocea?…

Eu cam știu de ce nu li se aude vocea și le acord acestor compatrioți circumstanțele atenuante cuvenite. Odată cu sincera mea compasiune… Dar sunt tot mai mulți românii care, revoltați de comportamentul „iudaic” al unui Silviu Brucan sau Radu Ioanid, simplifică lucrurile și trag concluzia valabilă pentru un număr tot mai mare de situații: nu antisemitismul românilor produce suferințe printre evrei, ci antiromânismul evreiesc, activ și judicios organizat, produce din ce în ce mai mari prejudicii și suferințe românilor…

Faptul că acest anti-românism nu este caracteristic decât pentru „unii evrei” începe să conteze tot mai puțin în comparație cu efectele catastrofale și tot mai vizibile ale ingerinței „evreilor” în viața noastră. Pasivitatea „celorlalți evrei”, a evreilor oameni, neputința sau teama lor de a lua atitudine publică în această chestiune, nu va întârzia să-i determine pe români să conchidă că avem de-a face cu o complicitate evreiască generalizată. Complicitate la care aderă, din nefericire, aproape întreaga noastră clasă politică, al cărei anti-românism vizibil și tenace are un singur efect pozitiv: mai reduce din vinovăția „evreilor”, împărțind cu aceștia răspunderea pentru starea de dezastru național în care am ajuns…

Sursă: ioncoja.ro

Titlul original: „Unde sunt evreii care nu sunt ca Silviu Brucan?”

NOTA ISPRAVNICULUI. Acest text a fost publicat în 2010 pe site-ul ioncoja.ro. Cele relatate aici s-au întâmplat, deci, înainte de 2010. Au trecut de atunci alți 13 ani. Tot ce a urmat în România în mediul economic, politic și, mai ales, legislativ, confirmă pe deplin existența proiectului „Israel în România”.

Rezultatele unui sondaj de dată recentă, făcute publice miercuri, 13 decembrie 2023, scot la iveală nostalgia românului după perioada comunistă. „Era mai bine înainte!”, afirmă cu convingere cei mai mulți dintre repondenți.

Aproape 50% dintre români cred că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România, procentul fiind mai mare față de acum 10 ani, arată un sondaj realizat de INSCOP.

De asemenea, peste 46% dintre români cred că înainte de 1989 se trăia mai bine decât acum.

Astfel, 48.1% dintre români consideră că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România (faţă de 45.5% în noiembrie 2013), în timp ce 42.3% sunt de părerea contrară (faţă de 44.7% în noiembrie 2013).

„Nu ştiu” sau „Nu răspund la această întrebare” – 9.7% dintre cei chestionaţi.

Percepţia asupra nivelului de trai
Totodată, s-a aflat că 46.4% dintre români cred că înainte de 1989 se trăia mai bine comparativ cu situaţia din prezent (faţă de 44.4% în noiembrie 2013), 34.2% că se trăia mai rău (faţă de 33.6% în noiembrie 2013), iar 13.7% că se trăia la fel (faţă de 15.6% în noiembrie 2013). Nu ştiu sau nu răspund 5.7% din total eşantion (faţă de 6.4% în noiembrie 2013).

„Cred că înainte de 1989 se trăia mai bine comparativ cu situaţia din prezent mai ales: persoanele cu educaţie primară, cei inactivi potenţial activi, locuitorii din rural şi din regiunile sudice sau estice, cei cu un venit mai redus”, relevă analiza socio-demografică, potrivit aceleiași surse.

Director INSCOP: „Aparent șocant”
Remus Ştefureac, director INSCOP Research, a făcut o analiză asupra situației indicate de acest sondaj.

El dă de înțeles că există explicații atât obiective, cât și subiective pentru înțelegerea acestui „sentiment acut de nostalgie”.

„Aparent este şocant ca aproape jumătate dintre români să declare că regimul comunist a însemnat un lucru bun pentru România şi tot aproape jumătate să declare că în perioada comunistă se trăia mai bine decât în prezent.

Realitatea obiectivă şi absolut toate datele arată clar că nivelul de trai de astăzi, avuţia naţională, drepturile şi libertăţile sunt net superioare situaţiei de dinainte de 1989.

Cu toate acestea, percepţia publică este alta, existând însă nişte explicaţii, unele parţial obiective, altele parţial subiective care alimentează acest sentiment acut de nostalgie”, declară Remus Ştefureac, director INSCOP Research.

„Toate acestea au dus la…”
Șeful INSCOP aduce în discuție inflația, dar și crizele din ultimii ani

Dar și faptul că unii tineri află de la unii adulți „nostalgici” despre ceea ce aceștia din urmă consideră a fi fost „avantajele” traiului în perioada comunistă – un loc de muncă sigur sau o casă asigurată de stat.

„Printre acestea se numără: nemulţumirea conjuncturală puternică a populaţiei faţă de prezentul marcat de crizele succesive din ultimii ani, culminând cu inflaţia galopantă care a afectat serios nivelul de trai, distribuţia inegală a avuţiei naţionale din prezent care măreşte puternic diferenţele dintre categoriile afectate de sărăcie şi populaţia care are venituri medii-mari, nostalgia personală unei părţi a populaţiei faţă de perioada tinereţii proprii, procesul de socializare şi educare a tinerilor care învaţă de la aduţii nostalgici despre avantajele iluzorii ale acelei perioade (loc de muncă sigur, casă asigurată de stat), stimularea unor mituri din perioada comunistă prin campanii agresive derulate de vectori politici în special în spaţiul online.

Toate acestea au dus la o mitologizare a beneficiilor comunismului pentru pături tot mai largi de populaţie, alimentând în prezent, pe fondul atrofierii memoriei colective, alegeri politice nefericite.

Contracarea acestei tendinţe este o responsabilitate mai largă care revine elitelor intelectuale, elitelor politice, economice şi mass-media”, mai spune Ştefureac.

Când a fost realizat sondajul
Sondajul de opinie a fost realizat de INSCOP Research. Datele au fost culese în perioada 20 – 27 noiembrie, prin metoda CATI (interviuri telefonice), prin intermediul chestionarului.

Volumul eşantionului simplu, stratificat, este de 1.100 de persoane, reprezentativ pe categoriile socio-demografice semnificative (sex, vârstă, ocupaţie) pentru populaţia neinstituţionalizată a României, cu vârsta de 18 ani şi peste.

