Ultimul Crăciun al Căpitanului

Ne-am aşezat la masă. Căpitanul ne-a urat tradiţionalul „La muţi ani!”, a rostit „Tatăl Nostru” şi ,,Poftă bună” pentru bucatele binecuvîntate de preot după care s-a retras.

Nu masa în sine m-a impresionat, ci felul în care se împleteau colindele cu cântecele legionare, toate într-o atmosferă de măreţie din care se torcea firul emoţiilor noi, necunoscute. Nu voia bună, nu belşugul mesei, ci starea de frăţie şi de entuziasm care ne unea în dragoste, în credinţă, în elan. Făclia aprinsă de Căpitan ardea cu stralucire în inimile atâtor tineri, făclie ce niciodată nu aş fi crezut că poate fi stinsă

Grupuri de tineri se îndreptau spre Casa Verde cu pachete pentru pomul de Crăciun. S-a tras un fel de cortină din cearceafuri ce despărţea sala de locul bradului.

Era o atmosferă de sărbatoare în care emoţia noastră creştea cu trecerea orelor ce ne apropiau de miezul nopţii.

La căderea serii au început pâlcuri- pâlcuri să vină colindătorii. Librăria, sufrageria, sala de intrare, într-un cuvînt tot parterul erau luminate ca ziua. La fel şi etajele şi curtea. Bogăţia de lumină cu care era aşteptată Naşterea Domnului depăşea puterea mea de închipuire. Nu mai văzusem aşa ceva! Şi nici atâţi colindători.

Cei peste 100 de sosiţi din conducerea Legiunii au urcat la primul etaj. La parter nu mai era loc.

Colindele au pornit iureş; nu de glasuri firave de copii de 5-6 ani ci de grupuri masive de tineri între 15 şi 30 de ani. Vocile celor 50-60 de colindători, într-o armonie desăvîrşită umpleau totul. Era ceva ce degaja o forţă şi o credinţă impresionantă.

Melodia colindelor se auzea departe, cu toată larma oraşului. Atunci m-au înfiorat aparte „O ce veste minunată” şi ,,Linu-i lin”. Colindele plouau cu sfinţenie şi mireasmă de zăpadă proaspătă peste toţi cei care ascultam cu sufletul la gură, vrăjiţi şi copleşiţi de prea plinul bucuriei Crăciunului. Acel minunat „Domn, Domn să-nălţăm!” se înălţa formidabil punctat de vocile de bariton ce făceau să se cutremure geamurile de te aşteptai, din clipă în clipă, să apară cetele de îngeri care să te poarte spre peştera Betleemului lângă păstori şi magi. Aşa noapte de Crăciun nu mai trăisem! S-au aprins luminile şi beculeţele din uriaşul brad sub care se îngrămădeau pachetele cu daruri.

Aproape de miezul nopţii, printre noi a coborît un grup mare dintre invitaţii familiei Codreanu, majoritatea din elita Mişcării, în frunte cu Căpitanul. Senin, voios, îmbrăcat cu un pulover alb pe gat, a trecut prin faţa noastră şi ne-a învăluit cu privirea unui părinte în zi de sărbătoare. Eram aşezaţi în semicerc, 40 de copii miraţi, curioşi, timizi. Eram primii copii ai Legiunii.

Nicoleta, D-na Moţa şi D-na Codreanu ne-au dat fiecăruia pachetul cu daruri. Erau de toate; haine, cărţi, dulciuri. Legiunea era ajutată de diverşi simpatizanţi, mulţi cu stare, şi împărţea şi celor nevoiaşi din atelier cadouri pentru ca bucuria Naşterii Domnului să fie simţită de cât mai mulţi.

A fost cel din urmă Crăciun petrecut la Casa Verde, imaginea îmi este vie în minte şi acum la peste 80 de ani, de parcă ar fi fost ieri. Măreţ, frumos ca nici unul de pană atunci şi ca nici unul de după aceea.

Primul şi ultimul Crăciun cu Căpitanul, cel care nu a făcut altceva decât să nu se lase înşelat de amăgire.

Nimic, ce-i drept, nu oboseşte mai mult ca efortul spre luciditate, spre viziunea implacabilă. El s-a situat la polul opus nimicniciei. El a abuzat de imperativul ,,a vedea” atât în sine cât şi în jurul său; a pătruns nu numai în fondul unor idei ci şi în al celor mai neaşteptate experienţe sau impresii. Nu şi-a supus el fiecare act unui examen ce cuprindea voinţă, cunoaştere şi suferinţă?

Pasiunea Căpitanului pentru conştientizare, de pătrundere pustiitoare în zonele cele mai adânci ale fiinţei sale s-a concretizat în tot ce ne-a transmis chiar cu caracter ultimativ.

Aşa s-a născut şi s-a format eroul, martirul, El, cel devorat de dreptate, de adevăr, de dragoste.

Ion Coja