Viaţa şi moartea partizanilor din Făgăraş, cei mai îndârjiţi luptători împotriva comunismului: „Au stat ascunşi până când au fost trădaţi“

În rezistenţa anticomunistă au fost implicate 64 de localităţi din Ţara Făgăraşului. Mii de oameni au fost persecutaţi, arestaţi şi aruncaţi în beciurile securităţii şi în închisori.

Regimul comunist a aplicat cele mai crunte metode pentru a-şi înmulţi numărul de adepţi. Au fost locuitori care s-au alăturat lor, fiind încântaţi de oferta comuniştilor, locuri de muncă, funcţii, locuinţe şi astfel ajungând până la trădarea sau persecutarea consătenilor. Alţii s-au opus cu înverşunare, ceea ce a dus la bătăi, schingiuiri, tortură fizică şi psihică şi chiar execuţii.

Rezistenţa activă din Munţii Făgăraşului, susţinută de rezistenţa pasivă din sate, a reuşit să atragă atenţia. În Ţara Făgăraşului au fost concentrate trupele armatei şi ale Securităţii pentru a înlătura şi anihila opoziţia locuitorilor. Oamenii zonei urau minciuna, laşitatea şi asuprirea.

Şase partizani au fost împuşcaţi. Alţi câteva sute au fost condamnaţi la ani grei de temniţă

Bazându-se pe credinţa în Dumnezeu, pe adevăr şi cinste, partizanii din Munţii Făgăraşului au reuşit să întârzie cu câţiva ani buni instaurarea ideilor bolşevice în zonă. Elevi, studenţi, susţinuţi atât de reprezentanţi ai intelecutalităţii zonei, cât şi de ţărani s-au opus orbeşte ororilor comunismului.

Lupta lor a durat mai mulţi ani. Pedepsele aplicate de comunişti i-au dus pe toţi aceştia în faţa unei aşa-zisei justiţii comuniste. Pe aceşti tineri i-a putut învinge doar trădarea şi glonţul. 1957 a fost anul în care trei loturi de partizani au fost arestate, judecate şi întemniţate. Şase persoane au fost executate prin împuşcare, iar alte sute condamnate de la 10 ani până la muncă silnică pe viaţă.

Sentinţele aşa-ziselor complete de judecată stipulau în majoritatea cazurilor „crimă de acte de teroare şi constituire în bandă în scop terorist“ sau „crimă de uneltire împotriva securităţii interne şi externe a RPR“, chiar dacă „încriminaţii“ au oferit doar alimente sau haine luptătorilor din munţi.

Schingiuţi în celulele ororii de la Sibiu

Începând din 1954, libertatea de acţiune a tinerilor luptători a fost estompată prin vicleşugurile comuniştilor. Aceştia au recurs la infiltrarea în rândurile rezistenţei a unor persoane care au încercat să le schimbe orientarea.

De multe ori, aceste tactici perverse coroborate cu puterea lor armată au reuşit. Comuniştii, bazându-se pe ideea că luptătorii aşteaptă sprijin din alte ţări, s-au oferit să-i ajute. Astfel, prin intermediul lui Costică Nicolescu, omul care a promis luptătorilor că-i va duce în Grecia, au fost arestaţi: Ion Chiujdea, Victor Metea, Gheorghe Haşu, Laurian Haşu, Ion Novac, Jan Pop, Olimpiu Borzea.

Ceilalţi componenţi ai lotului I au fost prinşi până în aprilie 1957 şi reţinuţi în anchete continue în beciurile securităţii din Braşov. Pentru a obţine informaţiile dorite, luptătorii din munţi au fost terorizaţi în: „Trei Morminte“ şi „Talpa Iadului“, celule reprezentative pentru ororile comuniştilor din Sibiu. A urmat procesul de la Sibiu în care Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Cluj a condamnat 17 tineri curajoşi cu pedepse dure.

Procuror: Partidul iubit nu scapă de pistolari decât atunci când le va creşte iarbă verde pe piept

Astfel, au fost condamnaţi la moarte prin împuşcare: Ion Chiujdea, Laurian Haşu, Victor Metea, Ion Novac, Gheorghe Haşu, Olimpiu Borzea şi Nicolae Burlacu. O altă pedeapsă, dată cu aceeaşi uşurinţă a fost munca silnică pe viaţă la care au fost încadraţi: Gheorghe Borzea, Ion Bucelea, Ionel Cristian şi Ion Ilioiu. 25 de ani muncă silnică au primit Victor Surdu şi Vasile Bucelea, iar 10 ani de închisoare preotul Victor Dîmboi.