Angajarea Securităţii în acţiuni represive, cum ar fi urmărirea autorilor de înscrisuri şi scrisori anonime critice, este considerată de acesta ca fiind o consecinţă a numirii lui Tudor Postelnicu în fruntea Ministerului de Interne şi a Securităţii.

Ultimul şef al Securităţii, Iulian Vlad, îl descrie pe Tudor Postelnicu drept un fost activist de partid care punea „în aplicare cu orice chip a indicaţiilor şi orientărilor pe care le aducea de la cei doi dictatori”.

Tudor Postelnicu e născut la 23 noiembrie 1931 în comuna Proviţa de Sus, regiunea Ploieşti, într-o familie cu venituri modeste. E cel mai mare dintre cei trei copii ai familiei şi e afectat de situaţia materială a familiei mai ales după anul 1940, când tatăl său, sondorul în petrol Constantin Postelnicu, moare într-un accident de muncă. Moartea tatălui pare să-l traumatizeze pe copil, care întrerupe, pentru un an, studiile. Într-o autobiografie din 1953, Postelnicu descrie tragicul eveniment: „A fost prins de sârma de pe toba fricţionului şi înfăşurat pe ea şi făcut în mii de bucăţi“. Mama, casnică, nu reuşeşte să-i ţină pe toţi cei trei fraţi în şcoală, aşa că Tudor renunţă la studii după şase clase elementare.

În toamna anului 1945, intră ucenic la Societatea „Creditul Miner“, acelaşi societate unde lucrase şi tatăl său, unde obţine calificare de strungar în fier. Prima oară e refuzat, pe motiv că-i prea scund, dar până la urmă e ajutat de tovarăşii de la plasa Moreni a partidului. Fraţii săi, Ion şi Alexandru Postelnicu, vor ajunge electricieni.

15 kilometri, prin zăpadă de un metru
În paralel cu ucenicia, Postelnicu absolvă şi 4 clase şcoală industrială. În dosarele de partid, perioada este puternic idilizată. O referinţă semnată de numitul Traian Bucur şi cuprinsă în dosarul său de cadre îl arată drept un tânăr puternic, luptător, în ciuda potrivniciilor vremii: „Acest tov. pleca iarna prin zăpadă de un metru, pe jos, dimineaţa, la ora 3, mergând pe valea lungă, fără să exagerez, cel puţin 15 km până ajungea la uzină unde făcea serviciu“. Mediul muncitoresc în care învaţă strungăria (începând cu 1945) şi educaţia din şcoala industrială (1945-1949) îi conturează şi primele idei politice adolescentului Postelnicu. Acasă, nici mama, nici tata, nici unchii săi nu făcuseră politică, aşa că strungarul învaţă întreg abecedarul politic în fabrică. Se duce la sindicat (1945), apoi prestează diverse munci pentru Uniunea Tineretului Comunist (UTC, 1946), e ales responsabil organizatoric în UTM (1947) şi chiar secretar al organizaţiei, responsabil cu propaganda şi agitaţia pe uzină (Uzina 4 Moreni, 1949).

Ofiţer în şase luni
În 1950, e trimis, pentru 15 zile, la Ploieşti, la cursuri de perfecţionare în munca de propagandist, şi-şi continuă ascensiunea în structurile comuniste din regiune: secretar al comitetului UTM pe uzină (1950), responsabil organizator al comitetului UTM al schelei Moreni, instructor UTM şi şef al secţiei de cultură fizică şi sport (1951). E un simplu activist de provincie, care împacă delicat strungăria cu treburile politice. Partidul are însă planuri cu el: la 28 octombrie 1951, Postelnicu e trimis la Şcoala de ofiţeri din Botoşani. Nu făcuse armata, dar ţara avea nevoie de ofiţeri. „Cursul acestei şcoli era de 6 luni, eu am stat cinci luni şi simţindu-mă slăbit din punct de vedere fizic în 1952 luna aprilie am fost trimis din nou la CC al UTM la secţia Organe“, spune Postelnicu într-o autobiografie din 1953. Carevasăzică, în doar şase luni, Postelnicu ar fi putut deveni ofiţer în Armata Republicii. N-a fost să fie. „Pe data de 27 mai 1952 am fost lăsat la vatră ca necombatant“, scrie în 1952.

„Simt că lupt pentru cauza celor mulţi“
Postelnicu simte că e şansa lui să intre în liga mare a politicii naţionale, să nu mai rămână la „tineret“.

În cererea de înscrierea în partid din 2 octombrie 1952 îşi explică pasional alegerea, fără să permită gramaticii limbii române să strice un vis frumos: „Cer să fiu primit în rândurile candidaţilor de partid unde voiu dovedi prin munca mea neobosită care o voi duce în rândurile masei de tineret că voi deveni un adevărat propagandist neobosit care voi traduce în viaţă fără murmur fără şovăire hotărârile Partidului nostru şi-ale guvernului şi simt că lupt pentru cauza celor mulţi pentru cauza comună […] m-am străduit şi mă străduiesc continu pentru ami ridica nivelul meu politic pentru că numai în felul acesta voi putea deveni un adevărat constructor al societăţi noi societate socialistă“. În noiembrie 1952, e trimis însă la şcoala de partid de doi ani „Filimon Sârbu“. Într-o autobiografie din 1959, bărbatul spune că a absolvit „facultatea muncitorească de 2 ani cu drept de şcoală medie“. Orişicât, în decembrie 1953, bărbatul e primit în partid.

Funcţiile unui activist
Rămâne şef la nivel de judeţ, noua titulatură îi permite să-şi privească viitorul politic cu mai multă îngăduinţă. Are dreptate s-o facă: va deveni prim-secretar al Comitetului raional UTM Câmpina (1954-1956), secretar al Comitetului regional UTM Ploeşti (1956-1959), adjunct al şefului Secţiei organizatorice şi membru al Biroului CC al UTM (1959-1964), instructor şi cadrul Secţiilor Organizaţii de Masă şi Organizatorică a CC al PMR/PCR (1964-1969), secretar al comitetelor judeţene de partid Olt (1969-1971) şi Buzău (1971-1976), culminând cu funcţia de prim-secretar la Buzău, potrivit volumului „Securitatea“, editat de CNSAS. Activistul va absolvi cursurile Şcolii Superioare de Partid „Ştefan Gheorghiu“ în 1967, iar în 1977 îşi va da exemene de diferenţă la Academia de Studii Economice.

