Țiganii – o problemă cu soluții imposibile

Faptul că în România există o problemă țigănească, iar această problemă este una extrem de gravă, nu poate fi contestat de nimeni, chiar dacă nu se discuta public și deschis despre acest lucru. Chiar dacă în continuare media româneasca nu reușește, de două decenii, să abordeze această problemă obiectiv, preferând teoriile prefabricate potrivit cărora țiganii sunt de fapt victime ale prejudecăților și stereotipilor rasiste ale majoritarilor, realitatea este evidentă: toate eforturile depuse pentru așa-zisa integrare a rromilor au înregistrat un răsunător eșec.

Închisorile românești (și nu numai!) sunt în continuare tixite cu infractori de etnie rromă, numărul acestora fiind mult mai mare decât al românilor. Acest lucru este extrem de evident de multă vreme, chiar dacă statisticile oficiale, tributare unei stupide sfioșenii „corecte politic”, se eschivează de la a face publice date privind etnia celor încarcerați.

Potrivit unui studiu privind angajarea romilor, doar 27 % dintre țigani muncesc. Dintre cei care muncesc doar o minoritate o fac pe baza unui contract. Rezultă, în mod foarte clar, că imensa majoritate a țiganilor sunt asistați social.

Eforturile integraționiste s-au concentrat până acum doar în zona discriminării pozitive, adoptând măsuri de favorizare a etnicilor rromi. Rezultatul a fost dezastruos, pe măsura imensei confuzii din capul celor care au conceput astfel de programe. Țiganii au învățat (au fost învățați, de fapt) sa recunoască „rasismul”, și au început să-l acuze acolo unde nici măcar nu e vorba de așa ceva.

Astfel, astăzi, a li se cere să-și îndeplinească obligațiile față de societate este, în viziunea țiganului „emancipat”, o forma crasă de discriminare etnică. A li se interzice cerșitul, a li se sugera respectarea unor elementare norme de igienă, a li se pretinde să se conformeze regulilor sociale general-valabile, toate acestea le par a fi imixtiuni nepermise în identitatea lor culturală.

Dar încercarea de integrare a țiganilor nu este doar inutilă și imposibilă, ci și de-a dreptul nocivă. Trebuie să recunoaștem că, din punct de vedere strict biologic, țiganii sunt mult mai vitali decât alte etnii. Chiar și în condiții extrem de vitrege, natalitatea lor a fost mult superioară ratei demografice generale. Tentativele de integrare prin „affirmative action” au dus la o adevărată explozie demografică în rândul acestei etnii. A te susține financiar doar prin procreere, a face copii pentru a trăi din alocația acestora a devenit rapid una dintre constantele identității „culturale” rrome. Abonați perpetuu la sistemul de protecție socială, fără obligația de a contribui în vreun fel la acesta, așadar, privilegiați în acest sens față de populația (încă) majoritară, țiganii au descoperit în înmulțirea fără limite atât un mijloc de producție, cât și o armă.

Vedem așadar că esența identității etnice țigănești e una strict DE ASISTENȚĂ. Integrarea nu se poate realiza decât cu riscul colapsarii întregului organism social integrator. Pentru că o tumoare nu o poți integra în ansamblul organelor sănătoase ale trupului. Există nu posibilitatea, ci certitudinea, că eforturile de „integrare” să conducă la metastaze.

Faptul că etnicii rromi sunt esențial certați cu munca poate fi probat și prin faptul că sunt singura diasporă de pe planetă care nu are un ideal național, un deziderat teritorial. Evreii au Israelul, armenii au Armenia, kurzii varsă de decenii sânge pentru îndeplinirea unui astfel de ideal. Țiganii, nu! A fi obligați sa traiască într-un teritoriu dedicat, izolat, pentru țigani este echivalent cu genocidul. Detașați de trupul „gazdei”, țiganii nu reușesc să supraviețuiască.

Istoria ne-a demonstrat acest lucru. Conștientul colectiv al țiganilor încă resimte teribila traumă a deportării în Transnistria dispuse între 15 iunie – 2 octombrie 1942 de către Antonescu. Astăzi, despre acea deportare se vorbește ca despre o încercare de exterminare a țiganilor, în parte reușită. Istoria însă a cunoscut numeroase cazuri în care comunități etnice au fost dezrădăcinate (deși acest termen este impropriu in cazul țiganilor nomazi!) și forțate să trăiască într-un mediu mai mult sau mai puțin ostil. Românii sau sașii deportați imediat după război în Siberia nu au beneficiat deloc de condiții mai bune decât cele ale țiganilor în Transnistria. Cu toate acestea, mortalitatea nu a ajuns la înspăimântătoarele cifre ale „genocidului” anti-țigănesc… Românii și sașii au supraviețuit (o mare parte dintre ei), au reușit să-și ducă viața cum au putut, prin propria muncă, și-au făcut case, unii au întemeiat familii.

Țiganii nu puteau face asta. Nu aveau de la cine fura, nu aveau cui cerși, nu aveau de la cine cumpăra și revinde fier vechi, nu puteau să-și vândă flori unul altuia, iar dacă mai scîrțâiau din viori, o făceau gratuit, fără speranța bancnotei lipite cu scuipat de frunte!

După cum vedem, există două modalități (total opuse) prin care se poate încerca rezolvarea problemei țigănești.

1. Integrarea – soluție, după cum am arătat, catastrofală pentru populația majoritara, și total ineficientă.
2. Teritorializarea – soluție căreia nu i se poate imputa vreun defect etic sau moral dar care, datorită unei anume specificități cultural-identitare a țiganilor, ar fi similară cu exterminarea.

Poate că o soluție imediată nici nu există! E posibil ca, prin eforturi susținute de încurajare a țiganilor în a-și asuma total identitatea, aceștia ar putea fi determinați să-și recunoască și revendice originea indiană. De aici până la dezideratul teritorial național, la un soi de „sionism” țigănesc prin care să își revendice „homeland”-ul original, nu ar mai fi, teoretic, decât câțiva pași.