În ajunul procesului pentru lotul I, doctorul Lucian Stanciu din Viştea de Jos a fost găsit în celulă cu venele de la gât tăiate, caz neelucidat nici până în prezent. Din lotul I a scăpat necondamnat doar Ioan Grovu, care ulterior a devenit şi director de şcoală. În procesul de la Sibiu, procurorul îşi avea pledoaria nuanţată cu tot felul de citate precum: „Aşa cum cocoşatul nu scapă de cocoaşă decât când îi creşte iarbă verde pe piept, tot aşa scumpa noastră republică, iubitul nostru partid nu va scăpa de aceşti pistolari cu frunţile înguste decât atunci când la va creşte iarbă verde pe piept“.

„După sentinţă, incriminaţii au fost legaţi cu lanţuri la mâini şi la picioare, supravegheaţi fiecare de câte patru «câini linguşitori» şi transferaţi la Bucureşti. Toţi au cerut recurs. Acesta s-a judecat în lipsa lor şi a fost respins. Nefiind vinovaţi şi mai crezând în legile statului român, deţinuţii şi-au încercat ultima şansă. Au cerut graţierea la Marea Adunare Naţională. La începutul lunii decembrie 1957 li s-a comunicat că aceste cereri au fost respinse, pentru luptătorii din munţi rămânând definitivă condamnarea la moarte. Totuşi o schimbare a survenit pentru Olimpiu Borzea şi dr. Nicolae Burlacu, cărora le-a fost comutată pedeapsa cu moartea în muncă silnică pe viaţă. De la închisoarea Uranus, condamnaţii au fost transferaţi la Jilava. În cursul lunilor decembrie şi ianuarie au urmat execuţiile pentru cei condamnaţi la moarte. Nici în ziua de astăzi nu se cunosc locurile în care au fost aruncate trupurile neînsufleţite ale celor împuşcaţi. Cei care aveau de ispăşit pedepse de 25 de ani sau muncă silnică pe viaţă au fost mutaţi ulterior, în loturi şi la date diferite, la Aiud şi la Gherla. Olimpiu Borzea, dr. Nicolae Burlacu, Ionel Cristian şi Gheorghe Borzea au ajuns în celulele de la Aiud unde «nu au văzut lumina zilei» până la eliberare. Profesorul Ioan Bucelea, Vasile Bucelea, Victor Dîmboi şi Victor Şandru au fost duşi la Gherla şi folosiţi la diferite munci. În aprilie 1964, prin decretul 176, au fost puşi în libertate toţi deţinuţii politici”, scrie Ion Gavrilă Ogoranu în cartea „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”. În continuare, vă vom prezenta mărturiile a câţiva dintre ei.

Olimpiu Borzea, din Viştea de Jos

Despre luptătorii din Munţii Făgăraşului a început să se vorbească din 1950 în toată Ţara Făgăraşului. Se ştia de luptele acestora cu securitatea şi de arestarea celor care le ofereau sprijin.

Punctul culminant al existenţei luptătorilor în munţi a fost în august 1952 când şi-au făcut apariţia la Cabana Bâlea. În acea perioadă oamenii vorbeau cu multă simpatie despre faptele şi atitudinea tinerilor luptători împotriva comuniştilor. Legătura lui Olimpiu Borzea din Viştea de Jos cu luptătorii din munţi conduşi de Gavrilă Ogoranu a început la sfârşitul lunii august 1952 cu toate că lupta împotriva comunismului a început pentru Olimpiu Borzea încă din anii de liceu.