„Manifestă tendinţă de îngânfare, din care cauză uneori lucrează rigid cu oamenii, se cam supraapreciază, iar spiritul autocritic este mai slab dezvoltat“, spuneau tovarăşii despre el încă din 1960, potrivit dosarului său de cadre de la Arhivele Naţionale. „A folosit metode tari cu unele cadre, ajungând până la jignire. O altă lipsă este aceea că după absolvirea şcolii s-a preocupat puţin de pregătirea sa profesională“, arată un referat de partid. Acelaşi lucru recunoaşte şi el, cu cuvintele sale: „În unele cazuri mă auto-linişteam în urma unor succese, lucru foarte nejust şi dăunător în muncă. Deasemeni uneori făceam prea mult exces de exigenţă“, scrie Postelnicu într-o autobiografie din ’59.

Tudor Postelnicu a rămas la conducerea Securității şi după defectarea lui Ion Mihai Pacepa din luna iulie a aceluaşi an. A devenit însă responsabilitatea sa să acopere fisurile create de acest cutremur în toate stucturile de informaţii: „Cu acordul şi la indicaţia lui Nicolae Ceauşescu, Postelnicu a trecut la schimbarea cadrelor cu funcţii de răspundere din sistemul de spionaj şi contraspionaj care au avut legături sau au fost cunoscute de Ion Mihai Pacepa. În consecinţă, au fost retraşi cei mai mulţi dintre ofiţerii acoperiţi din ambasada României la Washington, consulatele din New York, Londra, Paris, Roma şi pe cei din RFG, Japonia şi America Latină. […] În 1980, Nicolae Pleşiţă declara că daunele provocate spionajului românesc de Nicolae Ceauşescu şi comisia de anchetă condusă de Tudor Postelnicu erau mai mari decât defecţiunea lui Ion Mihai Pacepa“, explică Liviu Ţăranu în „Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii“.

Tudor Postelnicu a fost arestat de revoluţionari şi interogat de procurorii militari. Pe 2 februarie 1990, Tudor Postelnicu a fost judecat de Tribunalul Militar Teritorial București, alături de Emil Bobu, Manea Mănescu și Ion Dincă. Pe 2 februarie 1990, a fost judecat de Tribunalul Militar Teritorial București, în cadrul lotului „CPEx” în „procesul celor patru”, alături de Emil Bobu, Manea Mănescu și Ion Dincă. Tudor Postelnicu a fost condamnat la închisoare pe viață, confiscarea averii și privarea de unele drepturi civile. Au făcut recurs toți, în afară de Ion Dincă. După recurs, i s-a schimbat încadrarea de la genocid la omor deosebit de grav, și a rămas să execute 14 ani de închisoare.

A făcut șapte ani de pușcărie și a ieșit din închisoare în baza unui decret tot al lui Ceaușescu, rămas neabrogat în anii ’90, notează Wikipedia. În timpul uneia din ședințele publice ale procesului de la tribunal și-a justificat deciziile și acțiunile spunând: Am fost un dobitoc!.

În 1991 a început cercetarea lui Tudor Postelnicu și a fostului ministru de Interne Gheorghe Homoștean în cadrul dosarului „Autobuzul”. Cei trei atacatori din dosarul „Autobuzul” au spart în 23 august 1981 sediul unui post de Miliție din Timiș, de unde au sustras armament și muniție, iar a doua zi, înarmați fiind, i-au luat ostatici pe călătorii dintr-un autobuz care efectua o cursă locală. Ei cereau în schimbul eliberării pasagerilor bani și pașapoarte, pentru a putea părăsi România. Trupele de Securitate, din ordinul direct al lui Nicolae Ceaușescu au intervenit în forță, și i-au omorât pe cei 3 teroriști și 3 pasageri nevinovați. Rudele victimelor au cerut redeschiderea anchetei după 22 decembrie 1989.

În 1994, instanța militară a hotărât condamnarea lui Postelnicu, fost șef al Direcției Securității Statului, la șapte ani și șase luni de închisoare și amnistierea lui George Homoștean. Parchetul Militar a făcut apel și la 30 decembrie 1997, Curtea Militară de Apel a dispus desființarea sentinței primei instanțe judecătorești și a condamnat ambii inculpați la câte 18 ani de închisoare, pentru omor deosebit de grav. A fost încarcerat pe 29 ianuarie în Penitenciarul Jilava.

La ultimă instanță, Curtea Supremă de Justiție, a fost condamnat din nou. În total a fost închis pentru toate crimele comise șapte ani.

În 2009 mai era cercetat de procurori pentru finanțarea teroristului Carlos Șacalul.

Postelnicu a fost judecat și pentru uciderea dizidentului Gheorghe Ursu, într-un dosar în care a fost trimis în judecată de procurorii militari pentru complicitate la săvârșirea de infracțiuni contra umanității.

Postelnicu stă în detenţie până în 1994, când e eliberat din motive medicale. La 29 ianuarie 1998 e însă din nou încarcerat, fiind arestat până la 6 octombrie 1999, când Tribunalul Bucureşti îi admite cererea de eliberare condiţionată. În perioada în care ar fi trebuit să-şi trateze bolile, Postelnicu are alte preocupări: cumpără una dintre casele naţionalizate de regimul pe care-l slujise la un preţ mult mai mic decât preţul pieţei. Informaţia e făcută publică în urma raportului Corpului de Control al Guvernului Victor Ciorbea, condus de Valerian Stan. Alături de acesta, mai cumpără case Manea Mănescu, Ilie Verdeţ, Paul Niculescu-Mizil, Cornel Burtică, Nicolae Pleşiţă, Iulian Vlad şi Ion Iliescu.

Tudor Postelnicu a murit la data de 12 august 2017, fiind internat de mai multe zile în secția de nefrologie a Spitalului Militar „Carol Davilla”.

Trădarea prin veacuri: Figuri istorice marcante și destinul lor amar

Burebista – Marele Rege Dac

În 44 î.Hr., regele tracic Burebista a fost trădat de către propriul său consilier, Comosicus, care a încercat să preia controlul asupra regatului dac. Burebista a fost un lider remarcabil, unificând triburile dacice și extinzând teritoriul acestora. Trădarea sa a marcat un moment de declin în istoria dacilor și a deschis calea pentru cucerirea romană ulterioară.

