Uniunea Europeană: un rău necesar?

Aniversarea lui 2016 în România a fost 100 de ani de la intrarea ţării în Marele Război. Un sacrificiu de un milion de vieţi pierdute de glonţ, foamete, privaţiuni, tifos exantematic. Dar s-a făcut România Mare. Ei şi? Drept pentru care nici oficialităţile, nici – altfel – gureşa noastră societate civilă, nici presa atât de atentă la toate mondenităţile de duzină nu s-au sinchisit prea mult de istoricul eveniment.

Aniversarea lui 2017 va fi „10 ani de la intrarea României în Uniunea Europeană”. Celebrarea a şi început, în fel şi chip. Articole elogioase, calcule şi bilanţuri cu multe cifre: cât s-a dat, cât s-a „atras”, în euro. Aşa, ieşim bine. Dar privatizările către firme (sau chiar state) europene-surori, prin care ni s-a destrămat economia şi s-a îngroşat armata de şomeri nu se pun? Dar muntele de limitări, contigentări, restricţii, normative etc., de care nu doar omul obişnuit, dar nici cel instruit habar nu are, nu intră la socoteală, la pasiv? Dar tot mai ampla paranghelie proeuropeană nu are cum acoperi notele discordante care, dacă le aduni, nu sunt nici ele puţine sau neînsemnate. Zilele trecute, bunăoară, am aflat, că potrivit unor reglementări europene, cercetătorii români sunt onoraţi, pentru proiectele la care lucrează, cu câte trei sau șapte euro/oră, în timp ce pentru aceeaşi treaba, alţi cercetători, tot europeni, iau câte 20-30 euro/oră. Şi: România e avertizată că ar putea fi pedepsită pentru că o lege obligă marile magazine să aibă la raft peste 51 la sută produse româneşti. Europa cea Unită ne obligă aşadar să mâncăm mai puţin din propria traistă, trebuie să cumpărăm de-afară, de la parteneri. Sub pedeapsă. Şi nu una oarecare, căci îi zice infringement, pe englezeşte, chiar dacă în U.E. n-a mai rămas nicio ţară care să mai aibă engleza că prima limba oficială.

Alta: Terenurile agricole din România sunt vândute străinilor, pardon, europenilor, într-o veselie. Dar nimeni nu ştie cât s-a vândut, cât a mai rămas – nici ministerul Agriculturii, nici Uniunea Notarilor Publici, poate că nici cadastrul, nici judeţele, nici serviciile.

Şi încă una: trei milioane de români au profitat de liberă circulaţie prin spaţiul U.E. pentru a-şi află o viaţă mai bună. Iar în zece ani au trimis acasă (acasă la ei, nu în bugetul naţional) 52 miliarde de euro. Mult? Foarte mult. Socotelile arată însă că dacă ar fi stat acasă şi ar fi avut ce munci pe potriva pregătirii lor, folosul pentru ţară ar fi fost mult mai mare.

Istoricii Florin Constantiniu şi Dinu C. Giurescu, economiştii Ilie Şerbănescu şi Călin Georgescu, dar şi alţii, au descris pe larg dezastrul de astăzi al României: în mai puţin de trei decenii de libertate şi democraţie, între care un deceniu de apartenenţă la U.E., ţară a fost mai jefuită şi mai secătuită decât în sute şi sute de ani de istorie, dela întemeierea Principatelor Române încoace. Călin Georgescu scria din nou zilele trecute: „România nu mai deţine nimic, nu are economie. România nu este un stat, ci o corporaţie. Capitalul străin este cel care deţine puterea, deţine peste 60 la sută din activele ţării, peste 50 la sută din profit şi ceea ce este cel mai grav: stăpâneşte pârghiile strategice, de condus, ale ţării: industria de petrol gaze, distribuţia de energie… nu ne mai aparţine”.

Să fie, atunci, de rău că am intrat în U.E.? Nu, ferească Domnul, U.E. putea să fie chiar o mană cerească pentru români. Numai că… Toată istoria relaţiilor noastre cu U.E. e ciudată. A fost tot timpul şi rămâne într-o tăcere stranie şi totală felul în care s-a tocmit şi învoit aderarea. Iar de ani de zile nu aflăm nimic nici despre vreo vorbire românească în U.E. privitoare la afirmarea la Bruxelles a vreunui interes de-al nostru. Însă nici nu e de mirare de vreme ce, abia zilele trecute, ţara a aflat, de la însuşi şeful statului, că nu are o strategie post-aderare U.E. Este Uniunea Europeană vinovată pentru acest dezastru? În loc de răspuns, o vorba românească, pe cât de cinică şi vulgară, pe atât de înţeleaptă şi potrivită revoltătoarei stări de fapt de astăzi: de vină nu e atât cine încearcă, de vină e cine se lasă.

Autor: Corneliu Vlad