„Prin 25-26 august 1952 cumnatul meu, studentul Ioan V. Bucelea din Viştea de Sus mijloceşte întâlnirea mea cu Remus Sofonea şi Ion Ilioiu. Am fixat ca zi de întâlnire 31 august după ora 22.00 în locul numit «Lazuleţul» de la liziera grădinii noastre din Viştişoara. La data şi ora fixată am fost prezenţi la locul respectiv Remus Sofonea, Ion Ilioiu, Ioan Bucelea şi eu. Toţi eram înarmaţi. Cu Remus Sofonea mă cunoşteam încă din 1947 şi eram informat de preotul Dumitru Ghindea de rezistenţa organizată din Ţara Făgăraşului. Băieţii ne-au prezentat situaţia lor după apariţia de la Cabana Bâlea şi ne-au cerut să-i ajutăm. Am acceptat să le oferim sprijin şi prin urmare am stabilit în amănunt ceea ce trebuia să facem. Ca primă urgenţă era aprovizionarea şi pregătirea pentru iarnă. Ne-au dat şi ei nişte bani pentru a cumpăra porumb şi grâu. De la început le-am cerut ca numele nostru să nu fie cunoscut de nici unul din grupul lor, iar la întâlnirile cu noi să nu vină decât ei doi sau câte unul din ei. Au fost de acord. Primul transport cu alimente l-am făcut cu vărul meu Vasile D. Cârje din Viştea de Jos la începutul lui octombrie. În acea perioadă s-a desfăşurat la Făgăraş Consfătuirea Cadrelor Didactice din raionul Făgăraş, prilej cu care am avut ocazia să mă informez despre imaginea luptătorilor în zonă, după episodul Cabana Bâlea. Atunci profesorul Remus Budac mi-a povestit amănunţit ce s-a întâmplat la Cabana Bâlea”, povesteşte Olimpiu Borzea.

Timp de 3 ani a fost suspectat de comunişti, dar niciodată nu s-a putut dovedi că lucrează pentru luptătorii din munţi. În martie 1955 Olimpiu Borzea a fost pentru prima oară arestat. Fiind inspector şcolar, a fost trimis în inspecţie la Ţânţari (Dumbrăviţa de astăzi). În drum spre această localitate, în dealul Perşanilor, a fost răpit şi dus la Scuritatea din Braşov. A fost anchetat de colonelul Gheorghe Crăciun. Aici a stat în celulă cu Mircea Crăciunescu. După două zile de anchetă a fost lăsat să meargă să-şi continue ancheta. Întors acasă l-a anunţat pe profesorul Remus Budac din Cârţa de cele întâmplate, rugându-l să comunice lui Ioan Gavrilă că „Viştea a căzut“.

La 8 octombrie 1955 a fost arestat pentru a doua oară. Era perioada în care se punea în aplicare plecarea în Grecia a luptătorilor. Olimpiu Borzea se afla pe drumul dintre Bucureşti şi Giurgiu în momentul în care a fost arestat. Timp de două săptămâni a fost anchetat la Ministerul de Interne după care a fost transferat la Securitatea din Braşov. Aici căpitanul Deitel, colonelul Moiş, căpitanul Alexandrescu, căpitanul Ivan şi şeful de arest Ioska Toth l-au terorizat psihic timp de 1 an şi zece luni în anchete continue.

În perioada 15 – 20 iulie 1957, alături de ceilalţi componenţi ai lotului I, a fost judecat la Sibiu de către Tribunalul Militar Cluj. Olimpiu Borzea a fost condamnat la moarte pentru: complicitate la crimă de uneltire împotriva securităţii interne şi externe a RPR, complicitate la crimă de acte de teroare şi constituire de bande în scop terorist şi delictul de deţinere ilegală de arme. Ordinul de comutare a pedepsei în muncă silnică pe viaţă a venit în momentul în care se afla în faţa plutonului de execuţie.

Doi luptători nedespăriţi

Laurian Haşu şi Remus Sofonea au petrecut cea mai mare parte a timpului împreună în timpul rezistenţei anticomuniste. În data de 9 iunie 1955, Remus Sofonea a fost împuşcat în picior de securişti pe raza satului Viştea de Jos unde aceştia patrulau în acea perioadă. Alături de Remus era Laurian Haşu. Ei se ascundeau într-un lan de grâu când au fost descoperiţi de soţii Şandru din Viştea de Jos. Văzându-l rănit pe Remus, Victor Şandru şi soţia sa le-au adus celor doi tineri alimente şi o pereche de pantaloni. Totodată l-au informat pe Olimpiu Borzea, organizatorul reţelei de sprijin Viştea că cei doi partizani se aflau pe raza satului.