Decebal – Ultimul Rege al Dacilor

Decebal, cunoscut drept ultimul rege al dacilor, a fost trădat de către unii dintre proprii săi nobili care s-au alăturat romanilor. În anul 106 d.Hr., după mai multe confruntări, Decebal a fost învins de către împăratul Traian într-un conflict sângeros. Trădarea și pierderea independenței au marcat sfârșitul regatului dac și integrarea acestuia în Imperiul Roman.

Bogdan al II-lea – Tatăl lui Ștefan cel Mare

Bogdan al II-lea, domnul Moldovei, a fost trădat de propriul său boier, Petru Rareș. În 1541, Petru Rareș l-a înfrânt și l-a capturat pe Bogdan, detronându-l și preluând domnia Moldovei. Această trădare a slăbit linia de succesiune a lui Ștefan cel Mare, care ar fi urmat să domnească la rândul său și să continue glorioasa sa moștenire.

Vlad Țepeș – Domnitorul Cunoscut ca Dracula

Vlad Țepeș, cunoscut și ca Dracula, a fost trădat de propriul său frate, Radu cel Frumos, în încercarea acestuia de a prelua domnia Valahiei. Vlad Țepeș a fost detronat și exilat, dar a revenit mai târziu și a preluat din nou tronul, pentru ca în cele din urmă să fie înfrânt și ucis de forțele otomane.

Mihai Viteazul – Unificatorul Principatelor Române

Mihai Viteazul, cunoscut pentru eforturile sale de a uni principatele românești, a fost trădat de către nobilimea polonă. În 1600, Mihai a fost capturat și predat inamicului său, împăratul austriac Rudolf al II-lea. Acest act de trădare a dus la sfârșitul efemerului său domnitor și la destrămarea uniunii principatelor românești.

Radu de la Afumați – Pretendentul la Tronul Moldovei

Radu de la Afumați, un pretendent la tronul Moldovei, a fost trădat de către boierii săi care au colaborat cu turcii. În 1818, Radu a fost învins și ucis, iar turcii au impus un alt domnitor mai prietenos față de interesele lor, în detrimentul independenței Moldovei.

Horea, Cloșca și Crișan – Eroi ai Răscoalei Țărănești din 1784

Horea, Cloșca și Crișan, liderii revoltei țărănești din Transilvania, au fost trădați de către nobilimea locală care s-a aliat cu trupele austriece. În 1785, cei trei lideri au fost capturați și executați, iar revolta lor a fost înăbușită cu brutalitate, lăsând o amprentă dureroasă asupra istoriei românilor.

Tudor Vladimirescu – Eroul Revoluției din 1821

Tudor Vladimirescu, liderul revoluției din 1821, a fost trădat de unii dintre proprii săi colaboratori care au denunțat mișcarea sa la turci. Tudor a fost înfrânt și executat, iar revoluția sa a eșuat. Totuși, moartea sa a avut un impact puternic asupra conștiinței naționale și a inspirat generații ulterioare de luptători pentru libertate.

Petru Rareș – Domnitor Ambițios al Moldovei

Petru Rareș, domnitorul Moldovei, a fost trădat de către propriul său fiu, Iliaș Rareș, care a colaborat cu turcii împotriva tatălui său. În 1561, Petru Rareș a fost detronat și exilat în Polonia, în timp ce Iliaș a preluat domnia Moldovei. Această trădare familială a slăbit statul moldovean și a deschis calea pentru intervenția străină în afacerile interne.

Constantin Brâncoveanu – Martirul Toleranței Religioase

Constantin Brâncoveanu, domnitorul Țării Românești, a fost trădat de către Imperiul Otoman, care l-a considerat o amenințare la adresa controlului lor asupra regiunii. În 1714, Brâncoveanu a fost capturat împreună cu cei patru fii ai săi și toți au fost executați de către turci, refuzând să renunțe la credința lor creștină. Acest act de trădare și martiriul său au rămas un simbol al luptei pentru libertate și toleranță religioasă.

Alexandru Ipsilanti – Revoluționarul din 1821

Alexandru Ipsilanti, liderul revoluției din 1821 de la Dunăre, a fost trădat de aliații săi politici, dar și de țărani care s-au retras din luptă. Înfrângerea sa a fost decisivă, iar revoluția sa a fost înăbușită, ducând la un control tot mai strâns al Imperiului Otoman asupra principatelor române.

Cuza – Pionierul Unirii Principatelor Române

Alexandru Ioan Cuza, domnitorul care a unificat Principatele Române în 1859, a fost trădat de propriii săi miniștri, care au conspirat împotriva sa pentru a-l îndepărta de la putere. În 1866, Cuza a fost forțat să abdice și să părăsească țara, ceea ce a pus capăt primului pas către România modernă.

Mareșalul Antonescu – Conducătorul României în Al Doilea Război Mondial

Ion Antonescu, liderul României în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost trădat de propriul său rege, Mihai I, care a hotărât să schimbe alianța țării. În august 1944, regele Mihai a condus o lovitură de stat și a înlăturat regimul aliat cu Germania nazistă. Antonescu a fost arestat și, mai târziu, judecat pentru crime de război.

Ceaușescu – Ultimul Dicator Comunist al României

Nicolae Ceaușescu, liderul comunist al României, a fost trădat de propriii săi tovarăși de partid și de armată. În decembrie 1989, o revoltă populară izbucnită la Timișoara a răspândit o undă de șoc în întreaga țară. Ceaușescu a fost forțat să abdice, iar el și soția sa, Elena, au fost judecați și executați sumar, încheind astfel o epocă de decenii de regim dictatorial în România.

Fiecare dintre aceste personalități istorice a avut parte de trădări dureroase, iar destinul lor tumultuos a avut un impact semnificativ asupra istoriei României. În ciuda provocărilor și înfrângerilor, amintirea lor continuă să trăiască și să inspire generații ulterioare.

Dincolo de vălul manipulărilor masive și perfide exercitate de oficinele Sistemului Globalist care în prezent controlează cam toate pârghiile strategice din România, puțini înțeleg că un stat nu poate să cedeze prea ușor decât atunci când propriile sale structuri de securitate ajung să își trădeze poporul și pe conducătorii legitimi ai statului.

Vă prezentăm cea de a cincea parte a seriei despre modul în care Securitatea Statului a ajuns să trădeze în România Socialistă.

