Aproape de mare, cladita langa apele lenese ale golfului Techirghiol, se afla o statiune renumita pentru puterea sa de a lecui. Aici s-au tamaduit de-a lungul timpului soldatii indepartatei Rome sau osmanlaii lui Said Pasa care, se spune, si-ar fi oblojit cu namol bratele betegite in lupte. Acum aproape 70 de ani, Patriarhul Iustinian s-a decis sa ctitoreasca in statiune o manastire in care slujitorii Domnului sa isi vada de bolile trupului. Intaistatatorul ortodoxiei romanesti a avut apoi inspiratia de a-l aduce aici pe un smerit monah, care prin uriasa sa personalitate duhovniceasca va transforma tamaduirile trupesti de la Techirghiol in tamaduiri spirituale si sufletesti.
„Un batran atat de simplu, dupa vorba, dupa port”
Cine s-a apropiat vreodata de parintele Arsenie Papacioc nu-i poate uita privirea limpede, ochii albastri, in care parca cerul se intalneste cu marea, si nici trupul scund, subtire si straveziu ca un paharel de clestar. Parintele e animat mereu de o energie teribila, care se evapora in miscari repezi, caci, in pofida celor 96 de ani, e iute ca un praznel. Ceva delicat si luminos emana din fiinta sa. Vorba-i este punctata de un chicot vesel, iar tacerile de un suras. Barba alba, lunga si maiestuoasa, ii subliniaza cum nu se poate mai bine varsta supremei intelepciuni. Intr-un fel, parintele a ramas foarte tanar. Imi si spune, de cate ori il vad, ca cine nu are „o frantura de batranete la tinerete nu va avea nici un crampei de tinerete la batranete”.
„Arsenie de la Mare”, cum il numea parintele Ioan Buga, poate cel mai mare portretist al duhovnicilor romani, are un suflet greu de intalnit printre muritori. Plamadit in focul suferintei, din aliajul alb si pur al iubirii, cel care nu se trece cu anii, el a ramas la batranete mladios ca o pana si darz ca otelul. Pe parintele nu poti sa il desprinzi de istoria pamantului nostru, pare concrescut in ea. Printre vorbele de foc ale dragostei ceresti, intre o chemare de ruga si una spre smerenie, va gasi cu cale, intotdeauna, sa iti vorbeasca de crucea romanilor, de incercarile lor prin vremuri, dar, mai ales, despre rostul si chemarea noastra in fata lui Dumnezeu. „Sunt atat de optimist in ceea ce priveste invierea neamului romanesc, incat, de navala asta din inima mea, nu mai pot vorbi… Opinca asta romaneasca s-a nascut in jertfa si se jertfeste si acum! Asta va invia poporul roman!”. Mare duhovnic care, inainte de a mustra, stie sa preia in inima lui sufletul fiului duhovnicesc, parintele Arsenie cerne dureri si patimi, pana cand, plin de bucurie, il poate slobozi pe cel ingenuncheat dinainte-i, spre eliberarea dintru inaltimi. De aceea s-au strans la poala sa sute de mii de romani, cautand sfat si Cuvant, transformand micuta statiune de la mare, dintr-un loc de tamada pentru trup, intr-o citadela nevazuta a Duhului.
Pruncul din raiul ciobanilor
Parintele Arsenie Papacioc a venit pe lume in campia Baraganului, un loc slefuit mereu de vanturi aspre, ars de soare vara si muscat de ger naprasnic iarna. In trecut, aici era raiul ciobanilor, care coborau muntele sa-si pasca mioarele la loc larg si adapostit de fiare. Asa a facut si Mircea Papacioc, bunicul lui, un arman mandru si bogat, salasluit prin partile noastre tocmai din Macedonia. A adus cu el cateva mii de oi. Cand a sosit cu ele, un boiernas de pe langa Slobozia l-ar fi rugat sa ii ia si lui mioarele, oplostindu-le langa card. „Cate ai mata?”, l-ar fi intrebat semet Mircea Papacioc. „Pai sa tot fie vreo 70!”, i-ar fi raspuns boierul. „Apai, eu numa’ cani am 70!”, i-a taiat-o scurt si mandru armanul nostru.
Nascut pe 15 august 1914, chiar in ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, cel ce va deveni parintele Arsenie a primit la botez numele Anghel, un nume ingeresc ce parca prevestea chemarea cinului caruia isi va jertfi intreaga viata. De altfel, s-a simtit atras de Hristos dintru inceput, chiar din anii copilariei, impresionandu-i pe cei printre care traia, prin delicatete si dragoste. Odata a fost batut salbatic de baietii din alt sat cu cateva crengi de salcam pline de spini, care i-au insangerat picioarele. Initial, micul Anghel s-a gandit sa ii spuna tatalui sau despre asta. „El avea o autoritate peste sase sate, ca era agent sanitar. Dar mi-am zis: „Nu-i spun, ca-i bate, si asta nu-I place lui Dumnezeu. Mai bine sa rabd”.”
Parintele Arsenie a staruit intr-o iertare iubitoare intreaga viata. N-a propovaduit-o doar, ci a risipit-o cu generozitate peste toti oamenii cu care s-a intalnit. In tinerete, a trecut printr-o incercare cumplita – fratele sau a fost ucis. Cand, in cele din urma, criminalul a fost prins, Anghel a avut ocazia sa se razbune, dar a preferat sa-l ierte, in loc sa ridice mana si sa loveasca. Ucigasului i-a spus doar atat – „Stai linistit, nu vei pati nimic. Cu nici un chip! Chiar eu o sa iti pun paza la poarta astfel incat nimeni sa nu se atinga de tine”. Peste ani, avea sa isi invete ucenicii ca „razbunarea nu rezolva nimic. Trebuie sa ne iubim dusmanii. Asta nu e o utopie, pentru ca Domnul ne-a inzestrat cu o sfanta sensibilitate, tocmai ca sa se implineasca un pic de dragoste intre oameni”. Dar ca sa lucrezi in sufletul tau o astfel de porunca ai nevoie nu numai de o imensa putere de daruire, ci si de o vointa darza, care sa iti largeasca baierile inimii, lasand sa se stravada in ea infinitul dumnezeirii.
Dor de Hristos
Sufletul curat al parintelui Arsenie Papacioc a visat la o tara „mandra ca soarele de pe cer”. A crezut mereu in „reinvierea neamului romanesc”. Poate ca idealul acesta national l-a determinat sa se inscrie in Miscarea Legionara, ajungand in timpul guvernarii Antonescu chiar sef de plasa si primar la Zarnesti. Erau vremuri tulburi, in care multe suflete curate au fost jertfite. Anghel va plati scump aceasta etapa a vietii, mai intai prin doi ani de inchisoare la Miercurea Ciuc si, mai apoi, prin alti cinci, ispasiti pana in anul 1946, cand s-a intors in satul natal.
Detentia il va schimba definitiv. Se ruga mult si intens, desprins de realitatea temnitei, bucurandu-se de mangaierea harului. Un martor din anii de inchisoare povesteste ca, atunci cand ceilalti plecau la munca, pe Anghel Papacioc il lasau in celula pentru ca era bolnav. Se ghemuia intr-un colt si adasta asa, ore in sir, suflet insetat de dorul iubirii dumnezeiesti. Timpul si spatiul se topeau in marginea vesniciei. Camarazii intrau uneori, dar el nu ii simtea, oricat zgomot ar fi facut. Asa au ajuns sa il respecte ca pe un om al lui Dumnezeu, desi nu era cleric. Dar drumul era deja ales. Dorul acesta atat de aprig de Dumnezeu se alina intr-un singur fel: prin monahism.
Povestind despre momentul cand a luat aceasta decizie, fata parintelui infloreste intr-un zambet. De altfel, parintele zambeste mereu, are un soi de bucurie launtrica, de parca lumea e plina doar de bine si de frumos. Dar cand vorbeste de calugari si calugarie, cea mai draga tema a sa, se transfigureaza. „Pentru ca Dumnezeu ne vrea cu orice pret pentru El. La manastire se vine cu dor mare. O nebunie pentru Hristos, o dorinta de a te rastigni impreuna cu el, rabdand orice pentru a ajunge sa ii iubesti pe toti”.