Cei doi partizani acoperiţi cu iarbă au fost aduşi în carul cu bivoli în sat sub ochii poliţiştilor care patrulau prin sat. Remus pierduse mult sânge. Avea dureri foarte mari, iar Olimpiu Borzea avea medicamente să îl trateze, dar ]i trebuia morfină. Am plecat dup[ morfină, dar când s-a ]ntors îl aştepta o imagine de coşmar: Remus era întins pe podea cu pistolul pe piept, mort, iar Laurian Haşu era într-o baltă de sânge cu capul înspre fereastră şi picioarele spre uşă cu un glonte care a intrat prin tâmpla dreaptă şi a ieşit prin partea stângă.

Laurian era într-o stare gravă. Nu mai vorbea şi nu mai avea control asupra capului. Lăsaseră un bilet: „Fraţilor, noi am murit. Am socotit că este mai bine pentru noi, pentru voi şi pentru aceşti oameni care au făcut atâtea sacrificii“. Semnau Leu şi Brâncoveanu. Remus lăsase cu limbă de moarte: „Dacă mor cumva, să mă îngropi haiduceşte în cojoc, sub bolta de viţă“. Dorinţa lui Remus a fost îndeplinită. Olimpiu Borzea l-a înmormântat sub via din curte. „L-am aşezat în groapă, i-am pus o cruce la 30 centimetri sub pământ pentru a nu fi descoperit mormântul de securişti şi l-am acoperit cu pământ. I-am plantat trei smochini şi flori pe mormânt. Deoarece nu mai ajungea în Grecia să vadă smochinii, am adus smochinii la el”, a povestit ulterior Borzea.

Laurian a stat în comă zece zile. După ce s-a întremat, a fost alt om. Urma să plece împreună cu Nelu Novac în 31 iulie 1955, în Grecia cu ajutorul lui Costică Niculescu. După ei urmau Victor Metea, Nică Chiujdea şi Gheorghe Haşu, în 15 august, după care urma să plec eu. Au fost arestaţi toţi prin trucurile Securităţii. Din 31 iulie 1955 până la procesul de la Sibiu din 15 iulie 1957, Laurian Haşu a fost anchetat şi a suportat regimul dur al securiştilor. Laurian Haşu a fost judecat într-un pseudoproces a cărui sentinţă era: „Cu unanimitate de voturi, făcând aplicaţiunea art. 1, lit. C din Decretul 199/1950 îl condamnă la moarte prin împuşcare pe Laurian Haşu, pentru crima de uneltire împotriva securităţii interne şi externe a RPR“.

Nică Chiujdea, zis „Profesorul“, executat prin împuşcare

Ioan Chiujdea era student în ultimul an la Facultatea de Ştiinţe Naturale din Cluj. I se spunea Nică, iar grupul din munţi l-au poreclit „Profesorul”. În anul 1947 a venit definitiv acasă de la Cluj, probabil din cauza persecuţiilor. A stat asuns până în 1949, când s-a alăturat grupului din munţi condus de Gavrilă Ogoranu.

Decizia lui Nică de a pleca în munţi a adus însă necazuri familiei Chiujdea. Părinţii şi fraţii lui au fost anchetaţi şi torturaţi de securitate. Nepotul luptătorului, Andrei Beleaua povesteşte, în cartea „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”: „Tata şi mama ţineau legătura cu el. De mine se fereau pentru că eram doar un copil. Într-o noapte a venit Cârnul la noi acasă. M-au scos pe mine şi pe tata la poartă şi ne-au dus apoi la cineva în sat unde se presupunea că ar fi fost ascuns Nică. Tot atunci le-au scos pe mama şi pe bunica din casă. Între timp doi securişti s-au ascuns sub pat cu scopul să afle din discuţia celor două care reveneau în casă, despre Nică. Într-un târziu ne-am întors şi noi acasă când le-am găsit foarte speriate şi obosite. Cred că le-au bătut. Altă dată ne-au ameninţat cu deportarea. Eram pregătiţi în orice clipă să fim duşi din sat. Dumnezeu ne-a ajutat. De atunci sunt bolnav de inimă şi foarte speriat“.