Tema emisiunii: Dezertarea generalului Pacepa – parte a proiectului de răsturnare a lui Nicolae Ceaușescu in vederea acaparării Romaniei. Emisiunea a fost difuzată în direct de televiziunea Global News în data de 21 iunie 2023. Invitat special: profesor universitar doctor Corvin Lupu. Moderator: dr. Calistrat Atudorei.

Confiscarea economiei României socialiste de către Securitate

Partea a șasea din seria emisiunilor despre trădarea Securității în perioada socialistă. Emisiunea a fost difuzată în direct de televiziunea Global News în data de 29 iunie 2023.

Alte tematici abordate:

• – Cine a avut interesul să provoace rebeliunea trupelor ruse Wagner?
• – Colaboratorii generalului trădător Ion Mihai Pecepa.

Invitat special: prof univ dr Corvin Lupu Moderator: dr Calistrat Atudorei

Urmează cea de-a șaptea parte a seriei despre modul în care Securitatea Statului a ajuns să trădeze în România Socialistă.

Emisiunea a fost difuzată în direct de televiziunea Global News în data de 5 iulie 2023.

Tema specifică a emisiunii: Jefuirea României socialiste de către Securitate.

Invitat special: profesor universitar doctor Corvin Lupu.

Moderator: dr. Calistrat Atudorei.

I.P.

Fostul șef (adică Iliescu) nu trăiește nu știu cum… Cristoiu mă miră, el care, deși Ion, de regulă nu vorbește ca orice NEA ION. Cristoiu e tobă de Dostoievski și Tolstoi, de Balzac, Hugo, Turgheniev, Gogol, Soljenitsîn dar habar nare de Pierre-Antoine Cousteau, de Lucien Rebatet, Louis Ferdinand Céline (Destouche), de Mitul secolului XX, al lui Rosenberg.

Amândoi sunteți niște bieți handicapați, din punct de vedere intelectual, nu vedeți decât o față a realității, care nu-i o simplă monedă. Voi sunteți ”oameni de stânga”, adică dintre cei care cred că tot ce zboară se mănâncă. Nu-i chiar așa. Tot ce zboară nu se mănâncă! Lumea, realitatea nu-i monedă, cu două fețe. Savanții au clasificat elementele lumii materiale în faimosul Tablou al lui Mendeleev. Despre clasificarea oamenilor, mai exact a culturilor și civilizațiilor au vorbit, nu foarte convingător, așa numiții teoreticieni ai rasismului (Gobineau, Lapouge, Chamberlain și alții) dar și filosofi precum Oswald Spengler, Alfred Rosenber și, mai ales, Lucian Blaga, pe care mulți îl citează dar aproape nimeni nu-l citește.

De unde ura lui Voican Voiculescu și a celorlalți contra Românului Ceaușescu? O fi fost Ceaușescu prost și incult, dar se deșteptase binișor. Cei cinci președinți-trădători, de după el, nu ajung la glezna lui de om, a cărui înțelegere a crescut, apropiindu-se uneori dacă nu de înțelepciune în orice caz de puterea sacrificiului pentru ai săi. De unde ura lui Voican Voiculescu, Brukner-Brukan, Ilici Iliescu, Petru Roman-Neulander? Ca mai toți neterminații, adică intelectualii de trei parale, voi doi credeți că oamenii sunt ca cifrele, ca pătrățelele pagini unui caiet de aritmetică, pentru clasa a III-a.

Oamenii nu sunt cifre, nici pătrățele… În plus, când sunt deviați în sensul roboticii sau al mașinismului, nu-i de mirare că judecă precum toporul din mâna călăului, ghilotina din arsenalul bezmeticilor revoluționari sans culots français ori scaunul electric al iudeocrației americane. Cei patru Voiculescu, Brukner-Brucan, Iliescu, Roman-Neulander sunt tăiați împrejur la penis, adică jidani. Jidani de origine khazară, în niciun caz urmași ai vechilor IUDEI din IUDEIA…

Tăierea prepuțului, pe durata primei pubertăți (între a opta și a 30-a zi de viață a noului născut) conduce la fabricarea unui robot biologic, a unei ”mașini”, dacă vreți, cum ziceam, a unui topor, sau ghilotină, a unei ființe incapabilă de orice empatie. Nu întâmplător Biblia, Talmudul, alte surse și figuri iudeo-jidovești spun ceea ce spun despre tăiații împrejur de ziua a opta, care nu mai pot fi ceea ce ar fi trebuit să fie.

Tăierea împrejur nu este o simplă și banală mutilare, lipsită de orice importanță. Dimpotrivă, tăierea împrejur se soldează cu împiedicarea dezvoltării glandei genitale interne sau intersițiale (ai cărei hormoni se varsă în sânge), care este glanda împlinirii omenești. Fără un picior, o mână, un plămân sau un rinichi suntem slăbiți, ologiți, mutilați din punct de vedere fizic, totuși întregi din punct de vedere ”omenesc”, adică spiritual. Întrucât suntem SPIRITE, FIINȚE SPIRITUALE, kilogramele de materie nu contează decât ca suport spiritual. Acest suport spiritual trebuie studiat cu lupa, scanat, altfel nu înțelegem de ce tăierea împrejur a penisului înseamnă deturnarea omului de la destinul său, fabricarea unei ființe artificiale, a unui soi de robot biologic, a unei mașini, a unui om aparent numai, care, de fapt, se va comporta ca o mașină, cel puțin în situațiile capitale ale vieții. (Există însă excepții; rabinii Nuhăm-Neofit, Brafmann și alții, care comportă o discuție specială).

De prezența sau absența glandei genitale interne sau interstițiale depinde împlinirea sau neîmplinirea noastră omenească, lucru despre care endocrinologii încep să afle câte cava, cam de un secol încoace. Cei patru jidovi de care vorbim, Voican-Voiculescu, Brukner-Brucan, Ilici Iliescu, Petre Roman-Neulander erau și sunt patru topoare cu chip de om, patru ghilotine cu chip de om, patru buturugi de călău, cu chip de om. Generalii Militaru și Stănculescu au fost niște bășinoși în cizme, ca mai toți generalii de după 23 August 1944, când România adevărată a încetat să existe, românii devenind un popor de sclavi, de caricaturi omenești, intelectualii fiind ultimele scârbe, cărora nicio Grădină Zoologică din lume nu le-ar acorda o frunză, o coajă de pâine sau azil. La 23 August regele Mihai și-a trădat poporul, țara, armata, iar poporul a devenit o turmă de sclavi behăitori, pofticioși, invidioși.

