VICTIMA NEVINOVATĂ – Memoriile legionarului Mardarie Popinciuc

E mai bine de-o lună de când Vasile Frâncu a ieşit din închisoare. Stăm amândoi în oraş şi dăm lecţii la diverşi copii ca să ne câştigăm banii de buzunar. Eu mă pregătesc pentru bacalaureat. Vasile, pe zi ce trece, e tot mai slab, mai fără poftă de mâncare.

— Ce ai măi, Vasile?

— Nimic, îmi răspunde el. Mă doare puţin capul. Mă simt obosit.

— Hai cu mine, la spital. Eu cunosc bine pe doctoriţa Wesckerna, care m’a tratat de plămâni şi gălbenare. Hai să vorbim cu ea…

Încerc să-l mişc, să-l conving a face ceva pentru sănătatea care-l părăseşte.

— Parcă doctorii ştiu ce poate să suporte un om. Nu sunt bolnav. Sunt obosit şi slăbit, pentru că am făcut greva aceea a foamei în închisoarea de la Suceava. Ai să vezi. Cu zilele ce vin am să mă simt mai bine…

Cunoşteam aversiunea lui pentru spital şi medicamente. N’am mai insistat. După vreo câteva zile Vasile a ieşit afară, noaptea. Cum trecea timpul şi el nu se mai întorcea, am ieşit după el. L-am găsit în curte, căzut jos, lângă perete.

— Ce ai, măi? mă reped eu speriat la el.

Nu răspunde, îl ridic cu greu. E mult mai voinic decât mine. îl aduc în cameră. Îşi revine.

— Unde mă aflu? mă întreabă el învârtindu-şi ochii prin casă.

— Aici, Vasile. La noi acasă. Nu mă cunoşti?

Îi vorbesc cu lacrimi în ochi. într’un târziu îmi răspunde:

— Ba da. Te cunosc. Dar m’am simţit tare rău. M’am pierdut. Am încercat să te chem şi n’am putut. Am căzut şi nu mai ştiu nimic.

— Lasă că trec toate, îl liniştesc eu.

L-am culcat în pat şi l-am învelit ca să doarmă. Se aşează o tăcere grea între noi. Plâng pe înfundate ca să nu mă audă. A doua zi l-am dus la spital. Veste neagră: tuberculoză galopantă, agravată de faptul că era şi slăbit.

Am ajuns acasă, m’am închis în cameră şi am plâns cum plângi când te vezi bătut de soartă şi nu înţelegi pentru ce.

Afară-i cald şi frumos. Pomii împodobiţi de frunzele verzi îşi răsfaţă coroanele în soare. Aleea de tei ce duce spre spital se pierde în depărtarea umbrită. Într’o cămăruţă albă cu paturi mai albe, stă Vasile culcat, cu faţa spre geam.

— Noroc, măi Vasile, îl salut eu bucuros şi mai mult în glumă.

— Noroc să dea D-zeu, îmi răspunde vocea lui înceată, de departe.

— Cum te mai simţi?

— Bine, zice el cu optimism. Cred că nu peste mult am să mă scol. Până atunci îţi dai şi tu bacalaureatul şi vom merge, iarăşi, nedespărţiţi ca mai înainte, la universitate…

— Sigur, dragă Vasile, îl încurajez eu cât mai cu convingere.

Mă uit la el. E slab. Numai pielea şi ciolanele. Nasul a început să i se subţieze ca frunza spre toamnă. Albeaţa de pe obraz nu i se mai duce.

— Ce mai face D-na Schley? se interesează el de gazda noastră de de-a lungul atâtor ani.

— Bine. Toţi sunt bine şi îţi trimit multe şi dragi salutări.

Discuţia se învârteşte în jurul anilor de liceu, a vechilor cunoştinţe şi mai ales a neuitatelor serenade făcute împreună pe la fereşti cu ochi dulci şi ghiocei de dor.

— De Milica nu mai ştii nimic? mă întreabă el.

— Ba da. E bine. Mi-a spus că vine Duminică să te vadă.

— A fost şi ieri, zâmbeşte el unei amintiri scumpe din grădina inimii. Mi-a adus garoafele acelea roşii de pe masă.

—Ţi-e dragă tare, încerc eu să-l necăjesc.

— Da ţie, nu?

— Mie nu, pentru că ţi-e dragă ţie…

— Sunt sigur, că de nu eram eu, te dădeai în vânt după ea.

— Ai dreptate. De aceea trebuie să recunosc că ai gusturi bune. Dar nu te amărî, că nici Olimpia nu-i urîtă.