In tinda raiului
In cazul nepotului de cioban dobrogean, „nebunia pentru Hristos” a inceput la manastirea Cozia, unde tanarul Anghel a fost primit, fiind numit in scurt timp profesor la scoala ce functiona in incinta. Erau anii in care ateismul era injectat in vinele acestui neam, pregatind desertul rosu ce avea sa vie, in curand. De aceea, prima lectie pe care parintele Arsenie a anuntat-o copiilor a fost „Despre Iisus Hristos”. Dar Securitatea din Ramnicu Valcea s-a sesizat si parintele a trebuit sa demisioneze. A urmat o lunga peregrinare, timp in care a trecut prin manastirile Cioclovina, Sihastria si Antim, drumul luand sfarsit la manastirea Slatina, unde a fost numit egumen, sub ascultarea parintelui Ilie Cleopa, care era staret.
Dar poate ca cea mai tainica perioada a vietii sale a fost cea petrecuta in pustiul din apropierea manastirii Sihastria, alaturi de prietenul si duhovnicul sau, arhimandritul Ilie Cleopa. Discretia sa l-a oprit, tot timpul, sa povesteasca ce s-a intamplat in solitudinea muntilor Neamtului. Sufletul sau s-a cufundat atunci in tacere si contemplare. Cu greu poate intui cineva rugaciunile neincetate, luptele cu demonii sau bucuriile dumnezeiesti pe care le are un sihastru. Ca sa rezisti, ai nevoie de darzenia unui martir.
Nevointa aceasta comuna i-a unit pe cei doi duhovnici pana la moarte. Parintele Arsenie i-a purtat o adanca pretuire parintelui Cleopa, pe care l-a vazut mereu ca pe un erou al credintei, „care a invatat lumea sa stie sa moara”. „Odata eram cu parintele Cleopa in pustiu, intinsi pe jos pe radacinile unui brad. Si dintre radacini a iesit un sarpe indreptandu-se spre el. Eu am sarit: „Parinte, e un sarpe! Vine spre matale!”. „Lasa-l mai”, a spus parintele Cleopa, „sa se incalzeasca si el””.
Vietile Sfintilor abunda de astfel de descrieri. Sfantul Isaac Sirul spune ca sihastrul poate ajunge la o asemenea infratire cu Domnul, incat inima sa sa fie plina de mila fata de intreaga zidire. Sufletul sau ii iubeste nu numai pe oameni, ci si animalele si natura toata. Aceasta a fost probabil cea mai mare lectie pe care i-a dat-o singuratatea parintelui. „Mila e toata Scriptura” va repeta el la batranete. Se va folosi de ea in anii ce vor urma, pentru ca Hristos ii pregatise din nou in fata Golgota temnitelor. De aceasta data, comuniste…
Muntele si soricelul
„M-au arestat de la manastirea Slatina, la ora doua noaptea, cand ieseam de la slujba. Trei camioane, doua masini mici si 89 de ofiteri. Eu le-am spus: „S-a scremut muntele si a iesit un soricel!””.
Era in noaptea de 13 spre 14 iunie, 1958. Obstea urma sa fie decapitata prin arestarea staretului – parintele Cleopa, si a egumenului – parintele Arsenie Papacioc. In ultima clipa, parintele Cleopa a scapat, refugiindu-se in padure, unde a stat ascuns apoi ani de zile. Pentru fiul sau duhovnicesc venise insa vremea ca experienta calugariei sa fie sublimata, trecand intr-o alta forma de asceza; toata nevointa de pana acum, experienta carcerala a tineretii, anii de rugaciune si slujire monahala, timpul petrecut in sihastrie, totul urma sa fie asezat la picioarele lui Hristos, sub forma jertfei supreme, a suferintei pentru intregul neam romanesc. Parintele Arsenie era constient de toate acestea – „Pustia si inchisoarea sunt niste comori de care te poti folosi foarte mult, daca esti dibaci. Un neam traieste prin cei care tasnesc spre cer. Adica prin cei care lupta, care stau prezenti pe cruce, fara sa cedeze”. Vina lui? Participarea la intalnirile Rugului Aprins, acea superba miscare de reinnoire duhovniceasca pornita la manastirea Antim din Bucuresti de monahul poet Daniil Sandu Tudor, impreuna cu un grup de intelectuali bucuresteni. Li s-a pus in spate incercarea de a rasturna regimul, desi ei luptau doar cu propriile patimi, incercand sa se lumineze si sa se desavarseasca, lucrand rugaciunea lui Iisus sub calauzirea parintelui rus Ioan Kulighin. Cand a fost arestat, parintele Papacioc le-a spus fratilor sai de nevointa de la Slatina: „Am fost legionar, dar acum sunt calugar, dincolo de orice. Si nu am alt ideal decat acela de a muri pentru scanteia de Adevar ce o port in mine”.
Dar Hristos nu-i harazise sa moara in inchisoare. A fost torturat luni de zile, in anchete teribile. Caznele erau astfel gandite incat sa franga sufletul detinutului. Nopti de nesomn, alternate de batai si de confruntarea cu cei care, din frica sau suferinta, te tradasera. Parintele Arsenie a trecut prin toate acestea. Dosarul sau de la Securitate arata ca nu a spus nimic despre nimeni, dar ca a fost incriminat de altii, care nu au rezistat torturilor. Ani dupa aceea, avea sa spuna ca de nimic nu s-a folosit mai mult in viata, decat de experienta temnitei. Acolo, in hrubele fara lumina, transformate vara in cuptoare incinse, iarna, impietrite de ger, s-au format marii duhovnici ai acestui neam. Toate marile figuri ale ortodoxiei din secolul XX au trecut prin inchisorile comuniste: Dumitru Staniloae, Constantin Galeriu, Benedict Ghius, Daniil Tudor, Roman Braga, Sofian Boghiu si multi altii au facut peretii temnitelor translucizi, pentru a lasa soarele credintei sa lumineze tenebrele. „O, Hristoase, care te rogi pentru cei ce te rastignesc si-i rastignesti pe cei ce te iubesc!”. Aceasta „alchimie” teribila a functionat si in temnitele comuniste. Prin trupurile chinuite ale catorva mii de incarcerati s-a distilat toata ura, tot pacatul aruncat in lume de fiara comunista. „Mi-a fost foarte greu sa suport inchisoarea. Dar mi-e greu sa spun si cat de mult m-am folosit de ea. Erau suferinte care te depaseau. Ajunsesem niste schelete. Ne scoteam dintii din gura si ii aruncam pe jos. N-am vazut in viata mea oameni piele si os, cum am vazut acolo. Dar cel mai mult m-a impresionat un vecin de celula care, din atatea chinuri, ajunsese sa nu isi mai aminteasca nici macar numele sotiei. Imi dadeau lacrimile de mila lui si a celorlalti, dar incercam sa ii incurajez, spovedindu-i”.
Cred ca aici, in temnitele de la Aiud si Jilava, inima parintelui s-a unit deplin cu Hristos. Pentru el, temnita a reprezentat maturitatea interioara, iubirea deplina, compasiunea pura, rugaciunea cea mai adanca. De cate ori vorbeste de ea, ceva se trezeste inlauntrul sau. Nu evoca usor toate aceste amintiri, dar atunci cand o face, spatele sau garbovit de ani si metanii se indreapta, ochii ii lucesc si parca o lacrima ii inroureaza de fiecare data. „Ma bagau des la „racitor” – o celula care iarna era neincalzita, cu gheata pe jos. Acolo era, intr-adevar, foarte greu sa supravietuiesti. Unii au murit… Doreau sa ma distruga, dar se vede ca inima mea a fost mai rezistenta… Acolo s-a intamplat sa imi arate Domnul mangaieri extraordinare, care sunt foarte greu de povestit. M-a intrebat cineva daca s-au facut minuni in inchisoare. I-am raspuns ca cea mai mare minune e ca acolo nu s-a intamplat nici o minune…”.