În aceste condiții, se înțelege: soarta soților Ceaușescu a fost pecetluită. Odată cu ei a fost însă pecetluită și soarta noastră, care credem că am rămas Români. Din păcate, nu putem, nu mai putem fi oameni cu adevărat întregi, într-o țară de robi, în care oamenii, aparent întregi la trup și suflet, își pun botniță pe stradă, când dorm, etc. De când lumea și pământul, botnița, mai ales când o numim mască, a fost, este și va rămâne simbol și ustensila celor în afara legilor omeniei, simbol al tâlharilor. Cei patru călăi: Voican-Voiculescu, Brukner-Brucan, Ilici iliescu și Roman-Neulander pot fi scuzați, explicați, înjurați, în calitatea lor de tăiați împrejur la penis, adică roboți sau mașini cu chip de om, lipsiți de glanda genitală internă sau interstițială, organul deplinei omenii.

Despre ceilalți doi călăi și ucigași, generalii Vasile Militaru și Viktor Stănculescu putem spune că erau bășini în cizme, cu stele pe umeri, idioți, inculți, pofticioși ca gravidele, într-un cuvânt tăiați împrejur la creier, jidăniți, adică jidani sintetici.

Să nu se creadă că asta înseamnă antisemitism.

Dacă în loc de jidani aș studia fluturii, atunci mi s-ar spune entomolog, adică un cunoscător sau iubitor al fluturilor. Dacă aș vorbi despre broaștele și broscoii ce orăcăie pe bălțile lumii mi s-ar spune că sunt prietena sau iubitoarea broaștelor, broscoilor și chiar al mormolocilor. Metamorfoza broaștei n-o cunoaște chiar toată lumea. Mecanismul natural al metamorfozei broaștelor se regăsește întrucâtva în mecanismul roboților sintetici sau tăiaților împrejur la penis, ca și al jidovilor sintetici sau tăiaților împrejur la creier. De aceea nu trebuie să râdem când auzim orăcăiala, bâlbâiala broscuțelor sau broscoilor politicieni, fabricanți de testi-colea, când auzim orăcăila vaginocratelor fătătoare de pepsipglas, ceea ce i-a prilejuit sociologului Paladea rarisima ocazie de a face din pizdificare un concept științific nu tocmai sinonim cu vaginocrația.

Domnul Cristoiu va înțelege de ce părintele modern al tăiaților împrejur la creier pare să fie unul dintre personajele lui Dostoievsky, din POSEDAȚII sau DEMONII, anume ȘIGALIOV, cel cu faimoasele ”Caiete”, probabila consecință multor isme, socialisme, imbecilisme, etc., dar și originea Fermei republicane a Animalelor și a romanului 1984, al lui Orwell.

Oana POPESCU

Elevii școliți în epoca Ceaușescu umileau profesorii din Occident cu nivelul ridicat de pregătire și IQ: Am avut cel mai performant sistem de educație
Eu la istorie am centura neagra. Motiv pentru care mie următoarea chestie mi se pare o performanța pe care numai forțele conjugate a doua imperii au putut să o facă: punerea la pământ în 30 de ani a ceea ce a făcut Ceaușescu Magnificul în 25!

Realizările lui Ceaușescu nu sunt egalate de nimeni în istorie. NIMENI, în 5000 de ani de istorie cunoscută nu a reușit asemenea performanțe, în toate domeniile timpului său. Nici Hitler, nici Ramses cel Mare, nici Alexandru Macedon sau Pericle. Și numai opera arhitectonică, hidrotehnică și de infrastructură a lui Ceaușescu este epopeică și megalitică: baraje, poduri, șosele, tuneluri, sute de km de diguri de zeci de metri înălțime de la fundul marii, metroul bucureștean, Transfăgărășanul, canalul Dunăre-Marea Neagră. Mii si mii de blocuri de locuințe și rețele de instituții de tot soiul! Dacă aș enumera tot ce a făcut Comandantul Suprem, m-ar apuca Revelionul! Pai băi, la o ieșire la mare de vreo 100 km, Ceaușescu a construit a patra flotă maritimă din lume, docuri pe locul trei ca mărime și macarale navale campioane mondiale ca forță de ridicare! Și asta numai pe plan de supra și infrastructură, urbanism și industrie. Dar! Cele mai mari realizări au fost pe plan uman! Dar nici asta nu pot înțelege românii contemporani, a căror capacitate de înțelegere este similară cu cea a câinilor si inferioară celei a pisicilor! În raport cu românii, pisica înțelege instant!

Când eram eu în școala generală, aveam colegi care plecau din țară, cu familia, definitiv. Asta era prin anii ’80. Mergeau în Germania, în Ungaria, în SUA, Israel, Franța, Grecia etc. Acolo, colegii mei dădeau niște examene ca sa fie evaluați și dați la școală în continuare. TOȚI erau înscriși cu una, două sau trei clase mai sus! Și ăștia erau „plevușca” – nu plecau cei eminenți! Dar am avut și un caz de olimpică la mate-fizica-chimie ( azi medic primar) care a mers exact o zi la scoală în Germania, la un liceu militar elitist. Pe profesor l-a mâncat în cur să o scoată la tablă… grea umilința au mâncat nemții, exact în domeniul care doare cel mai mult: intelectul. La care, profesorul, în loc să zică „Mulțumim, bravo, ia loc în bancă!”, a zis „Dacă musafira noastră știe așa de bine matematică, să-i arătam că noi știm fizica!”. S-au făcut de căcat și mai rău, atât de rău încât i-au făcut scandal celui care o adusese pe fată la liceul lor.

Apoi au venit Mihai Șora, Andrei Marga si Ecaterina Andronescu – ultima fiind de o prostie multilateral dezvoltată. Francmasoni. Ei au introdus manualele alternative si au operat modificări în programa școlară „comunista” – au „targhetat normele instituțiilor de învățământ europene”! Ca urmare, media IQ- ului românilor s-a prăbușit: Ceaușescu Magnificul i-a lăsat la 110 (la Sănătate si Nutriție era dr. Iulian Mincu), iar în 2015 românii aveau media IQ 90 (la Sănătate fiind tot soiul de borfași, manageri, „privat”, rahat – masoni toți, oricum).

