Vanitatea, ipocrizia unui escroc in sutana

Preotul Paul Iulius Negoita, escrocul perfect

Nu scapă nimeni. Sau aproape nimeni. Loveşte în proşti (care devin fuduli) ca şi în deştepţi (care devin proşti). Sminteşte, în egală măsură, pe urîţi şi pe frumoşi, pe talentaţi şi pe netalentaţi, pe credincioşi şi pe atei, pe politicieni şi pe „simplii cetăţeni“, pe laici ca şi pe aparţinătorii clerului. Reuşeşte să transforme complexele de inferioritate în complexe de superioritate, încurajează impostura, amputează simţul ridicolului, inhibă orice urmă de umor, de decenţă, de generozitate. Eul propriu pîrjoleşte totul în jur: realitatea devine materia primă a unor ambiţii private, ceilalţi devin adversari sau unelte, viaţa nu mai e trăită decît ca o mare ocazie pentru un cult egolatru. Cazurile de vindecare sînt rare. E nevoie de efectul trezitor al unui eşec de proporţii, de vreo suferinţă destrămătoare, de uitarea de sine a unei îndrăgostiri absorbante sau a unei radicale schimbări de destin. De regulă însă, şi eşecul e citit tot în cheia vanităţii: sînt de vină ceilalţi, ţara, veacul, soarta. Iar dacă, prin concursul capricios al împrejurărilor, vanitosul ajunge, totuşi, în vîrful piramidei, oficiul lui va fi mereu pîndit de abuzul autoritar. Orice vanitos are în raniţă bastonul de dictator.

Trebuie, totuşi, să admit că vanitatea e mai aproape de utopia de sine a intelectualului decît de metabolismul lăuntric al „omului simplu“. Un ţăran vanitos păstrează, în exerciţiul vanităţii sale, o anumită candoare. Nu poate fi luat prea în serios şi, în general, nu face victime. În plus, rareori ajunge în poziţii publice care să dea frîu liber unei pernicioase dilataţii de sine. Cît despre tîrgoveţul obişnuit (de la funcţionărime la veleitarii luptei politice), el îşi trăieşte vanitatea mai degrabă ca lăcomie. Lăcomie de bunuri, de însemne ale reuşitei sociale, de privilegii. Intelectualul vanitos trăieşte mai puţin în lăcomia de cîştig, cît trăieşte într-o desfigurantă lăcomie de sine. Ataşat pînă la pasiune de calităţile sale, de îndreptăţirile sale, de mintea şi de farmecul său, de competenţa sa, de performanţele sale, el vrea să scurtcircuiteze drumul spre statuie, spre demnităţile ultime, spre recunoştinţa obştească. Şi cu cît e mai pornit, mai nărăvit, mai hămesit, cu atît e mai ineficient şi mai dezamăgitor. Inşii cei mai inteligenţi ajung să fie, din cauza vanităţii, de o monumentală prostie. Inadecvaţi, nerealişti în deciziile lor strategice, din ce în ce mai caraghioşi în defilarea lor arogantă dinaintea „mulţimii“, ei pierd, cu aere de învingători, toate bătăliile. Hipersensibili la linguşeală şi opaci (cu o mină ofensată) la orice observaţie critică, asemenea indivizi sînt greu de ajutat. Nu pricep cum de te poţi îndoi de excelenţa lor, de anvergura lor providenţială. Oricum, ei ştiu mai bine decît oricine ce au de făcut. Curăţată de toxina vanităţii, intervenţia lor în viaţa publică ar putea fi, într-adevăr, esenţială, salvatoare. Dar sabotată de vanitate, ea nu face decît să încurce lucrurile, să înşele toate aşteptările, să sporească haosul din jur.

Derapajul şi falimentul multor vieţi se explică prin nebunia latentă a vanităţii. Există femei frumoase pe care vanitatea le schimonoseşte fizic, există premianţi care ratează cariere onorabile pentru că alunecă într-un sterilizant narcisism, există cupluri care sucombă din cauza unor intratabile accese de vanitate, de ţîfnă autocomplezentă (de ambele părţi). Dizolvantă la nivel individual, vanitatea nu e mai puţin primejdioasă la nivel colectiv. Vanitatea de partid, combinată cu impure interese de grup, pune cu uşurinţă între paranteze problematica adevărată a ţării şi a naţiunii. Vanitatea naţională, la rîndul ei, hrănită de un provincial excepţionalism etnic, poate, de asemenea, produce monştri.

Succesul stimulează, inevitabil, vanitatea, anesteziind simţul deşertăciunii. Dar şi insuccesul e, pe această linie, catastrofal: e urmat, mai întotdeauna, de irezistibile valuri de frustrare, în care mania persecuţiei, invidia, ura de toţi şi de toate ajung să frizeze patologia. O formă perfidă a vanităţii se exprimă în convingerea că ea este, preponderent, viciul altora. Aceasta aparenta inselatoare formeaza iluzia ca jigodiile sunt oameni si borfasii baieti buni! Nimic mai fals. – Sursa: Dilema Veche

SUSȚINEȚI NATIONALISTI.RO:

ANUNȚ: Nationalisti.ro se confruntă cu CENZURA pe rețele sociale. Intrați direct pe site pentru a ne citi sau abonați-vă la canalul nostru de Telegram. Dacă doriți să ne sprijiniți prin PayPal, orice DONAȚIE este binevenită. Vă mulțumim!

DONEAZĂ MAI JOS PRIN REVOLUT:

sau prin PayPal: