Teşu Solomovici, istoric și scriitor evreu: „Niciun tren românesc n-a plecat vreodată la Auschwitz cu evrei!”

Teşu Solomovici: „Niciun tren românesc n-a plecat vreodată la Auschwitz cu evrei! Din România, niciun evreu n-a pierit la Auschwitz!”
Dialoguri fundamentale cu Teşu Solomovici
Istoric, scriitor, preşedintele Centrului Cultural Israeliano – Român din Tel Aviv

Teşu SOLOMOVICI – „Nu aştept decizia germană, mai ales în nebunia lor de a distruge evreimea europeană, declara Ion Antonescu. Ei bine, la 13 octombrie, când trebuia ca primul tren cu evreii din Arad să plece spre Auschwitz, trenurile şi locomotiva  nu au sosit în gara de la Arad. Impacientat,Manfred Freiherr von Killinger,ambasadorul Germaniei, trimisul special al lui Heinrich Luitpold Himmler la Bucureşti, ofiţeri SS  dădeau telefoane peste telefoane, nervi, aproape de apoplexie, dar autorităţile române nu răspund. Niciun şef al României nu răspundea la telefoanele agitate, disperate ale căpeteniilor naziste. În felul acesta, niciun tren românesc n-a plecat vreodată la Auschwitz cu evrei!

Din toată Europa, evreii erau încărcaţi în trenuri şi trimişi şi transformaţi în cenuşă şi fum. Din România, niciun evreu n-a pierit la Auschwitz!

13 octombrie 1942 este o dată miraculoasă pentru evreimea română. Este o dată despre care prea puţin vorbesc istoricii evrei. Ion Antonescu a dat dispoziţie că orice deportare evreiască  încetează. De la 13 octombrie 1942, niciun evreu n-a mai fost deportat din Ţara Românească. Există unii istorici care spun, care interpretează acest gest antonescian astfel : „Ei bine, era căderea de la Stalingrad, războiul era pe sfârşite…”. Nu, nu era căderea de la Stalingrad. Stalingradul a căzut abia în ianuarie 1943, aproape şase luni mai târziu. La acea dată, armatele germane erau ocupante ale întregii Europe, armatele germane şi române luptau în Caucaz, se pregăteau de asaltul Stalingradului, deci decizia mareşalului Ion Antonescu trebuie căutată în altă parte. Nu pentru că i-ar fi iubit pe evrei a oprit el deportările. Antonescu a declarat foarte clar: „Eu nu-i iubesc pe evrei şi vreau ca să purific ţara de străini, de evrei, de unguri, de lipoveni, de ţigani, de tot elementul străin.” Dar, în această politică a lui de purificare a României, Antonescu nu s-a gândit niciodată să adopte soluţia la care era presat de Berlinul nazist, adică „soluţia finală”. De acolo  trebuie pornit la orice analiză când se vorbeşte ce s-a-ntâmplat la 13 octombrie 1942. El vedea, ca o soluţie pentru purificarea României, plecarea străinilor din România. Plecarea evreilor. Să plece cu toţii în Palestina, să plece-n America, să plece unde vor. Să nu rămână în România. Am insistat asupra acestui moment pentru că mi s-a părut interesant şi pentru ştiu că a existat întotdeauna în emisiunile de televiziune,  de la diferite televiziuni, întrebarea: de ce credeţi că i-a salvat Antonescu pe evrei? Am vrut să accentuez, să insist asupra cuvântului „salvat”, pentru că nu a fost vorba de o salvare în sensul unei iubiri, unei subite filosemitii a mareşalului faţă de evrei, ci a fost pur şi simplu un calcul românesc, o exprimare a orgoliului românesc, a orgoliului mareşalului. El nu a suportat să vină nişte nemţoi, să vină nişte oameni din Berlin şi să dicteze ei ce să se facă în Ţara Românească cu evreii din România. Evreii din România sunt evreii mei, susţinea Antonescu. Rezolvarea problemei evreieşti este o problemă românească şi nu se va decide la Berlin.

„Fără ură şi fără părtinire. Am vrut să scriu o carte cinstită. Să mă pot uita în ochii cititorilor mei”.

Cartea mea atacă, tratează câteva probleme de mare îndrăzneală încât mi-e capul plin de cucuie din partea conaţionalilor mei, care nu văd bine că un evreu a scris această carte despre Antonescu. Am vrut să fiu istoric şi încă din antichitate un singur lucru se cerea istoricilor: sine ira et studio, fără ură şi fără părtinire.  Aşa am vrut să fie scrisă această carte. Am vrut să scriu o carte cinstită, să mă pot uita în ochii cititorilor mei. Dacă am reuşit acest lucru, dumneavoastră o veţi decide. Tot anticii spuneau că fiecare carte are destinul ei. Destinul acestei cărţi dumneavoastră îl decideţi, cititorii. Am spus că multe lucruri puteau fi exploatate de mine contra mareşalului, dar n-am făcut-o. Un capitol întreg din carte vorbeşte despre “sifilisul” mareşalului. Dumneavoastră ştiţi că foarte mulţi au scris despre faptul că mareşalul ar fi fost bolnav de sifilis. Ei bine, vine Teşu Solomovici, un evreu, şi spune că nu este adevărat! Mareşalul Ion Antonescu era bolnav, suferea de o “boală misterioasă”. M-am încuiat la Arhivele Naţionale şi am cercetat cu luare aminte Arhiva Antonescu. Spre marele noroc al celor care studiază istoria vieţii şi a faptelor mareşalului s-au păstrat două documente esenţiale. E vorba de Registrul istoric al mareşalului Ion Antonescu, şase volume folio şi trei volume, Jurnalul mareşalului Ion Antonescu. O echipă de istorici erau ataşaţi cabinetului guvernamental ca să scrie tot ce se întâmplă cu mareşalul Antonescu 24 de ore pe zi. Aceste două documente esenţiale au fost salvate de un patriot. Când ruşii au pătruns în România şi au luat toată arhiva Antonescu, un arhivar patriot a ascuns Registrul istoric şi Jurnalul lui Antonescu, şi aşa s-au salvat pentru posteritate aceste două documente esenţiale. Am luat pagină cu pagină, şi Jurnalul şi Registrul, şi acolo scrie: azi, 14 octombrie 1941, mareşalul suferă de o indispoziţie, a rămas acasă. În altă dată a rămas acasă, nu a mers la serviciu, a avut temperatură. Acest lucru se repetă într-atât încât Hitler, îngrijorat că cel mai fidel tovarăş al lui de război, de luptă, de idei este suferind, i-a trimis propria lui bucătăreasă, care să-i facă mâncarea, bănuind că s-ar opera asupra lui o otrăvire lentă. Şi acest lucru este notat în Registru. Mai târziu, îi trimite doi medici celebri din Berlin să-l consulte. Apoi, i-l trimite pe cel mai bun doctor din Viena. Şase sau opt doctori celebri din România îl consultă adesea. Boala, sau bolile mareşalului Antonescu nu au putut fi detectate cu precizie, dar a fost bolnav. Nu a avut faza terţială a sifilisului şi acest lucru eu, Teşu Solomovici, îl spun clar şi răspicat în această carte.

Mareşalul Ion Antonescu a fost împotriva a ceea ce Hitler denumea „soluţia finală”.

Ion BĂDOI – Domnule Teşu Solomovici, faceţi afirmaţii deosebite. Spuneţi că niciun tren din România nu a plecat spre Auschwitz încărcat cu evrei în timpul mareşalului Ion Antonescu…

Teşu SOLOMOVICI – Da, în cartea pe care am scris-o ( Mareşalul ION ANTONESCU – o biografie) şi pe care o lansez la târgul de carte Gaudeamus 2011, m-am ocupat in extenso de acest aspect al aşa numitei salvări a evreimii române din vechiul Regat. E vorba de Transilvania de sud, Banat, Moldova, Muntenia, Dobrogea. Antonescu s-a opus planurilor germane, s-a opus presiunilor lui Himller, ale lui Adolf Eichmann, killer-ul  evreimii europene, s-a opus ca evreimea română să fie transportată la Auschwitz. El a fost, de fapt, împotriva a ceea ce germanii, Hitler denumea soluţia finală. Nu din dragoste pentru evrei în mod deosebit, ci ca om de stat român, ca un om cu un orgoliu naţional fără margini, cu o fibră naţionalistă românească deosebită. El spunea că evreii din România sunt evrei cetăţeni ai României şi în România decid românii. În acest sens, el era pentru soluţia purificării României prin plecarea străinilor din ţară. Nu prin exterminarea lor. Prin plecarea străinilor, prin această sintagmă intra, de fapt, şi plecarea evreilor. Pentru evreimea română, acest lucru a fost miraculos şi-n acest sens se poate vorbi de miracolul care s-a săvârşit la 13 octombrie 1942 când mareşalul Ion Antonescu a spus nu, şi din acea clipă n-au mai existat deportări din Ţara Românească.

Războiul lui Ion Antonescu pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de sub jugul sovietic a fost un război just, un război naţional, un război drept.

Ion BĂDOI – Domnule Teşu Solomovici, putea fi mareşalul Ion Antonescu altfel decât un om al epocii sale?

Teşu SOLOMOVICI – (se gândeşte câteva clipe, îşi drege glasul uşor într-un zâmbet aproape imperceptibil, mă priveşte cu atenţie). E o întrebare capcană, domnule Bădoi!?