—Care Olimpie?

— Moldoveanu. Fata ceea cu ochii de cărbune, focoasă, dela Şcheia…

Zâmbeşte mulţumit, parcă mai înviat.

— Frumoasă şi focoasă al naibii ţigăncuşa aceea.

— E focoasă, dar nu-i pentru tine, mă arăt eu un pic cam supărat.

— Nu-ţi fie frică. Nu ţi-o iau.

Râdem amândoi. Profit de voia bună ce s’a creat între noi, îl salut şi plec. Pe coridor mă întâlnesc cu doctoriţa Wesckema.

— Noroc, Mardarie, mă salută ea cu zâmbet alb ca şi halatul în care e îmbrăcată.

— Sărut mâna, îi răspund eu roşindu-mă, ştiind că ea-şi dă seama cât mi-i de dragă.

— Ce mai faci?

— Mulţumesc, bine. Aşi vrea însă să ştiu cum stăm cu Vasile?!

Ochii ei, aşa de bucuroşi cu o clipă înainte, încep să se întunece. Printre buzele minunat arcuite îi scapă un oftat.

— Numai D-zeu mai poate împlini ceea ce noi nu mai sperăm…

Se îndepărtează cu lacrimi în ochi. Mă lasă cu sufletul încărcat de crudul adevăr care doare ca un cuţit învârtit în carne vie. Au trecut două luni de când Vasile e la spital. Într’o zi mă pomenesc cu tatăl lui.

— Mardarie dragă, vină să mă ajuţi să-l scot pe Vasile de la spital. Vreau să-l duc acasă. Să moară în căsuţa noastră. Dragul tatei băiet drag…

Ochii i se îneacă în lacrimi. E încălţat cu opinci, cu haine albe ca ghiocul pe el. Simt că mi se urcă un nod în gât. Mă forţez să-mi opresc lacrimile. Mă avânt pe scândurică, în căruţă, fără nici o vorbă. În urmă a rămas toată familia Schley cu ochii scăldaţi în lacrimi. Îndată suntem la spital. Urcăm spre cămăruţa lui Vasile.

— Dragul tatei, am venit să te iau acasă. La noi e aerul mai bun. Mama te-a îngriji mai bine ca aicea.

În pat Vasile e numai umbra feciorului lui de altă dată. Nu-şi mai poate stăpâni plânsul şi iese grăbit din cameră.

— Merg să pregătesc căruţa.

Vasile se ridică. îmi vorbeşte cu curaj.

— Să ştii măi, că acasă mă fac mai bine.

Nu-i pot răspunde. Sunt sugrumat de plâns. Îi pregătesc hainele şi îl ajut să se îmbrace.

— Să ai grijă de Milica, mă roagă el încet, cu prestigiul tainei numai de inimile noastre cunoscut.

— N’avea nici o frică. Ea nu te va uita. Nu te va lăsa…

Intră doctoriţa împreună cu doctorul Strugariu.Îşi iau rămas bun de la Vasile ca de la copilul lor, forţându-se să nu scape lacrimile.

— No hai, dă glas Vasile, să păşim din nou în viaţă…

— Hai, răspund eu şi îl sprijin, cuprizându-l de după mijloc, ca să nu cadă.

Soarele îl ameţeşte şi bucuria îl îmbată. Îl ridic şi-l dau lui Badea Gheorghe care îl culcă pe fân, în căruţă. Mă sui pe marginea căruţei alăturea de Vasile. Mergem spre viaţă şi ştiu că mergem spre moarte. Lacrimile îmi curg şiroaie pe obraji…

— De ce plângi, Mardarie? mă scoate Vasile din tăcere.

— Nu ştiu de ce. Poate unde diseară am să dorm singur în camera în care am locuit şase ani amândoi. Din când în când aud şi sughiţurile de plâns şi oftaturile lui Badea Gheorghe. Vasile mă mângâie:

— Nu plânge măi. Nu peste mult vin din nou la Suceava. Toate vor fi ca’n vremea noastră bună.

— Şi lui Milica ce să-i spun? încerc eu să schimb vorba.

— Dar Olimpiei ce ai să-i spui de-o întâlneşti?…

— Olimpiei nu-i spun nimic. O sărut.

—Bine, râde el, ca din depărtarea unei umbre, pe Milica să n’o săruţi. Să-i spui că o sărut eu… Acum sai jos şi du-te acasă, că ai mult de mers. Dragi salutări la familia Schley.