„Iubeste si ai incredere in Dumnezeu”
Intunericul are o margine, iar Raul, un sfarsit. Nu pentru ca oamenii ar fi buni, nu pentru ca Dumnezeu ar interveni pentru a stopa rautatea, ci pentru ca doar iubirea si lumina sunt nemarginite, atotputernice. Asa s-a intamplat ca temnitele care ii inghitisera pe cei mai buni dintre romani au ajuns, in final, sa ii si elibereze. Schelete vii, trupuri ruinate, dar aprinse de Duh, au revenit la viata. La fel cum nimeni nu a stiut cand au fost inchisi, nimeni nu a sesizat ca ei s-au intors, dar, treptat, mesajul s-a auzit din nou. Nu ei fusesera la inchisoare, ci tara era un imens gulag, din care puteai sa scapi, doar daca aveai aripi. Parintele Arsenie Papacioc a fost unul dintre cei care ne-au ajutat sa constientizam ca suntem liberi si ca ocupatia principala a omului, profesia lui de baza, este zborul spre Dumnezeu.
Dupa eliberarea din inchisoare, petrecuta in anul 1964, parintele a pribegit prin cateva parohii de mir, pana cand Patriarhul Iustinian l-a asezat la Techirghiol. In manastirea micuta, cat un sipet cu moaste, parintele si-a implinit viata si invatatura. In primul rand, a inceput sa spovedeasca. Vorbea simplu si direct, de la inima la inima. A fost un duhovnic neintrecut al maicutelor din intreaga tara. Cu sensibilitatea lui deosebita, cu dragostea sa fata de frumos, a intuit potentialul enorm pe care femeile il au in Biserica. „Au fost neglijate, devalorizate de mentalitatea omeneasca, iar asta e o greseala enorm de mare. Femeia este o creatie a lui Dumnezeu, cu totul superioara. Dovada este Maica Domnului! Femeile au o putere extraordinara de a iubi, si de aceea le admir foarte mult! Bisericile sunt pline de femei, nu de barbati!”.
Parintele deborda de optimism. Ucenicilor le spunea ca, intr-o singura zi, poti ajunge la masura sfinteniei, pentru ca „in materie de mantuire nu exista timp, exista vesnicie. Orice clipa poate fi un timp si orice suspinare poate fi o rugaciune”. „In fond, dracul nu are putere, el e un tolerat! Nimic nu este pierdut, atata vreme cat sufletul nu abdica, capul se ridica din nou, iar credinta este in picioare. Iubeste si ai incredere in Dumnezeu”.
Bataliile duse cu sine, in inchisoare sau in pustie, dadeau acum roade. Finalul acestor lupte era un imn al luminii victorioase, un strigat de bucurie in fata deznadejdii. Anul 1989 a fost pentru parintele o revelatie. El a vazut in tinerii care s-au jertfit atunci o continuare a eforturilor generatiei sale, care s-a impotrivit comunismului din rasputeri. De aceea, i-a spus revoltei din decembrie „o revolutie plina de har. Pentru ca tinerii nu au luptat cu nici o arma, nici cu coasa, nici cu topoarele, ci cu piepturile deschise, ca sa se vada credinta in Dumnezeu, a inimilor lor. Am o mare admiratie pentru daruirea lor extraordinara, pana la moarte!”.
Parintele Arsenie a fost mereu foarte aproape de inima tinerilor. Incandescenta sa, o anume bucurie interioara, dar mai ales nadejdea pe care o insufla, l-au facut mai cautat de adolescenti, decat de batrani. Eu cred ca asta si-a dorit de fapt intreaga viata. Sa ajute, sa incurajeze, sa poata cultiva, sa fie alaturi de tineri, pentru a le veghea zborul – „Stiti ca un sambure e mai mare decat un munte? Pentru ca muntele poate doar sa descreasca, pe cand samanta se poate face mai mare decat el”.
Parintele Arsenie Papacioc a murit si a inviat pana acum de atatea ori, incat eu cred ca se afla de mult cu inima in imparatia cerurilor, cufundat in oceanul de lumina si iubire al lui Hristos. Pe pamant e doar trupul sau, martor al suferintelor si al biruintei crucii asupra tuturor incercarilor de pe drumul greu al vietii. De aceea, cred ca parintele Arsenie Papacioc nu mai poate muri. Moartea l-a cautat de prea multe ori, intelegand in cele din urma ca nu mai are nimic de luat de la el. In urma ei a ramas numai viata. Viata pe vesnicie.
(Cristian Curte – Formula AS, numărul 958, anul 2011)
Trecerea prin veac a părintelui Arsenie Papacioc
Cine deschide paginile Patericului poate rămâne surprins de numărul mare de „elemente” considerate un pericol pentru societate care s-au retras în liniştea deşertului pentru a-şi plânge păcatele şi a-l afla pe Dumnezeu. Erau toţi aceştia sinceri în căutarea lor sau era un mijloc de a-şi ascunde trecutul prea puţin onorabil sub masca religiei? Asceza autoimpusă putea compensa vreodată erorile tinereţii?
Răspunsul creştin la aceste întrebări este bine ştiut, dar, pentru duşmanii religiei lui Hristos, era departe de a fi convingător. În perioada când România a fost sub dominaţia regimului comunist, puterea politică şi organele de represiune au avut obsesia că opţiunea unor reprezentaţi ai vechii ordini sociale de a se retrage la mănăstire, pentru a-şi închina viaţa Domnului, nu ar fi altceva decât fie o fugă de pedeapsa meritată, fie o camuflare a acţiunilor duşmănoase sub haina religiei.
De „atenţia” deosebită a Securităţii au „beneficiat” în primul rând foştii membri şi simpatizanţi ai Mişcării Legionare, priviţi drept cel mai mare pericol pentru „noua ordine” comunistă.
Membrii ai Legiunii au jucat un rol deosebit de important în acţiunile de rezistenţă anticomunistă, dar ei au colaborat, cel mai adesea, cu membri şi simpatizanţi ai altor partide politice, cu toţii uniţi prin aceeaşi ură împotriva duşmanului bolşevic. Însă, „pericolul legionar” a devenit o marotă, un mit cu dimensiuni monstruoase, care, paradoxal, a fost şi un motiv de teamă permanentă pentru organele de represiune comuniste, dar şi un mijloc de realizare a unui control mai strict asupra societăţii. Faima bunei organizări a legionarilor, solidaritatea existentă între ei, „fanatismul” neînţeles de mulţi a făcut să existe îngrijorarea că este posibilă oricând iniţierea unei mişcări bine coordonate de rezistenţă. În acelaşi timp, Securitatea a profitat de eticheta de organizaţie fascisto-teroristă aplicată Legiunii, pentru a face din calitatea de fost legionar cea mai mare dintre crimele posibile. Odată aplicată această etichetă cuiva, până la închisoare nu mai era cale lungă. Era de ajuns ca într-un grup să existe o persoană cu antecedente legionare pentru ca asupra tuturor să se extindă bănuiala de simpatie faţă de ideile gardiste. Adesea, la comandă politică ori în lipsă de altceva, ofiţerii de Securitate inventau conspiraţii legionare, ca să mai strângă un număr de oameni pentru închisori sau lagăre sau pentru a-şi justifica rostul.
În timp, legionarismul a devenit ceva monstruos care pe unii îi fascina tocmai pentru această faimă neagră. Majoritatea oamenilor vedeau în el un pericol difuz, dar extrem de persistent. Acest monstru mitic, creat de serviciile comuniste de represiune şi-a vădit eficienţa şi după „revoluţia” din decembrie 1989, când au existat câteva acţiuni bine orchestrate de atragerea atenţiei asupra „pericolului legionar” care, chipurile, ar fi pus în pericol noua putere, proaspăt instaurată.