În vara anului 1957 au primit de la Penitenciarul Jilava o înştiinţare prin care li se cerea să ridice efectele defunctului Nelu Novac. Li s-a înmânat un pantalon fără un crac şi o geacă ruptă. Au fost obligaţi să plătească şi cheltuielile de judecată ale procesului. „Ce vreţi bandiţilor, astea sunt hainele lui“, a răspuns şeful închisorii la întrebările celor doi.

Ogoranu, liderul rezistenţei din munţi

L-am lăsat la urmă pe bădia Ion Gavrilă-Ogoranu, pentru că lumea ştie cine a fost şi că reprezintă unul dintre cele mai puternice simboluri ale luptei împotriva regimului comunist. Este unul dintre puţinii dizidenţi care a reuşit să scape de fosta securitate, care îl condamnase la moarte. Ion Gavrilă-Ogoranu s-a născut în anul 1923, într-o familie ţărănească cu 6 copii, în satul Iasi-Făgăraş. A urmat Liceul Radu Negru din Făgăraş, unde a făcut parte din Frăţia de Cruce Negoiul. Şi-a executat stagiul militar la vânătorii de munte, la Şcoala Militară Abrud şi la Câmpulung-Muscel. Combatant pe front, până la alungarea armatei maghiare din Munţii Apuseni.

Pentru activitatea anticomunistă este inclus, în lipsă, în „Procesul marii trădări”, din 1948, proces înscenat de comunişti la comanda KGB-ului. Este, de asemeni, condamnat în contumacie la 15 ani în procesul celor 200 de studenţi din Centrul studenţesc Cluj. Tot în contumacie este condamnat la „moarte prin împuşcare” de Tribunalul Militar din oraşul Stalin, în iunie 1951. După anihilarea Grupului Carpatin, deşi a fost căutat cu înverşunare, nu a fost prins de Securitate peste 20 de ani. Cea mai mare parte a acestei perioade a stat ascuns în satul Galtiu, comuna Sântimbru, la Ana Săbăduş, văduva doctorului Petru Săbăduş, şi el detinut politic, mort în închisoarea Gherla, cea care avea să-i devină soţie.

Ion Gavrilă Ogoranu a murit în 2006, la 83 de ani. „Atunci când ultimii comunişti, persoane şi idei, vor dispărea, istoria se va rescrie. Dar eu nu voi mai trăi acei ani”, îi mărturisea înainte să se stingă colaboratoarei sale apropiate, jurnalista Lucia Baki, împreună cu care a scris cel de-al treilea volum din „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, în care sunt relatate teribilele întâmplări trăite alături de camarazii săi.

„Mi-ai făcut treaba Lucico!”

Lucia Baki a povestit despre partizanul Ogoranu: „Era prin 1996. În paginile ziarului local am început un serial pe care l-am denumit «Brazii mor în picioare» şi care prezenta povestea familiilor de făgărăşeni implicate în Rezistenţa anticomunistă. Ţara Făgăraşului a dus cea mai grea şi aprigă luptă împotriva comunismului. Aici Securitatea a convocat batalioane întregi pentru a-şi putea impune vrerea şi principiile bolşevice. Pe atunci nu ştiam de volumele I şi II ale domnului Ion Gavrilă Ogoranu, «Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc». Mai mult, nici nu-l cunoşteam pe luptător, deşi la fiecare episod titrat în ziar îi foloseam numele. Într-o zi de primăvară ploioasă din 1998 m-am trezit la birou cu un bătrân cu părul alb ce avea un zâmbet tineresc în colţul gurii. M-a întrebat dacă-l cunosc. I-am spus că nu-l cunosc, dar putem vorbi fără probleme orice subiect vrea să abordeze cu mine ca jurnalist. «Mi-ai făcut treaba, dragă Lucio, timp de doi ani. Ai strâns în acest ziar suferinţele celor cu care am fost în munţi şi ale celor care ne-au ajutat pe noi. Am aflat răspunsuri la multe din întrebările care m-au măcinat ani la rând. Am venit până la Făgăraş să-ţi propun să le strângem pe toate acele episoade într-un volum pe care să-l semnăm amîndoi.» A fost prima întâlnire cu dl. Ogoranu”.