Cea mai mare realizare a lui Ceaușescu Magnificul asta a fost: i-a scos din noroaie si le-a dat formă, sens și performanță! I-a canalizat, i-a grupat, i-a folosit pe români, după un management al resurselor materiale și umane absolut genial! A dublat/ cazat/ spălat/ școlarizat ultraperformant populația orașelor, aducând țăranii la oraș. Cu ei a făcut o industrie, în două decenii, imposibil de egalat! De la ZERO. Dar! Deși a adus țăranii la oras, a făcut șsi cea mai performantă agricultură din toată istoria acestui teritoriu! Irigat, mecanizat, hibridizat și investiții în cercetare! Totul produs AICI – combine, batoze, tractoare, rețea de apa – TOT. Așa că a plătit datoriile, ceea ce este din nou UNIC!

Ei bine, după părerea mea, un neam care a mușcat mâna care l-a hrănit nu merită nici măcar o judecată sumară, ca și cea pe care a avut-o cuplul Ceaușescu! S-au bucurat! Astăzi, când majoritatea romanilor au capul plin de fecale nu se mai poate discuta așa ceva cu ei, darmite detalii care depășesc infinit puterea lor de pătrundere. Și, pe urmă, este o blasfemie să vorbești despre Ceaușescu cel Mare cu votacii asasinilor săi! Păi ce poate să știe cineva care a votat cu Iliescu si cu toți președinții de paie, până la Prostovanul Național, de natură a-l recomanda a vorbi despre El Lider Maximo?! Majoritatea confundă Epoca de Aur ( sintagma apartine lui Octavian Paler) cu perioada rezistenței din munți de pe vremea lui Pauker. Este ca si cum ai vrea să lucrezi la motoarele navetei spațiale, când tu nu știi nici tabla înmulțirii, dar vrei să reglezi tu parametri de funcționare a lansării pr orbita!

Oamenii inteligenți și curați să facă bine a se ruga lui Dumnezeu pentru doua lucruri: trecerea lui Ceaușescu cel Mare în rândul Sfinților Făuritori de Nație, lângă Sf. Andrei! Doi: ca Dumnezeu să scurteze agonia (tragi -comică) a poporului ăstuia de sclavi si șoptitori năuci, actualmente posedați masiv de către draci. Ce sa discuți cu ăștia despre performanțele unui geniu strategic care era Nicolae Ceaușescu?!

Gabriel LUPAN

Despre Nicolae Ceaușescu și soția sa, Elena se spune că nu erau adepții obiceiurilor religiose, însă cu toate acestea sărbătoreau în fiecare an așa cum se cuvine Paștele, dar nu mergeau la biserică. Cum petrecea cuplul de dictatorii sărbătorile Pascale și ce mâncau?

Dezvăluiri despre obiceiurile de Paște ale soților Ceaușescu
Surse apropiate din anturajul dictatorilor au declarat că cei doi obișnuiau să organizeze o masă mare de Paște la care își invitau rudele apropiate. Paștele era tratat de Ceaușescu și Elena ca un prilej în care să se reîntâlnească cu cei dragi. La masa de Paște, cuplul mânca carne de miel, ouă roșii și cozonac.

„Să ştiţi că ţineau sărbătorile astea, Paştele, Crăciunul. Mâncau ce mânca toată lumea: carne de miel, ouă roşii, cozonac. Să ştiţi, la ei în casă se făceau întotdeauna ouă roşii”, a spus Suzana Andreiaș, administrator al reședințelor prezidențiale.

Suzana Andreiaș, administrator al reședințelor prezidențiale a mai povestit că într-un an de Paște soții Ceuașescu au vizitat-o la Snagov și au pus-o să le gătească cozonac. Femeia a spus că petru ea gătise cozonacul deja, însă i-a fost rușine să spune acest lucru, așa că s-a apucat repede să le facă și soților.

„Pentru mine făcusem, dar pentru ei nu. Şi în ziua aceea, de Paşti, au venit la Snagov. Ouă roşii făcusem şi pentru ei, şi pentru mine. În casă era cozonac de la Sector (Gospodăria de Partid – n.r), frumos aranjat pe tavă. «De unde este cozonacul ăsta?», mă întreabă tovarăşul. De la Sector, îi spun. «Tu n-ai făcut?». N-am făcut! Mi-a fost ruşine să-i spun că pentru mine am făcut şi pentru ei nu. «Uite, noi mergem să ne plimbăm şi tu ne faci cozonac până ne întoarcem!», a spus tovarășul”, a povestit Suzana Andreiaș.

Când au fost gata cozonacii, cei doi dictatorii i-au luat cu tăvi la București, spune Suzana. Apoi aceasta povestește că a treia zi de Paște când a ajuns la București în casa celor doi a aflat că preparatul ei a fost pe placul soților Ceaușescu.
„L-au pus în maşină şi i-au luat cu tot cu tăvi la Bucureşti. A treia zi de Paşte, când am ajuns la Bucureşti, am mai văzut doar unul în bucătărie. Şi o întreb pe fata din casă: Olimpia, cine a mâncat, mă, cozonacii ăia? «Dumnealor au mâncat», a zis fata. Lui îi plăcea cozonacul simplu, numai cu stafide”, a continuat aceasta.

În timp ce ei sărbătoreau Sărbătorile Pascale aveau grijă să-i țină ocupați pe români cu diverse evenimente, competiții sportive, întruniri, pentru a nu avea timp să sărbătorească. După cum știți pe vremea comunismului religia era interzisă în școli, precum și celebrarea sărbătorilor creștine, precum Paștele sau Crăciunul.

Crime, biserici incendiate, black metal, toate se amestecă în una dintre cele mai ciudate povești din lumea oricum nebună a rock-ului. Iar ”bomboana pe coliva” acestei istorii este admirația eroului principal pentru Nicolae Ceaușescu.

Pentru cei mai mulți ascultători, black metal, trash sau death, cei mai incisivi copii ai rock-ului, înseamnă doar ”muzica drujbelor”, dar adevărul este că vârfurile acestor stiluri de nișă au fost și sunt ași ai instrumentelor, chiar dacă produsul lor e greu de digerat.

Dar nu stilistica ”metalelor grele și foarte grele” e subiectul nostru de astăzi, ci un episod din istoria absolut ieșită din comun a unui grup de tineri care, la începutul anilor ’90, au dus la dincolo de orice limite ale înțelegerii ideea de rebeli.