Lovirea năpraznică a monahismului ortodox
Când scriem istoria de după 1945 a Legiunii, trebuie să avem grijă să nu suprapunem istoria organizaţiei peste cea a diverselor destine individuale ale unor foşti membri ai acesteia, care sunt extrem diferite. Unii şi-au păstrat crezul până la capăt, alţii au trecut, pentru a se salva, în tabăra comuniştilor învingători, iar alţii, constatând eşecul căii politice, au ales să se retragă în cele spirituale. Numărul legionarilor intraţi în mănăstiri a fost destul de important, majoritatea acestora fiind persoane de mare calitate morală şi intelectuală, care s-au angajat total în viaţa obştilor monahale. Evident că ei păstrau sentimente anticomuniste, dar în primul rând erau slujitori ai Domnului. Ei erau duşmani ai puterii comuniste pentru că, asemenea multor alţi preoţi şi monahi, refuzau să adopte ateismul bolşevic şi păstrau cu încăpăţânare flacăra credinţei. Forţa spirituală a mănăstirilor a fost un motiv major de îngrijorare pentru organele de Securitate, care au căutat mijloacele pentru a limita, pe cât posibil această influenţă. Dar influenţa religioasă nu constituia un temei legal pentru ca mănăstirile să fie închise. Atunci a fost inventată o vastă conspiraţie a legionarilor din mănăstiri, menită să readucă Garda de Fier la putere în România. Ea a constituit temeiul pentru celebrul decret 410 din 1958. Au fost mai multe dosare prin care Securitatea a justificat această aserţiune şi amintim în acest sens problema Vladimireşti, cazul mănăstirii Viforâta şi lotul „Teodorescu Alexandru şi alţii”.
Acest din urmă caz a însemnat o cumplită lovitură dată elitei monahale a ortodoxiei române, aflată sub protecţia nemijlocită a patriarhului Justinian. Pretextul arestărilor operate era că Alexandru Teodorescu (devenit ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor), împreună cu alţi prieteni, sub masca întâlnirilor de meditaţie ale „Rugului Aprins”, făceau de fapt educaţie legionară unor tineri. Faptul era complet fals, deoarece aceste întâlniri aveau un caracter pur religios şi, în plus, mulţi din cei arestaţi avuseseră prea puţin de-a face cu gruparea fondată de Sandu Tudor. Dar, faptul că ei se cunoşteau şi se întâlniseră la un moment dat a fost de ajuns pentru Securitate ca să-i aresteze. Iar în sprijinul ideii de conspiraţie legionară nu aveau alt argument în afară de cel al trecutului legionar al unora dintre membrii lotului. Unul dintre aceştia era părintele Arsenie Papacioc, de la mănăstirea Slatina.
Pentru cei care concep creştinismul în mod edulcorat şi cuminte s-ar putea să le pară o impietate ce voi prezenta mai departe. Ei văd în preot sau monah o statuie de ceară, un amorţit, nu un om de carne şi sânge, care are şi el păcatele lui, dar care, prin asceză, reuşeşte să-şi domine patimile şi să se apropie de Dumnezeu. Nu insist mai mult asupra acestui subiect, ci trimit pe cel curios la însemnările cuviosului Siluan Athonitul pentru ca, în cele ce urmează, să prezint pe scurt câteva aspecte din viaţa marelui duhovnic al României care este părintele Arsenie Papacioc.
Anghel Papacioc s-a născut pe 13 august 1914, în comuna Misleanu, judeţul Ialomiţa. Tatăl său era agent sanitar şi poseda, conform notelor Securităţii, atente la asemenea detalii, 12 hectare de pământ arabil. După ce în 1932 a absolvit şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti, tânărul Papacioc devine membru al Mişcării Legionare, activând într-un cuib din oraşul Slobozia. În decembrie 1933, revenea în Bucureşti pentru a participa la tabăra legionară de la Bucureştii Noi, unde se ridica „Casa Verde” – sediul central al mişcării. Harnic şi priceput,Anghel Papacioc se face remarcat de liderii legionari, încrederea lor fiind confirmată de hărnicia cu care tânărul ialomiţean participă şi la multe alte tabere de muncă. Prin urmare, legionarismul de tinereţe al părintelui Papacioc nu a fost un gest de oportunism sau pornit din ură de rasă, ci a fost influenţat de acea dimensiune pozitivă a mesajului legionar, care îi chema pe tineri să ridice cu sudoarea frunţii o Românie mai bună şi mai dreaptă. Hărnicia, spiritul organizatoric, jertfa pentru cauza comună, calităţi pe care le vom regăsi la părintele Papacioc exprimate într-o formă superioară în viaţa de monah îl vor propulsa în gradul de inspector legionar.
După satisfacerea serviciului militar, Anghel Papacioc pleacă la Braşov, unde se angajează la fabrica de armament „Malaxa”, unde lucra, în calitate de maistru şef, fratele său, Radu. În decembrie 1938 este arestat şi internat în celebrul lagăr de la Miercurea Ciuc unde, conform mărturisirilor făcute la anchetă, îşi petrecea timpul rugându-se şi, fiind un sculptor priceput, confecţiona cruciuliţe, troiţe şi icoane. După eliberarea din lagăr, în aprilie 1940, se stabileşte în Zărneşti, unde lucrează ca secretar la un avocat.
Abdicarea regelui Carol al II-lea şi instaurarea regimului naţional-legionar l-a propulsat pe Anghel Papacioc în funcţia de şef al plasei Zărneşti, din octombrie 1940 devenind şi primar al comunei Zărneşti. Datorită funcţiei pe care a deţinut-o, el a fost printre principalii vizaţi de represiunile ordonate de Ion Antonescu, după rebeliunea din ianuarie 1941. A fost judecat, alături de mulţi alţi membri şi simpatizanţi ai Legiunii de către Tribunalul Militar Braşov şi condamnat la 6 ani de închisoare.
În luna august 1941, Papacioc face cerere să fie eliberat din închisoare, pentru a pleca pe front. Iniţial este eliberat şi repartizat unei unităţi militare dar, ulterior, se revine asupra deciziei. Temându-se că va intra din nou în închisoare, se hotărăşte, împreună cu alţi camarazi, să plece din ţară, trecând frontiera în Jugoslavia. În iunie 1942 este prins de patrulele germane şi predat grănicerilor români, care îl trimit la Braşov, unde este judecat de Tribunalul Militar pentru trecere frauduloasă a frontierei, fiind condamnat la şase ani de închisoare. Este încarcerat la Aiud, până în septembrie 1946, când se întoarce în satul natal, având însă în minte să lase cele lumeşti şi să devină monah.
Pentru aceasta, în ianuarie 1947, pleacă la mănăstirea Cozia unde stareţul Gherman Dineaţă îl primeşte ca „frate”. Mărturisind în faţa duhovnicului cele făcute în viaţa lumească, tânărul „frate” lăsa în urmă toate deşertăciunile lumii şi îşi dedica întreaga viaţă lui Dumnezeu. Timp de un an şi jumătate, fratele Papacioc a îndeplinit diverse ascultări la mănăstirea Cozia (bucătar, paracliser), pentru ca mai apoi, dat fiind calităţile sale de organizator, să fie trimis să administreze pământul aparţinând mai multor mănăstiri, aflate în comuna Comanca – Caracal. La sfârşitul lunii august 1948, a fost trimis la schitul Cioclovina, care aparţinea de mănăstirea Tismana, unde a stat până în luna ianuarie 1949 când, la cerere, a plecat la mănăstirea Sihăstria, unde era stareţ arhimandritul Ilie Cleopa. Aici a stat până în luna septembrie 1949, când a fost trimis la mănăstirea Antim – Institutul Biblic, la atelierul de sculptură. A fost rânduit călugăr, sub numele de Arsenie şi a slujit aici până în iunie 1950, când a pleacat la mănăstirea Slatina, gândită de patriarhul Justinian ca o mare lavră a monahismului românesc. De aici este arestat în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, fiind trimis la Direcţia de Anchete penale a M.A.I. Bucureşti. În acelaşi timp mai fuseseră arestate un mare număr de personalităţi de primă mărime a spiritualităţii româneşti, care au fost supuse rapid unor interogatorii dure, deoarece Securitatea spera să afle în propriile mărturisiri ale acestora temeiurile pentru condamnare.