Au luat satele la rând să găsească mărturii şi bunuri ale luptătorilor

Lucia Baki povesteşte că a petrecut împreună cu bădia Ogoranu, în faţa foilor de hârtie, nopţi multe şi albe. „Învăţasem istoria grupului din Munţii Făgăraşului pe dinafară, pe ani, zile şi chiar ore. De atunci am mers împreună prin sate să găsim persoanele şi familiile care i-au ajutat, atunci, în munţi. Am strâns obiecte şi bunuri care au aparţinut luptătorilor, pe care le-am folosit ulterior la organizarea de expoziţii cu această temă (1999 la Făgăraş, 2000 la Muzeul Brukental ­ Sibiu, 2001, Muzeul de Istorie ­ Braşov etc). Am fost împreună la Memorialul de la Sighet, la CNSAS şi am consultat arhivele în care erau dosarele grupului, «Banda Gavrilă». Merită menţionate întâlnirile dintre foştii luptători. Am asistat la astfel de întâlniri, dar n-am putut să-mi stăvilesc emoţiile şi lacrimile. Vorbeau de suferinţele lor, numeau trădătorii, vecini şi consăteni de-ai lor, despre cruzimile torţionarului Gheorghe Crăciun sau ale lui «Ciungu» etc. Aş dori oricărui tânăr să aibă parte de poveţele şi îndrumările unui vârstnic precum a fost Ion Gavrilă Ogoranu. Un om deosebit, cu principii solide creştine. Se mândrea că este fiu de ţăran şi ori de câte ori avea ocazia promova viaţa satului transilvan, tradiţiile locului, credinţa, adevărul şi dreptatea. Când era întrebat ce este, de meserie, răspundea simplu, «agricultor», deşi a fost student la două facultăţi, Agronomia fiindu-i foarte dragă. După ’90, după ce a fost refuzat de revoluţionarii aflaţi la Televiziunea Română care l-au considerat bătrân pentru a-i ajuta, dl Ogoranu a mai avut o încercare prin care spera ca vocea lui să fie auzită de popor şi de conducătorii ţării. A candidat pentru Senatul României în 2000, dar n-a adunat destule voturi pentru a putea vorbi de la tribuna Parlamentului. Atunci s-a retras în faţa cărţilor sale. A scris istoria trăită a luptătorilor din munţi”, mai povesteşte Lucia Baki.

Jurnalista este convinsă că dacă Ogoranu avea o memorie limpede, de cristal, în pofida vârstei: „Au stat ascunşi în munţi din 1948 până în 1955, când au fost trădaţi. Nu le-au lipsit din bordeiele construite în munţi sau la şes Biblia sau dicţionarul francez-român. Învăţau unii de la alţii: Chiujdea era cu botanica, Remus cu matematica, Ogoranu cu agronomia şi cu orientarea, Haşu cu acoperişurile etc. Ţineau foarte mult unii la alţii. Îi uneau aceleaşi principii preluate din familie, din şcoală. Astfel au scris şi cele trei jurăminte care s-au păstrat până astăzi. În săptămâna patimilor din 1954, pe vârful Buzduganul, când de la Mănăstirea Brâncoveanu se auzeau vocile preoţilor de Înviere, ei au lăsat ultimul testament. Stă mărturie pentru generaţiile viitoare, el găsindu-se în arhivele CNSAS”.

A murit resemnat că românii nu au scăpat de comunism

Pe bădia Ogoranu îl chinui soarta românilor care n-au putut scăpa de comunism nici în 1989, nici în 1999, nici în 2000 nici în 2006. O spunea în fiecare an la Comemorarea de la Crucea de la Sâmbăta, ridicată în memoria celor căzuţi în Rezistenţa anticomunistă. „Noi nu ne vom linişti nici când ne vor bate cuiele. Iar de acolo de sus, de lângă cei dragi nouă, vom privi la voi, cei rămaşi, şi care trebuie să ne duceţi idealurile mai departe», spunea dl Gavrilă.

Lucia Baki a colaborat cu Ion Gavrilă Ogoranu din 1998 până când a închis ochii, la 1 mai 2006, când l-a condus pe ultimul drum, la Gâltiu, acolo unde a trăit alături de Ana Săbăduş, cea care l-a ascuns şi salvat din mâinile Securităţii din 1957 până în 1976 şi după aceea până în 2006. Şi ea s-a stins la două luni după dl Gavrilă.

CITESTE SI: Demontarea unei minciuni: Legionarii si evreii „atarnati in carlige la Abator”