Subsolul Iadului
Erau strânși în jurul unui magazin de viniluri, Helvete/Iadul, în al cărui subsol se țineau reuniunile Cercului Întunecat. În grup erau membrii din mai multe formații de metal-rock, dar personajul central era Oystein Aarseth, care-și alesese pseudonimul Euronymous.

Practic în acel subsol s-a născut un stil unic, botezat de cei din Cerc ”adevăratul black metal norvegian”, unul dintre cele mai violente din lume .Trupa în jurul căreia se construise totul era Meyhem care, cu formule schimbate, își continuă și astăzi activitatea.

Meyhem a însemnat în anii 1987-1992 nu numai un stil de muzică, dar și unul de viață. Pasul de la adolescenți care cântă prin subsoluri spre un grup cu reguli aproape inițiatice a fost făcut când lui Euronymous i s-a alăturat un tânăr cu vădite probleme mentale, Per Yngve Ohlin, cu numele de scenă ”Dead”.

Dead ducea, mai ales pe scenă, starea de depresie la extrem. Nu începea concertele fără să ”inhaleze” dintr-o pungă duhoarea unui cadavru de corb, se tăia pe mâini în timpul concertului și stropea cu sânge publicul.

Retrași la un moment dat la o fermă de lângă Oslo, pentru a lucra la un album, trupa e lovită de o tragedie. Pe 8 aprilie 1991, Dead se sinucide. Și-a tăiat venele și apoi, cu sângele șiroind, și-a zburat creierii cu o pușcă de vânătoare.

Din acel moment, Meyhem a devenit un mit urban. Se spunea că Oystein, care a găsit trupul, a făcut poze la locul faptei, pe care avea să le folosească la coperta următorului disc, iar membrii trupei ar fi gustat sângele camaradului mort și apoi și-ar fi făcut medalioane din fragmente din craniul său.

Dacă până la acel moment satanismul era un mod al tinerilor din Cerc de a atrage publicitate, credința avea să fie dusă la alte extreme din momentul în care li se alătură Varg Vikernes. Acesta avea o ”trupă”, Burzum, în care el cânta la toate instrumentele.

Varg avea un stil muzical mult mai elaborat, tehnic, iar în privința satanismului, el a adus Cercului ceea ce numeau ”the real thing”. Varg, ajutat de Oystein și alți membrii ai grupului, a incendiat patru biserici catolice din Norvegia.

Grupul a intrat în atenția poliției, după ce Varg a dat un interviu în care explică faptul că satanismul a fost doar o fază a dezvoltării Cercului. Urma neo-păgânismul, un curent care există și astăzi, printre ”preoții” săi numărîndu-se și Varg. În esență, Varg susținea că pentru nordici creștinarea a însemnat distrugerea rădăcinilor și soluția recăpătării forței era violența și eradicarea tuturor semnelor creștine sau sataniste.

Aflând de declarațiile lui Varg și temându-se că își pierde supremația în Cerc, Oystein dă și el un interviu.

Satanistul comunist
Un fragment îl reproducem. Pentru noi, românii, e interesant prin aprecierile rockerului la adresa lui Nicolae Ceaușescu, la nici trei ani de la Revoluție, eveniment intrat în conștiința occidentalilor drept o baie de sânge:

”Reporter: Știu că ești interesat de comunism. Ai fost vreodată în țările comuniste și, dacă da, ce impresii ți-au lăsat?

Euronymous: O perioadă am fost foarte interesat de comunism, mai ales cel din țări ca Albania, Cambogia, Coreea de Nord și altele. Trebuie să spun că am studiat atât de mult încât știu că adevăratul comunism este cel mai bun sistem posibil, dar eu urăsc oamenii și nu îmi doresc ca ei să se simtă bine, aș vrea să îi văd putrezind sub un dictator comunist. Ceaușescu a fost mare, avem nevoie de mai mulți oameni din ăștia, ca și Stalin, Pol Pot. Am fost în Polonia, Ungaria și Cehoslovacia în timpurile vechi și bune și trebuia să ajung și în Albania, dar nu a fost să fie. În Polonia era chiar bine, dar putea fi și mai gri și depresivă. Mi-au plăcut poliția secretă, războiul rece și venerarea dictatorilor. Mi-au plăcut interceptarea și spionarea oamenilor, camerele de tortură din secțiile de poliție și că oamenii dispăreau din senin.

Reporter: Viața voastră este ok? Dacă ai putea schimba ceva ce ar fi?

Euronymous: Da, este aproape ok. Mi-ar plăcea să avem extrem de mulți bani,. Atunci DSP (Deathlike Silence Productions – casa de discuri înființată de Oystern ”Euronymous” Aarsteh n.n.) ar fi o companie mare, am avea puterea din acest segment al muzicii, eu aș locui într-un harem luxos și aș urmări filmulețe cu copiii din Africa murind de foame.”

23 de lovituri de cuțit
Așa cum vă dați seama, declarațiile lui sunt menite doar șocului obținut cu orice preț. Euronymous apelează la ele, ca și la întreg arsenalul gotic, satanist sau păgân doar pentru că asta e pe placul publicului său.

De altfel, la puțin timp după acest interviu, el are un șoc, mai ales după ce Varg este arestat pentru incendieri și un alt membru al Meyhem este închis pentru o crimă.

Oystein se mută în Oslo, vrea să înceapă o afacere nouă, după ce a închis magazinul Helvete.

Dar, pe 10 august 1993, Varg pleacă de la locuința sa din Bergen și merge la Oslo. Abia fusese eliberat, din lipsă de probe. Intră în casa lui Oystein și îl lovește cu un cuțit. Rănit, Euronymous reușește să iasă din apartament, dar e ajuns de fostul său prieten și ”executat” cu 23 de lovituri de cuțit.

Varg e arestat și condamnat la 21 de ani de închisoare, pedeapsa maximă în Norvegia. Primește și 8 ani de închisoare pentru incendierea a patru biserici.

În apărarea sa, Varg va spune că îi era teamă că membrii Cercului vor să îl omoare ca să facă un film ”snuff” (mitul urban spune că snuff sunt filmări ale unor crime reale).

În 2009, Varg Vikernes este eliberat. La această oră este stabilit în Franța de unde scrie aproape zilnic manifeste neo-păgâne și mesaje neo-naziste.