În momentul arestării părintelui Papacioc, Securitatea nu avea în portofoliul ei decât dosarele instrumentate împotriva acestuia de către regimul Antonescu şi nimic în plus. Or, el a fost arestat pentru nişte fapte pentru care fusese deja judecat şi îşi ispăşise pedeapsa. Numai în sistemul comunist erau posibile asemenea aberaţii, ca un om să fie arestat pentru o faptă pentru care deja plătise. Era obsesia bolnavă a pericolului legionar, a neîncrederii că fostul membru al Gărzii de Fier şi-ar fi schimbat între timp opţiunile şi, în acelaşi timp, a dorinţei de a da cât de cât consistenţă acestei fantasme.
În perioada iunie-iulie, părintele Arsenie este supus unor interogatorii intensive în care i se cere să-şi povestească întreaga activitate de natură politică. Cel interogat îşi recunoaşte fără şovăire activitatea politică din trecut, la modul onest şi neutru, fără a brava cu actele sale sau să caute justificări cu orice chip. Se poate vedea că, pentru părinte, este un timp de dinainte şi un timp după intrarea în mănăstire. Nu îşi ascunde trecutul, dar nici nu îl clamează. Pur şi simplu, dacă este întrebat răspunde. Anchetatorii îl vor descoase şi despre activitatea cu caracter politic depusă şi după intrarea în monahism, despre legăturile cu „Rugul Aprins”, cu alţi reprezentanţi ai Bisericii.
Răspunde scurt şi limpede că toată activitatea sa este de natură spirituală, neavând nici o legătură cu politica legionară. Arată răspicat, iar depoziţiile celorlalţi inculpaţi vin în sprijinul celor spuse de el, că el crede că organizaţia legionară a săvârşit în trecut o serie de crime şi atentate, lucru care nu este îngăduit de Biserică, încercarea Gărzii de Fier de a se folosi de Biserică în scop politic fiind considerată o mare greşeală. Acest lucru părintele Papacioc i l-a spus şi lui Constantin Dumitru, fost legionar, eliberat din închisoare în 1956, când acesta şi-a exprimat dorinţa să se călugărească. Acelaşi lucru l-a spus adesea foştilor legionari veniţi să-i ceară un sfat şi Daniil Sandu Tudor, care nu a fost nici membru, nici simpatizant al Legiunii. Pentru un creştin, aceste idei sunt perfect coerente şi credibile. Grila obtuză a Securităţii a transformat cu totul ideea în teoria camuflării legionarilor sub masca monahală, deoarece, ascunşi în mănăstiri, ei pot mai bine să acţioneze pentru răsturnarea regimului comunist. Oameni precum Arsenie Papacioc sau Daniil Sandu Tudor au rezistat tăvălugului comunist, dar la un nivel spiritual superior, pe care securiştii nu puteau sau nu voiau să-l înţeleagă.
Părintele Papacioc a stat dârz în faţa anchetatorilor dar alţii, supuşi unor presiuni infernale, nu au mai rezistat, mărturisind marile „crime” făcute, anume că, la o întâlnire privată s-a comentat, pornindu-se de la conferinţa de la Geneva, „în mod duşmănos” regimul comunist şi s-a vorbit despre necesitatea unei mai mari libertăţi de exprimare, iar, în unele ocazii, s-a făcut educaţie anticomunistă unor tineri.
Supus unor confruntări dureroase părintele Papacioc a recunoscut că s-a pronunţat, în unele ocazii în favoarea unei mai mari libertăţi de exprimare şi i-a îndemnat pe tinerii care-l căutau să intre la mănăstire şi să nu asculte îndemnurile ateiste ale regimului. Toate acestea nu au avut însă nici o legătură cu conspiraţia legionară căutată cu orice preţ de organele de Securitate. Neavând de ce să-l acuze, anchetatorii îl vor trimite în judecată pe părintele Papacioc pe baza aceloraşi acuzaţii pentru care mai fusese condamnat o dată! Judecat laolaltă cu ceilalţi membri ai lotului „Teodorescu Alexandru” părintele Arsenie este condamnat, prin sentinţa 125 din 8 noiembrie 1958, la 20 de ani de închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale. A trecut prin închisorile din Braşov, Aiud şi Jilava, fiind eliberat în 1964. De fapt, „eliberat” este numai un fel de-a spune, deoarece în sufletul său părintele Arsenie a fost şi este mereu un om liber, închisoarea fiind numai un alt loc unde l-a slujit pe Domnul.
Aici opresc „viaţa cea după trup” a părintelui Papacioc. Mai importantă însă, dar şi mai greu de scris, este viaţa lui cea îngerească, din care, oricine se apropie de el, simte că se împărtăşeşte.
(George Enache – Revista Rost, numărul 28 din iunie 2005)
Curajul mărturisirii
Interviu cu Părintele Arsenie Papacioc:
Am fost la Aiud şi am filmat în osuar. Există o presiune foarte mare la nivel politic, prin care toată jertfa celor care au murit la Aiud să fie astupată. Cu foarte mare greutate s-a făcut osuarul. Cu foarte mare greutate s-a ridicat acum un corp de chilii. S-ar dori să se facă acolo şi o mănăstire. Părintele Justin Pârvu a fost acolo de câteva ori şi tot încearcă să găsească formula prin care să se facă în sfârşit o biserică. Pentru cei care poate nu din rea credinţă, ci din ignoranţă, nu ştiu ce a fost la Aiud l-am rugat pe părintele Arsenie Papacioc să ne spună câte ceva din propria experienţă. Părintele Justin spune că Aiudul e cel mai sfânt loc al românilor…
– Da, pentru că nu ştiai dacă trăieşti până mâine. Această stare de tensiune extraordinară îţi dădea ocazia să îţi cunoşti marile tale intimităţi. Nu este vorba de o suferinţă. Tendinţa lor era exterminarea prin înfometare. Zarca e o închisoare în închisoare, făcută de unguri pentru români, ca să-i omoare, unde fără discuţie i se aplica regimul dorit fiecărui ins sau fiecărui grup de inşi. Ultimii ani – un an, doi – numai în zarcă m-au ţinut. I-am înfruntat la o întâlnire pe care ne-au făcut-o ei acolo, cu deţinuţii vânduţi, ceea ce era egal cu moartea. Dar nu a vrut Dumnezeu. M-au băgat la răcitor. În trei zile mureai, constatat. M-au băgat cinci zile, nu am murit! M-au băgat şapte, n-am murit. La camere frigorifere, ştiţi. E groaznic! Nu ştiu dacă mă înţelegeţi… Aveam o curiozitate de copil să văd cum iese sufletul… Deci eram la marginea lucrurilor. Condiţii imposibile, ca să mori în trezire. Au murit mulţi. Eu nu am murit. Nu puteam vorbi decât prin morse, şi au cerut cei de alături să se spovedească. Tot prin morse. Eu puteam să transmit, dar nu puteam să primesc, pentru că dacă te prindea, te omora pe loc. Şi am aranjat aşa cu ei, tot prin morse. „Mâine, la o anumită oră – am apreciat cu ei atunci – staţi în partea asta a celulei. Eu vă dau un semnal prin bătaie, prin perete, şi îmi spuneţi păcatele şi eu vă dezleg. Cu o condiţie: dacă muriţi până mâine – pentru că aşa se punea problema – e valabilă spovedania. Dar dacă nu muriţi, la primul preot pe care-l întâlniţi să vă spovediţi din nou păcatele”. Adică să procedem cinstit în ceea ce priveşte respectiva taină. Vă spun acestea ca să aveţi o imagine a stării noastre spirituale acolo, când erai în fiecare clipă nesigur de clipa următoare. Această stare, care nu era de o zi, era de ani. Nu am putut vedea nici un semn de bunăvoinţă omenească, de om, în tot acest timp. Am fost întrebat de mulţi unde a fost mai greu: în închisoare sau în pustie, pentru că am trăit şi prin pustie. În închisoare, cei care nu credeau în Dumnezeu se chinuiau, şi le era rău. Pentru că nu era o forţă nevăzută care să oprească niţel pornirile sălbatice, de cruzime, de ură care apăsau mereu pe om. Asta lipsea. În pustie însă dracii cu care lupţi se temeau de Dumnezeu şi era mai uşor, cu toate intemperiile vremii: iarnă, zăpadă, fiare sălbatice, stare încordată şi acolo. Dar era totuşi o notă de libertate. Pentru că dumneavoastră toţi nu ştiţi cât e de scumpă libertatea şi pentru ce ne-a lăsat-o Dumnezeu.