Îi mai zic odată noroc, îi strâng mâna lui Badea Gheorghe, sar din căruţă şi-o pornesc înapoi, spre oraş, năpădit de gânduri amare. De ce trebuie să moară Vasile? Ale cui păcate le plăteşte el? Cui va ajuta moartea lui? Ce se va alege cu toţi acei ce au stat închişi cu el? Dar cu toţi cei de la Jilava? Vor fi condamnaţi?

Pentru prima oară îmi pun întrebări care îmi străpung inima ca nişte săbii aprinse. Cu fiecare pas cad undeva, în adânc, în mine. Cade parcă şi pământul şi cerul în adâncul acela şi se topesc toate într’un înţeles ciudat, nou…

Până la urmă nu mai simt decât căldura lacrimilor pe faţă…

A trecut primăvara. Mi-am dat bacalaureatul. Acum mă învârt prin Suceava, în plimbare, ca să-mi treacă vremea. Arcadie, feciorul D-nei Schley, mă opreşte cu propunerea de a face o excursie la Zahareşti.

— Să se bucure şi Vasile că ai luat bacalaureatul.

— Bună ideie, mă reped eu. Cum mergem, cu ce?

— Am făcut rost de două biciclete. Plecăm chiar acum.

— Foarte bine. Haidem.

— Nu. Nemâncaţi nu mergeţi, şi Aurica se agaţă de mâna mea.

— Mâncarea pentru noi doi o pui tu în pachet, răspund eu cu voie bună, mirându-mă de unde a apărut şi ea, pe neaşteptate.

— Ai putea să-mi spui, domnule student, cum se face supa pachet?

— Simplu, răspund eu. O pui în stomac şi pachetul e gata.

— Şi în al tău ce rămâne?

— Porţia ta de şniţel vienez, replic eu, vesel.

Aurica se dă bătută şi merge să facă pachetele cu mâncare. Arcadie vine cu bicicletele. E cald şi frumos. Plecăm. Bicicletele foşnesc prin praful gros al drumului şi câte un câne somnoros dă veste despre călătoria noastră. Lăsăm în stânga satul Sfântul Ilie, iar în dreapta Şcheia. Pe şoseaua ce se întinde ca o curea printre ogoarele cu holdele legănate în bătaia vântului, înaintăm mereu. Cotim la stânga spre Stroieşti, şi cu lătrat de câni şi râsete de copii, care încearcă să se ţină după bicicletele noastre, intrăm în Zahareşti.

— Noroc, măi Vasile. Să trăieşti o mie de ani, strig eu din pragul uşei.

— Să trăieşti domnule student, îmi răspunde el zâmbind, încercând să pară vesel.

— Cum? A ajuns vestea înaintea mea?

— Mi-a scris Milica…

Petrecem vreo două ore cu el şi cu familia, povestind de toate; apoi ne luăm rămas bun şi plecăm cu promisiunea de a reveni pe curând.

— Ce zici, Mardarie? mă iscodeşte Arcadie, după ieşirea din sat.

— Cred că nu mai durează mult.

Urmăm drumul în linişte, cu jalea lui Vasile pe suflete. Tăcem. Mie îmi vâjâie capul. De ce?… De ce?…

Se apropie toamna. În jurul caselor au luat fiinţă stogurile de fân şi girezile de grâu şi secară. Pomii stau grei de roade, iar curţile sunt pline de orătănii. Mă pregătesc de ducă la universitate. Tata m’a scutit de lucru. Citesc câte ceva să-mi treacă timpul.

—Mardarie, mă cheamă mama, te caută un băiet de la Zahareşti.

Arunc cartea cât colo. Mă repăd în căsuţa cea mică. Un băiet de vrei 12 ani îmi întinde un bilet. Deschid biletul cu mâinile tremurate, cu presimţiri triste:

— Dragă Mardarie, Vasile al meu, toată bucuria şi mândreţea noastră, a murit. Vino să ne ajuţi a-l duce la groapă…

Mi se umplu ochii de lacrimi. Îmi înşfăc bondiţa şi ies repede din casă. Mama mă opreşte:

— Stai, măi copile. Băiatul vine de departe. Trebuie să îmbuce ceva. Mănâncă şi tu…

— Eu nu pot mânca, mamă, răspund aproape înecat de lacrimi.

În timp ce băiatul mănâncă, mama mă primeneşte cu hainele de ţinut. Ieşiţi din ogradă, o apucăm de-a dreptul peste ogoare. Ne punem ochii pe Dealul Teişorului şi zorim mereu.

