VALOAREA CONTRACTULUI CU ŢARA

Ştiu sigur o imagine pe care nu-mi doresc să o mai văd lăbărţându-se pe ecranele televizoarelor în emisiunile de ştiri: rezervişti ai armatei române protestând în spaţiul public pentru drepturile de pensie care li se cuvin. E limpede, locul lor nu este în piaţa mare, strigându-şi drepturile!

Nu o să discut aici – sunt două pagini dedicate subiectului pensiilor militare în această ediţie – chestiuni care ţin de particularităţi ale unei legi sau alte reglementări, ci o să mă refer la câteva chestiuni de principiu.

În nicio ţară care face parte din Alianţa Nord-Atlantică nu-mi amintesc să fi văzut rezervişti în stradă, cerându-şi insistent drepturile de pensie, după cum nu ştiu să fi citit în vreo ştire, fie şi strecurată discret de agenţiile mari de presă, că lideri ai unor state din NATO vor fi pomenit, în discursurile lor, de pensiile „nesimţite” ale militarilor.

Militarul – dincolo de Jurământul faţă de Ţară şi Drapel şi valoarea lui supremă, concretizată, adesea, în sângele vărsat pe câmpul de luptă sau chiar şi în misiuni în timp de pace – încheie, la intrarea în sistemul militar, un tip de contract. Drepturile şi libertăţile lui constituţionale sunt limitate, fiecare dintre cei care îmbracă uniforma militară asumându-şi noua condiţie. Statul se angajează să ofere militarului – care se pregăteşte permanent, într-o meserie profund vocaţională, pentru a fi capabil, atunci când e nevoie, să fie prezent la datorie chiar şi cu preţul vieţii sale – anumite drepturi compensatorii. Atât în timpul derulării contractului, dar şi după trecerea în rezervă, drepturile acestea compensatorii sunt sfinte. Financiare sau de altă natură, ele acoperă sau ar trebui să acopere ceea ce numim îndeobşte, cu o formulă poate mult prea tocită, dar care are încă sensul ei, privaţiunile serviciului militar. Şi chiar dacă armata română nu a fost efectiv implicată într-un conflict militar din mai 1945 până astăzi, asta nu înseamnă că aceste privaţiuni au fost puţine sau că nu s-a murit la datorie.

Când statul, prin decidenţii săi, schimbă regulile jocului, declanşând o falsă dezbatere publică privind drepturile compensatorii şi pensiile militare de stat, la care se simt îndreptăţiţi să ia parte toţi aceia care iau o pensie în statul român, atunci lucrurile capătă turnuri groteşti. Îmi amintesc, de pildă, de un taximetrist care îmi povestea, neştiind că sunt militar, că mama sa, femeie de serviciu într-o instituţie publică, ieşită la pensie mai devreme faţă de termen, din motive de sănatate, cu o pensie modestă, este îndreptăţită să primească mai mulţi bani sau tot atât cât primeşte un militar. Am avut atunci revelaţia unei grave rupturi în modul de înţelegere în societatea românească a profesiilor, a importanţei sociale a unor categorii profesionale şi a modului de constituire a sistemului de pensii.

Întrebările pe care şi le pun rezerviştii sunt multe. De ce se schimbă legile privind pensiile militare? De ce este nevoie de ordonanţe de urgenţă care să modifice legi organice? De ce este nevoie ca în ultimii cinci ani drepturile acestea să reprezinte motiv de dispute sociale, de scandări în spaţiul public, de drumuri inutile şi căutări perpetue de documente justificative?

Cel mai grav lucru este că ideea de profesie militară, la noi, începe să fie în suferinţă. Vă mărturisesc, cu toată onestitatea, că mă tem pentru dreptul meu la pensie în viitorul apropiat. Fiindcă s-a văzut că, în orice moment, un contract nu mai are valabilitatea cu care era creditat sau pe care, de bună credinţă fiind, i-o acordam. Că o lege care apără tihna apusurilor noastre poate fi schimbată peste noapte. Şi că s-ar putea să reiau, ca pensionar militar, calea protestului civic.

Nu-i siliţi pe tinerii de astăzi care se dedică, admirabil, carierei militare să se îndoiască de valoarea contractului cu Ţara! Este ultima redută. Dincolo de ea, consecinţele sunt de nebănuit. (sursa)