Despre om
Nu-i nimic mai scump la Dumnezeu ca timpul pe care ni-l dă să-l trăim. Pentru că a sufla şi a răsufla e tot de la Dumnezeu. Şi atunci a avut marea prudenţă Domnul Hristos să ne spună că „nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea, în toate gândurile noastre ascunse. Sigur că depinde şi pe ce poziţie te aşezi. Având în vedere şi numai lucrul acesta: viaţa veşnică. Dacă te rătăceşti, dacă eşti neatent sau eşti ateu – Doamne fereşte! Că-i mai gravă starea aceasta, nepăsarea aceasta. Aceasta e nesuferită la Dumnezeu…. Pentru că nu e supărat Dumnezeu pentru anumite greşeli pe care le facem cât e supărat că suntem nepăsători. Ne amânăm existenţa, mergem pe inerţie. E o mare greşeală! Trebuie trăit fiecare moment în toată plinătatea lui. Să te cunoşti pe tine. Marea greşeală care e în lume care e? Fiinţa omenească, care e făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, se izolează după propria sa fiinţă. Nu Dumnezeu l-a dat afară pe Adam din Rai, ci Adam s-a dat afară singur. Ăsta-i omul! Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, a fost întrebat: „Ce zici despre om?” Şi a răspuns Sf. Grigorie: „Este copleşitor şi de neînţeles”. Dumnezeu păstrează încă taine despre om, necunoscute nici de îngeri şi necunoscute nici de lume. Pentru că e după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. E singura fiinţă creată după chip şi asemănare. Este singura verigă posibilă între om şi creaţie. Omului i s-a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie. Şi Satan luptă din răsputeri, cu o râvnă pe care oamenii nu o cunosc, să ne scoată din cap că suntem asemănare cu Dumnezeu. Pentru că îi cam ocupăm locurile. Treaba lui, dar noi aşa suntem creaţi, după chip şi asemănare. Şi creaţia lui Dumnezeu nu poate fi dezminţită sau interpretată. Suntem chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Deci avem mare siguranţă, dar şi mare răspundere. De aceea vă spuneam că este foarte grav să nu ştii că tu trăieşti şi cine eşti.
N-ai stat de vorbă cu tine niciodată, bineînţeles, ţinând cont de marile valori: veşnicia… Ce e cu mine? Eu, ţinând cont de puşcărie şi pustie, nu m-am folosit mai mult decât la căpătâi de morţi. Ţipete… Intrau într-un necunoscut nu pentru o mie de ani, ci pe veşnicie! Trăistişoara lui nu era plină cu fapte bune, era goală! Sau e goală, la oameni. Mare greşeală această stare de necunoştinţă proprie!
Omul, dumnezeu după har
Instinctul acesta de a trăi îl are şi porcul, îl are şi orice alt animal. Dar atât! Omul are o conştiinţă, are o dăruire dincolo de raţiune. E făcut Dumnezeu după har. Vă daţi seama: Dumnezeu după har! Căderea lui Adam ne-a întrerupt relaţia aceasta cu Dumnezeu. A venit Dumnezeu şi ne-a adus mai mult decât a pierdut Adam! Ne-a adus tocmai din nou cunoştinţa că suntem din nou Dumnezeu după har şi că nu există moartea. Pentru că ne zice: „Şi veţi trece de la moarte la viaţă”. Or moartea nu înseamnă o terminare, ci înseamnă un alt început fericit sau nefericit. Că de ce să te temi de moarte, dacă te-ai pregătit de înviere? E o contradicţie, şi omul hotărăşte, în vidul acesta al lucrurilor, nu într-o stare de prezenţă continuă. Nu este greu. Pentru că niciodată nu e degeaba cineva lângă tine. Ori nu te foloseşti, ori îl foloseşti, ori trebuie să te verifici dacă îl rabzi sau nu-l rabzi, bubos aşa cum e. Că lipsa asta de prezenţă lângă fratele tău e lipsă de dragoste, şi e în contradicţie cu Creatorul. Actul de prezenţă.
Nu sunt pentru nevoinţă, ca duhovnic. Sunt de 95 de ani. Sunt pentru o stare de prezenţă continuă a lui Dumnezeu. Exist! Şi ne punem întrebarea: De ce? Ce e cu mine? Ce e cu moartea? Ce-s cu aceste elemente, care sunt valabile? Moartea nu vine să îi faci o cafea. E fără cruţare! Te ia aşa cum eşti! Nu o putem amâna nici o fărâmiţă de secundă când va veni. Judecata de Apoi nu trebuie văzută cu Dumnezeu stând pe un tron de judecată.
Te judeci singur, repede. Suntem o fiinţă valoroasă, mai mult decât oricare altă fiinţă. Dracii au fost îngeri buni. Şi am spus aşa: dacă ar fi întruchipat iar posibilităţile pierdute, ar răsturna pământul cu degetul mic! Dacă tu, pierdut fiind, gândeşti aşa, de ce să nu gândesc aşa despre îngerul meu păzitor, care nu e căzut! Şi se spune despre îngerul păzitor într-un loc aşa: că e cu neputinţă să nu mori, dacă l-ai vedea într-atâta lumină! Şi îngerul acesta nu e singur, în ceea ce priveşte paza. Cuvântul păzitor nu i l-am dat noi, i l-a dat Dumnezeu: „Păzeşte sufletul acesta, până la moartea lui”. El e în relaţie cu alte miliarde de îngeri, cu mare putere. Şi totuşi ei sunt fără identitatea asta mare, Dumnezei sunteţi. Sunt o creaţie cu mari posibilităţi, cu mare frumuseţe, care scapă minţii noastre mărginite. Pentru că zice şi Sfântul Apostol Pavel că nu îi e dat omului să cunoască, pentru că el a fost răpit până la al treilea cer.
Aşa că fiinţa omenească e Dumnezeu după har. Acel zis homo homini lupus, „omul lup pentru om” a căzut, la venirea Mântuitorului. Acum e invers: omul e Dumnezeu pentru om. Şi uite pe cine băgăm noi în iad şi nu ne astâmpărăm. De ce îi zici drace, drace şi nu îi spui Doamne, Doamne!? Înseamnă că i-ar pune o râvnă mare de tot în constatarea asta, de către fiecare ins care ar vrea să fie câtuşi de cât treaz. Că el luptă din răsputeri să ne cucerească şi să ne adune la el. Însă se împiedică de puterea Crucii, de puterea lui Dumnezeu. Crucea e Tatăl, toată înălţimea, Fiul, toată adâncimea, Sfântul Duh, toată lăţimea. Sfânta Cruce are o semnificaţie extraordinară! De aceea şi catolicii au schimbat semnul crucii, făcută altfel cu degetele, cu altă aşezare, de la stânga la dreapta. E o mare greşeală! Nu suntem aici pentru că ne-ar conveni nouă să să fim aşa, ca la un papă… Suntem aşa de la Duhul Sfânt şi tot de Duhul Sfânt suntem judecaţi.
Sfinţii închisorilor
– Dat fiind faptul că, de exemplu, acum Sinodul refuză să facă vreo referire la oamenii care au murit în temniţe şi care sunt consideraţi sfinţi de popor – şi acum mă refer, de exemplu, la Valeriu Gafencu –, să ne spuneţi ceva despre Valeriu Gafencu. L-aţi cunoscut?