—Când a murit Vasile? întreb şi eu, aşa ca să nu tac prea mult.

— Alaltăieri seară.

— Şi de ce nu m’aţi anunţat mai din vreme?

— V’am căutat la Suceava…

Călcăm amândoi peste ogoare, prin păpuşoi şi cartofi, cu izmenele suflecate. Băiatul are destul necaz să se ţină după mine. Merg repede, ca să obosesc, să uit de toate câte se învârt în sufletul meu. Dincolo de Teişor, ocolim pe la Fântâna Ursului şi de acolo intrăm în Zahareşti. La casa lui Frâncu, oameni mulţi. Porţile stau mari deschise şi subt perete o cruce mare de lemn, aşteptând să fie pusă strajă la capul lui Vasile.

— Mi s’a dus băiatul, dragă Mardarie, îmi plânge cu hohote, în loc de bun venit, Badea Gheorghe.

Intru în casa pregătită de ultima sărbătoare pentru Vasile. Parcă plâng şi ferestrele şi scoarţele de pe pereţi.

Icoanele îmi par negre de durere. Pe masă, cu capul spre răsărit, stă Vasile. Lung, alb, îmbrăcat de sărbătoare,cu ochii închişi. În mână are o cruce mică. Pe piept o icoană. La capul lui stă mama Maria şi plânge încet, istovită. La picioare, toată familia Schley, cu feţele inundate de lacrimi. Apoi se întinde tăcere grea. Pâcâie numai para lumânărilor. Din când în când aud un ,,paştele mă-sii de viaţă”, scăpat printre dinţi de domnul Schley. De atâtea lacrimi, mi s’a pus o ceaţă pe ochi. De-abia găsesc mâna lui Vasile să i-o strâng pentru cea din urmă oară, să sărut icoana şi să pun un bănuţ pe ea. Dinspre uşă vine grea vocea lui Badea Gheorghe:

— Nu mi-l lua părinte, nu mi-l lua…

— Nu ţi-l iau eu, Bade Gheorghe. Ţi l-a luat Dumnezeu. Ştie El de ce…

Începe slujba înmormântării, cu fum de tămâie, cu lacrimi şi cântece. Vasile e acum în sicriu. Mama Maria plânge şi nu ne lasă să-l ridicăm. Badea Gheorghe stă năuc, departe. În glas de clopote, îl ducem la biserică.

Preotul încearcă să vorbească, dar nu reuşeşte să spună printre lacrimi decât: „Scoală, Vasile, să vezi ce laşi în urmă…” Pornim spre cimitir. Trecem ultimul pod de pânză. Vasile e scoborît în locul lui cel din urmă. Se face tăcere grea. Moartea îşi fâlfâie aripile negre peste întreaga adunare. Fărtăieş Zaharie se ridică să vorbească în numele colegilor şi prietenilor lui Vasile:

—Vasile n’a murit în zadar. Moartea lui va da roade. Roade ce vor ajuta acestui neam să se ridice pe culmi nebănuite. Moartea l-a legat şi ne leagă şi pe noi cei care am suferit împreună cu el în temniţa de la Suceava. Să ne rugăm cu toţii pentru liniştea lui, pentru odihna lui veşnică.

Ies din cimitir, ud de lacrimi. Badea Gheorghe mă ajunge din urmă şi mă invită la praznic.

— “Nu mai pot, Bade Gheorghe. Am nevoie să fiu singur. Iartă-mă…

— Du-te cu Dumnezeu, dragă Mardarie, că eşti băiet bun.

Pornesc pe acelaşi drum, peste câmpuri, înapoi spre casă. Nu mai pot plânge. Aceeaşi amară şi chinuitoare întrebare îmi stăruie în minte, în inimă:

— De ce a trebuit să moară? Cui foloseşte asta? Fărtăieş a spus că moartea lui Vasile va folosi neamului. Dar cum?

Înaintez prin pânile ogoarelor ca printr’o pustie şi de undeva, din adâncurile din mine, îmi vine un răspuns: Foloseşte prin aceea că în capul şi în inima ta încep să se învârtă gânduri despre neam. Neamul pe care jertfele îl vor ajuta să se găsească, să urce spre culmi nebănuite. Moartea lui Vasile e un început de lume…

Undeva, într’un colţ al inimii se face un pic de lumină. Mă simt mângâiat. Moartea lui Vasile nu mi se mai pare atât de năprasnică. E ca o deschidere de drum…

via Incorect Politic