Ion BĂDOI – Nu, este o întrebare legitimă…

Teşu SOLOMOVICI – În epoca respectivă au existat două tabere. A existat tabăra democrată , care includea aliaţii, adică englezii, americanii, francezii liberi, polonezii liberi, neozeelandezii, australienii, canadienii, ruşii şi era cealaltă tabără, tabăra Axei, adică a Germaniei naziste, a Italiei fasciste…

Ion BĂDOI – Dar celelalte ţări democratice, aşa cum le numiţi dvs., şi aşa este, le numiţi corect, nu aveau un pământ românesc cotropit de către ruşi…

Teşu SOLOMOVICI – Tocmai acest lucru, cine va citi cartea mea,  “Mareşalul Ion Antonescu – o biografie”, va observa că eu insist asupra acestui lucru. Războiul lui Ion Antonescu pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de sub jugul sovietic a fost un război just, un război naţional, un război drept. Numai că, eu sunt de părere, şi ca mine, în privinţa asta, sunt de părere liderii istorici ai României, Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu, care i-au trimis mareşalului nenumătare scrisori şi memorii prin care i-au spus că războiul românesc se termină la Nistru, după eliberarea Basarabiei şi Bucovinei. Antonescu, dintr-un exces de fidelitate faţă de Hitler, dar şi de uniforma militară şi megalomanie militară, a împins armatele române în război până în stepele Caucazului şi a provocat moartea a 600 000 de soldaţi. Implicit, a trebuit să administreze Transnistria, care a fost un cimitir pentru evreimea basarabeană şi bucovineană şi, în acest sens, a fost el judecat şi condamnat.

„Între evrei şi Antonescu nu va exista niciodată pace”.

Ion BĂDOI – Faceţi afirmaţii curajoase, nu neapărat pentru reabilitarea mareşalului Ion Antonescu, dar sunteţi într-o evidentă contradicţie cu aproape toată comunitatea evreiască din România şi din întreaga lume care vede în el un adevărat călău.

Teşu SOLOMOVICI – Nu, nu estevorba chiar de o contradicţie. Eu trag nădejde că oamenii luminaţi din conducerea comunităţii, liderii evreimii româneşti şi mondiale, istoricii conaţionali vor citi cu atenţie cartea şi vor vedea demersul sofisticat al cărţii. Eu nu-i ridic mareşalului Ion Antonescu o statuie, dar eu nu pot să nu recunosc că decizia lui îndrăzneaţă de la 13 octombrie 1942, prin care a spus Nu pretenţiilor asasine ale Berlinului nazist de a duce evreimea românească la Auschwitz, este un act istoric de netăgăduit. Şi eu trag nădejde că până la urmă, ca întotdeauna, adevărul va triumfa.

Ion BĂDOI – O parte a poporului roman, clasa politică românească, îşi asumă greşelile din timpul, să zicem, dictaturii antonesciene. Şi este drept să ne asumăm trecutul. Totuşi, se vede o încrâncenare din partea anumitor comunităţi evreieşti…

Teşu SOLOMOVICI – Nu e vorba de o încrâncenare. Eu am mai spus, între evrei şi Antonescu nu va exista niciodată pace. De altfel, nici mareşalul nu şi-a dorit o asemenea pace şi cu atât mai puţin evreii care au suferit în anii în care mareşalul Ion Antonescu a guvernat. Cred că este mai mult un accident de percepţie. Până la urmă, adevărurile se vor decanta şi lucrurile vor rămâne aşa cum trebuie în istorie. Mareşalul Ion Antonescu a fost un om care a făcut lucruri bune pentru lumea românească şi pentru istoria României. A făcut şi lucruri rele, din cauza cărora au suferit şi românii şi evreii, şi pentru aceste lucruri rele pe care le-a făcut a plătit cu viaţa.

Ion BĂDOI – Domnule Teşu Solomovici, în speranţa că vom avea posibilitatea să mai discutăm despre această perioadă deosebit de sensibilă şi dureroasă din istoria României, dar şi a evreimii româneşti, vă rog să adresaţi câteva cuvinte cititorilor “Opiniei Teleormanului”.

Teşu SOLOMOVICI – Eu trag nădejde că şi cititorii din Teleorman, care ştiu că sunt oameni deştepţi, luminaţi, oameni cu picioarele pe pământ, dar şi cei din afara graniţelor care vă citesc, vor citi cartea mea şi vor constata că ceea ce mi-am dorit aşa este. Dorinţa mea a fost de a scrie o carte cinstită! Aveţi libertatea, aşa cum mi-aţi solicitat, să reproduceţi orice fragment doriţi din carte în nădejdea că cititorii vor cumpăra totuşi cartea!

Ion BĂDOI – Vă mulţumesc pentru amabilitatea dumneavoastră şi vă felicit încă o dată pentru curaj, perseverenţă şi pentru obiectivitate.