– Da, am trăit împreună. Era mai mic decât mine. Era un băiat cu fond, nu aş avea ce spune altceva despre el decât că era un sfântuleţ! Însă nu conta în lumea noastră, pentru că noi toţi trăiam acelaşi moment, aceeaşi stare, aceleaşi nădejdi şi aceleaşi mari bucurii ascunse, care nu pot fi înţelese raţional de lume. Eram una cu toţi. Gândeam la fel. Îi cunoşteam familia din poveştile dintre noi. Avea trei surori: Valentina, Eleonora şi Elisabeta. Tatăl lui a fost omorât de ruşi. Nu era vorba de inteligenţă, pentru că tot omul avea destulă. Nu e vorba de moarte, ci maniera în care mori contează. Şi, vă spun încă o dată, au fost multe momente pentru noi toţi, în care aveam curiozitatea să vedem cum iese sufletul din noi! Eram la marginea existenţei! Nu se mai putea! Altfel nu mă băgau la frigider, la camerele frigorifere, unde fără discuţie, nu mai puteai să trăieşti. Trei zile era marginea la care puteai rezista. M-au băgat cinci zile şi n-am murit. M-au băgat şapte zile şi n-am murit. Nu a vrut Dumnezeu. Sigur că sunt obligat să mă smeresc, că au fost atât de multe momente pentru noi toţi, unde puteai să mori şi dacă nu mureai ziceai că s-a întâmplat cutare lucru. Nu a vrut Dumnezeu, pentru existenţa unei fiinţe Dumnezeu după har. Marea, enorm de mare greşeală a lumii este nepăsarea!
– Ce au au avut cu dumneavoastră comuniştii? De fapt, de ce au fost chinurile atât de mari?
– Întrebarea matale e de şcoală primară. Ce vrea dracul cu noi, aia vor comuniştii! Erau exponenţii răului. „Nu crede în Dumnezeu” şi „omul e fiară”! Am fost chemat, încadrat de patru soldaţi cu baionetele la puşcă, scos din zarcă şi, când ieşeai aşa din zarcă, ştiai că nu te mai întorci. Şi sigur că erai pregătit, nu aveai nici o ieşire decât „Doamne, ajută! Doamne, iartă-mă!” şi gata. Şi m-au dus la un colonel. Erau zece colonei acolo. Crăciun era cel mai mare ticălos, care făcea pe blândul. Adevărul e că nici deţinuţii, cum eram şi noi, nu erau proşti. Ne dădeam seama cum suflă şi cum răsuflă omul. Pentru că, fără discuţie, apar înţelegeri nebănuite, prin care poţi pătrunde în zona respectivă. Şi m-a întrebat cum există Dumnezeu? Eu eram deţinut, încadrat. Cum făceam o mişcare, cum mă invita pe scaun. Mare cinste… Nu puteai face nici o mişcare pentru că le era frică să nu-i omorâm. Aberaţii nebune, drăceşti! Şi i-am spus: „Domnule colonel… Eu am avut întâlniri cu copiii de şcoală primară. Şi toţi m-au întrebat ceea ce mă întrebaţi şi dumneavoastră. Ochii, pe care îi avem, cu care pătrundem; inima cu care înţelegem într-o formă mută fiinţa din faţa noastră, sentimentul de poezie, de versuire, toate acestea vin de la un Creator. E greu să înţelegeţi aceasta, dar nu-i vina mea.” Şi mi-am luat curajul să îl întreb: „Dar dumneavoastră, care e motivul că nu credeţi?” Ăsta era un mare curaj, pentru că se considerau înfruntaţi. Zice: „Războiul pe care l-a dus Hitler în Rusia”. Zic: „Nebunul acela de Hitler credeţi că a fost cinstit, să păcălească poporul rus că Stalin e necredincios?! Aceia, înainte de a fi credincioşi, sunt ruşi, prin natura lor! Şi nu s-a dus Hitler să cucerească Rusia. S-a dus în Rusia să cucerească pământul întreg. Ei, şi acum aţi biruit. De ce nu credeţi? Dacă ăsta e motivul…” S-a încurcat. Îşi dădea seama că nu are răspuns. Şi m-a întrebat atunci, ca să scape, care e ultimul cuvânt. Zic: „Sunt gata să mor pentru tot ce spun. Şi v-aş invita la aceeaşi poziţie.” „Luaţi-l de aici!” Am scăpat. S-au mirat toţi! Băteau prin perete când au auzit că am venit în celulă, că nu m-au omorât. Ca să înţelegeţi într-un cuvânt, asta era tensiunea noastră în Aiud.
Decizia Sfântului Sinod
– Sfântul Sinod refuză orice apropiere faţă de jertfa celor din închisori…
– Nu te repezi… Nu vă legaţi de Sinod. Consideraţi că nu-i chiar aşa. Dacă sunt sfinţi, sunt sfinţi unde sunt. Dar sunt nişte rânduieli, nişte reguli care trebuiesc urmate. Şi pe urmă, în afară de Sinod, izolându-ne, să zicem aşa, de valoarea aceasta, care are ultimul cuvânt, nu avem voie să ne amestecăm. Ei sunt sfinţi între sfinţi. Dar nu ne grăbim, pentru că nu puteam face asta fără amprenta Bisericii. Că dacă ai făcut un ou, trebuia să ştie tot satul, cum cântă găina! Nu e aşa! Important este să te cunoşti tu pe tine ca om al mântuirii, şi să te pui la punct, pentru că eşti un microcosmos, în care se oglindeşte un macrocosmos. Nimeni nu e sfânt doar pentru că a murit. Trebuie să se pronunţe autoritatea Bisericii, aşa cum e, că nu e degeaba acolo. Şi i-am spus unui mitropolit: „Eu aş desfiinţa Sinodul! Pentru că noi nu avem nevoie de poziţia lui Corneanu. Noi nu avem Sinod, Înalt Prea Sfinţite – i-am spus.” Nu mai tergiversăm o măsură pe care trebuie să o luăm. Dar nu asta contează. Pentru că nu Sinodul e punctul de orientare strategic, ci ceea ce avem în noi înşine. La aceasta se referă marea întrebare: Ce ai făcut? Cine eşti? Recunoaşte-te pe tine! Că nu după glasul străzii sau glasul poporului – care de multe ori are dreptate, săracul – se fac lucrurile acestea, ci Sinodul, după poziţia pe care o are, trebuie să gândească întâi serios; şi nu se face nimic fără învoirea divină. Eu, care am trăit focurile acelea, trecând în lumea aceasta grozav de bucuros, îmi dau seama cât de valoaroasă e poziţia asta, că nu cel care loveşte biruie, ci cel care a primit cu dragoste lovitura. Acesta e Hristos! Că ne mirăm toţi, în situaţii din acestea, de ce Hristos nu i-a nimicit pe toţi. L-au jupuit, L-au umilit şi El i-a răbdat! Dar toată frumuseţea Învierii Mântuitorului… Când a înviat, nu numai El a Înviat, ci toată creaţia cu El! Toată frumuseţea aceasta nu ar fi fost grozavă dacă nu ar fi fost Crucea mai întîi. Deci nu e voie să blestemi suferinţa de care toată lumea fuge şi o blestemă. Nu e bine! Asta e necesar! Orice vale dă valoarea unui deal. Rămâne, în concluzie, un lucru: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Să aveţi o lucrare şi o poziţie mântuitoare. Indiferent ce eşti, furnică dacă eşti, ai o răspundere. Dar eşti om! Ai o conştiinţă. Să cunoaşteţi marile valori. Încadraţi-vă. Că nu de moarte mă cutremur, cum se zice, ci de veşnicia ei. Adică nu contează, repet, decât maniera în care mori. Gafencu şi toţi ceilalţi au primit moartea cu plăcere. Pentru că eram neînţeleşi, ne iubeam între noi, în sensul unui adevărat rai, încât nici nu mai conta suferinţa, pe care o vedeai ca un plasture liniştitor. Vedeai rezultatele de după suferinţă. Nu e uşor să prevezi nişte lucruri. Dar numai dacă eşti în foc îţi dai seama de intensitatea lui. Aveam şi contraziceri acolo, însă aveam toţi acelaşi ideal tainic, care ne lega…
(Interviu realizat de Rafael Udrişte)
Din învăţăturile părintelui Arsenie Papacioc
„M-am uitat la voi să vă văd figurile, doar, doar, în felul ăsta aş putea să vă văd şi inimile. Faptul că vă aflaţi aici dă de înţeles că vă preocupă problema mântuirii, dar mai raţional. Aş vrea să discutăm despre ceva care să vă pună în mişcare. Nu teorie, tipic, tipic, şi la inimă, nimic. Trebuie să zbori cu amândouă aripile, vertical, fără cea mai mică abatere. Pentru ceea ce a făcut Hristos pentru noi, nu e permisă nici cea mai mică abatere. Iar dacă se întâmplă, să fie fără voia noastră, să căutăm duhovnicul şi să ne dezlegăm. Pentru că nici o nenorocire nu înseamnă ceva, dacă credinţa rămâne în picioare. Cel mai mare câştig al Satanei este descurajarea noastră în urma unor căderi, slăbiciuni.
