Umilinţele trăite de românce în temniţele comuniste. Ce metode odioase foloseau torţionarii pentru a le abuza

Mărturii ale unor foste deţinute politic, păstrate în arhive, arată umilinţele şi brutalitatea cu care erau tratate româncele trimise în închisorile regimului comunist.

Foamea, frigul şi lipsa igienei au transformat închisorile pentru femei din comunism în locuri înfiorătoare, însă nimic nu se compara cu umilinţele la care au fost supuse mii de deţinute politic de „călăii” acestora . Mărturiile unora dintre acestea păstrate în documentele de arhivă ale anilor ’50, arată metodele de teroare la care au fost supuse pe parcursul anchetelor şi a anilor petrecuţi în temniţă.

„În primele 8 zile în care eram anchetată la Ministerul de Interne, un acelaşi miliţian mă conducea din celulă în camera de anchetă. În timp ce intram în ascensor, în fiecare zi, el mă lovea cu bocancul peste gleznă. Eram numai vânătăi. Acest miliţean fusese acasă la mine în ziua arestării şi pentru că nu-i răspunsesem la o întrebare, prinsese necaz pe mine, şi cum el mă conducea în fiecare zi, profita de ocazie să mă lovească. Într-una dn zile, mi-a dat un pumn aşa de puternic în spate încât am căzut grămadă în ascensor. El m-a ridicat şi mi-a spus: „Să nu cumva să spui ceva, că tot eu te cobor în ascensor”. Desigur că de frică nu am spus nimic de felul în care eram terorizată în acsnsor, căci ştiam că plângerea nu îmi va servi la nimic”, relata o fostă deţinută timp de patru an şi jumătate în anii ’50, la închisoarea de femei Mislea.

„Cadavrele vii” ieşite de la „neagra”

Autorităţile regimului comunist au transformat clădirile mănăstirii Mislea din judeţul Prahova într-una din cele mai înfiorătoare închisori pentru femei, destinată deţinuţilor politici. Noua închisoare putea găzdui până la 700 de deţinute, înghesuite câte 60 într-o încăpere sau izolate în cămăruţele secţiei „Secret”. Beciurile închisorii de femei erau locul cel mai snistru. „Nu voi putea uita figurile femeilor care ieşeau din camera neagră (gherla), după câteva zile de pedeapsă. Hrana lor în acel timp consta în apă şi pâine şi de două ori pe săptămână, doar, hrană caldă. Ieşind de acolo, semănau cu nişte cadavre vii”, mărturisea o deţinută. Femeia a avut o mulţime de experienţe triste în cei patru ani şi jumătate petrecuţi în arestul Ministerului de Interne şi în închisorile de femei.

„Ceea ce m-a şocat mai mult din tot ceea ce am văzut la toţi anchetatorii şi paznicii de la Ministerul de Interne sau închisoare era acea gentileţă şi grijă ce căutau să o arate faţă de noi, când în spatele acestei atitudini nu era nimic decât o ură şi o perfidie fără margini. Totul era făcut să te convingă să te supui tuturor restricţiilor, să declari ce vor ei şi să suferi în tăcere, dându-ne speranţa că sunt binevoitori şi poţi avea încredere şi sprijin în ei”, relata fosta deţinută.

Cum erau înjosite deţinutele de la fosta mănăstire

În fosta mănăstire, cele mai multe dintre femei îşi ocupau întreaga zi muncind în atelierele de ţesătorie, sub supravegherea strictă a angajaţilor Miliţiei şi Securităţii. Adesea deveneau victime ale acestora.

„În anul 1954 se găsea la închisoarea de la Mislea un locotenent politic foarte rău şi sadic, care avea plăcerea să controleze femeile dezbrăcându-le până la piele şi examinându-le de aproape. La protestele lor, le spunea că este inutil să se opună, căci sunt capabile să ascundă lucruri importante şi datoria lui este să le controleze. Până în primăvara anului 1955, miliţienii se purtau extrem de dur cu toată lumea şi le insultau pe femei, deşi se afirma că nu este permis acest lucru. De atunci, însă, a venit un ordin ca să se poarte mai civilizat şi atitudinea lor s-a schimbat brusc de la oz I la alte, ba chiar deţinutele nu au mai fost obligate să li se adreseze cu: Să trăiţi”, mărturisea o altă fostă deţinută.