Dragii mei, nu se ajunge să străbaţi distanţe decât pas cu pas, dar sigur. Nu vă întreb dacă aţi auzit de iad. Aţi auzit, dar nu-l cunoaşteţi! Apucaţi-vă de acum de a cunoaşte mai întâi Raiul. Vă cunoaşteţi după identitatea din buletin, dar nu vă cunoasteţi inimile, posibilităţile.”
Dumnezeu ne-a creat numai pentru El
Dragii mei, fiinţa omenească este cu totul superioară întregii creaţii. Umanitatea e superioară îngerilor. Dumnezeu a creat îngerii cu o mare misiune. Ei pot mult, pentru că sunt curaţi. Dumnezeu ne-a creat singur, numai pentru El. Nu pentru altceva, cu nici un chip! Ne-a creat ca să fim împreună cu El în vecii vecilor, iar pentru aşa ceva ne-a creat liberi, dar ne-a asortat, ne-a dat înger păzitor, pe care l-aţi uitat! Dar n-aţi simţit pe dracul pe spinare ca să vedeţi cât de important e îngerul păzitor impotriva lui. Se spune că este cu neputinţă să nu mori dacă vezi un înger în adevărata lui lumină. Îngerul ăsta are o misiune grozav de importantă. Toate gândurile şi cuvintele tale spre Dumnezeire sunt duse de înger la Dumnezeu.
Nu există păcat mic
La o conferinţă, primeam bilete. Şi-mi zice unul că el are un păcat mic. Dar eu cunosc un păcat şi mai mic decât al lui. Adam n-a făcut altceva, decât a muşcat dintr-un măr. N-a fost împotriva lui Dumnezeu, nu s-a îndoit de existenţa puterii divine, dar n-a ascultat. Şi a răsturnat cerul şi pământul. Nu există păcat mic! A trebuit să vină Hristos să salveze fiinţa omenească. Şi ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam! Ne-a dat putinţa de a ne îndumnezei. Noi, nişte fiinţe în dimensiunea în care suntem, avem puteri divine! Avem o animalitate în noi şi unde încetează animalitatea începe omul. Până când, vă întrebaţi, dăm voie animalului ăstuia din noi să lucreze?
Moartea nu vine să-i faci o cafea
În viaţa mea, am fost la multe capătâie de muribunzi. Ţipete grozave, vedeau dracii, vedeau păcatele exact cum le-au făcut! Nu se puteau salva, că moartea nu vine să-i faci o cafea! Vine să te ia. Te duce unde-s faptele, nu discută. Şi toţi aceştia doreau să mai traiască o zi. Ziceţi că-i puţin
dar să vedeţi, când se opreşte răsuflarea, ce importantă e o clipă. Justiţia divină e încadrată de marea iubire divină, şi ne iartă cu o suspinare. Asta m-a făcut să spun că o clipă poate să fie un timp şi o suspinare poate să fie o rugăciune. Şi un mare trăitor a zis că aceasta clipă e mai mult decat coşul cu lacrimi.
Dumnezeu vrea o inimă sinceră, şi nu mii de rugăciuni. Vrea inima noastră. Nimic nu-i mai scump de la Dumnezeu decat timpul. Ni l-a dat ca să ne salvăm. Ne-a suferit, ne-a îngăduit, doar-doar ne-om ridica. Asta e mila lui Dumnezeu – ne ţine o viaţă întreagă! Dacă am găsi cu putinţă să întrebăm pe cei de sus – ce v-a costat de aţi ajuns la atâta fericire, răspunsul ar fi: timp, puţin timp, petrecut bine. Dumnezeu ne-a creat liberi ca să luptăm, că harul Lui nu vine la un milog, vine la un erou.
Dacă nu poţi să-ţi iubeşti vrăjmaşii, măcar să nu-i urăşti
A iubi vrăjmaşii e o poruncă, nu un sfat! Eu, care stau de vorbă cu multă lume, am simţit că-mi spun – părinte, până aici! Fac orice, 1.000 de metanii pe zi, dar să nu-mi spui să-mi iubesc duşmanii. Vedeţi ghearele drăceşti care stăpânesc pe fiecare? Dacă nu poţi să-ţi iubeşti vrăjmaşii, măcar să nu-i urăsti, şi nu mai eşti în baltă, ci pe treaptă. Să facem puţină cântăreală negustorească… Focul iadului e o realitate, nu o sperietoare adusă de duhovnici sau părinţi în educaţia religioasă. Iadul e o mare realitate! Şi daca nu ierţi, mergi în focul de veci. Focul de acolo e de mii de ori mai tare decât focul de aici, şi-i fără lumină. Nu te vezi cu cineva! Şi nu stai acolo un timp, ci o veşnicie! Daţi-vă seama, îngrozitor! Pentru că nu numai suferinţa fizică te macină, ci şi faptul ca eşti rupt de iubirea lui Dumnezeu pe veşnicie. Te îngrozeste veşnicia asta, măi fraţilor! Te plictisesc de multe ori chiar nişte bunătăţi, că te saturi de ele.
40 de ani erau un timp şi nu o vesnicie
Unui oarecare ins i s-au descoperit suferinţele din iad. Până la glezne era unul în foc şi ţipa groaznic. Şi l-a întrebat ăsta – de ce ţipi aşa? Pentru că veşnic sunt în focul ăsta! Şi a mers de a dat de altul care era în foc până la gât; dar ăsta se bucura din când în când. Şi a spus: cu mult mai mult sunt în foc decât alţii, dar mă bucur când se mai face câte unul din neamul meu preot, şi peste 40 de ani mă scoate de aici. Vedeţi, psihologic, 40 de ani erau un timp şi nu o veşnicie. Era fericit pentru că avea o nădejde.
Fratilor, la judecată vom fi întrebaţi: de ce n-ai iubit? Pentru că am duşmănit, pentru că am vorbit de rău, pentru că am ucis! Luptaţi, de ce nu vreţi să cereţi harul lui Dumnezeu? Cand vin ispite de tot felul, strigaţi la Hristos: Doamne Iisuse, Doamne Iisuse! Nu staţi în virtutea inerţiei, trăiţi fiecare moment. E greu, dar Dumnezeu va înţelege, vrea să vă ajute. Ne urmăreşte pentru că ne iubeşte. Hai să ne iubim!”
Nu fă cruce cântând ca la mandolină!
Atunci când facem crucea ne plecăm Sfintei Treimi. Când ridici mâna la frunte, toata înălţimea, Tatăl, apoi, toată adâncimea, Fiul şi duci la umeri, toată lăţimea, Sfântul Duh. De aceea fuge dracul de cruce! Dar dacă o faci aşa, ca şi cum ai cânta la mandolină, atunci nu ştiu care draci vor mai fugi, mai mult îi încurajezi.
(Monica Dumitrescu – Ziarul Lumina)
sursa: buciumul.ro
