VIDEO DOCUMENTAR „Petre Ţuţea: viaţa şi faptele unui patriot“

JOCUL EXTREMELORViaţa nu a fost tocmai blândă cu Ţuţea. L-a mutat din cafenelele cu nume, şi din faţa unei cariere politice fulminante, în închisorile comuniste. Apoi, l-a proiectat în anonimat şi sărăcie cruntă, tocmai în mijlocul unui regim politic care se prezenta ca fiind în slujba omului simplu.

Aceeaşi viaţă i-a acordat şansa la recunoaştere prea târziu, când era sleit fizic şi îşi aştepta sfârşitul. Pentru ca, la final, să-i acorde dreptul la o existenţă paralelă, sub forma unor vorbe care circulă pe Facebook, fiind împărţite de cei care aşteaptă să primească de la alţii sfaturi şi cuvinte înţelepte despre ce este viaţa şi cu ce se mănâncă aceasta.

Astăzi, Ţuţea este puţin citit şi foarte mult citat. Din el au rămas câteva cuvinte şi imagini. În spatele acestora, se găseşte viaţa celui care, înainte să dispară dintre noi, a lăsat drept testament cea mai sfâşietoare declaraţie de iubire imaginabilă. Era despre România şi despre români, despre noi toţi. Şi se termina cu acest cuvânt, strigat: „Excelsior!“ (n.r. – „Mai sus!“).

„FIUL“ UITAT

Petre Ţuţea s-a născut pe 6 octombrie 1902, în comuna Boteni, din regiunea Muscel, astăzi, judeţul Argeş. Pe certificatul său de naştere figura doar numele mamei, Ana Simon Ţuţea, cu vârsta de 16 ani. Cel mai în vârstă copil dintre cei patru fraţi şi cele patru surori, Ţuţea a fost crescut în stilul rural tradiţional, dictat, mai degrabă, de anotimpuri, decât de orele ceasului.

Orice încercare de reconstrucţie biografică a lui Ţuţea, pornind din comuna natală, pare sortită eşecului. Vechea casă bătrânească, cea în care familia a crescut, nu mai există astăzi. În locul ei, se poate zări o construcţie mult mai în ton cu timpurile: mare şi colorată într-un galben strident. Pe uliţele satului mai auzi de oameni care l-ar fi cunoscut pe Ţuţea, dar toate poveştile de acest fel par desprinse dintr-un soi de mitologie, concepută sub semnul posibilităţii: „ar fi fost“, „ar fi zis“, „s-ar fi întâmplat“…

De fapt, Ţuţea rămâne, şi astăzi, un necunoscut în Boteni. Primarul se mândreşte cu apartenenţa lui Ţuţea la comuna pe care o păstoreşte administrativ, ba chiar organizează, anual, un festival, construit pe acelaşi tipar: câţiva copii citesc din Ţuţea, alţi câţiva adulţi comentează ce au citit copiii, după care toţi participanţii se înfig la cârnaţi şi bere şi-şi găuresc pantofii în hore interminabile.

În rest, Ţuţea are rezervată jumătate dintr-o vitrină amplasată în ceea ce localnicii numesc „Casa Memorială“ a Boteniului. În dreptul celui numit astăzi „fiul comunei“, se găsesc o carte, câteva citate, o fotografie şi un desen. În rest, figura sa se pierde printre costume populare şi o cameră decorată ca la începutul secolului XX.

Ce rămâne însă în urma celui care vorbea extrem de rar despre copilăria şi locul unde se născuse, mulţumindu-se, asemenea bunului său prieten, Emil Cioran, să-şi compare primii ani de viaţă cu „o existenţă paradisiacă“? Ce mai poate fi retrasat?

ENIGMA NUMELUI LIPSĂ

„Marea controversă“ a copilăriei lui Ţuţea continuă să fie şi astăzi, chiar şi printre sătenii din Boteni, problema paternităţii sale. Tatăl, Petre Bădescu, era preotul satului. Rămas văduv, după ce prima sa soţie fusese răpusă de febra tifoidă, a acceptat să apară în acte doar în calitate de martor la naştere. Dogma ortodoxă interzicea unui preot ce fusese căsătorit anterior să mai poată avea o altă soţie.

Pe lângă ieşirea în decor din „legea preoţească“, tatăl lui Ţuţea intrase în gura localnicilor şi prin vârsta extrem de fragedă a noii sale partenere, dar şi prin statutul acesteia, cel de slujnică. Astfel se explică de ce micul Ţuţea preia numele mamei sale. De altfel, viitorul gânditor va fi extrem de rezervat, de-a lungul vieţii, în privinţa tatălui său: foarte puţine cuvinte despre acesta şi, în general, caracterizări foarte prudente ale relaţiei cu Petre Bădescu.

Retras şi închis în el, Ţuţea începe să vorbească abia la 4 ani, atrăgându-şi din partea sătenilor porecla „Mutu’ popii“. Copilăria îi stă sub semnul mamei, analfabetă, pe care avea să o numească, de fiecare dată cu mândrie, „ţăranca din Boteni“. Ana Simon va rămâne, de-a lungul întregii sale vieţi, un reper constant şi un prilej de nostalgie pentru Ţuţea.

Scriitorul Ion Papuc, bun prieten cu Ţuţea şi una dintre persoanele care au stat alături de el, până la sfârşitul vieţii, povesteşte cum, odată ajuns în Bucureşti, la începutul anilor 1930, fostul său amic îşi ducea mama la saloanele de cosmetică din „Micul Paris“. „Coafezelor nu le venea să creadă atunci când auzeau că femeia este analfabetă: «Păi, cum, dumneavoastră, mama lui Petre Ţuţea, nu ştiţi să scrieţi şi să citiţi?!». La care Ana Simon răspundea, invariabil: «Lasă, că ştie el carte pentru tot judeţul»“.

„VEDEAM ŢIGANII. STRÂNGEAU MAŢE“

Petre Ţuţea urmează şcoala primară din Boteni, care astăzi îi poartă numele. Se transferă la Câmpulung şi este primit la Gimnaziul „Dinicu Golescu“, dar cursurile sunt întrerupte frecvent. Primul Război Mondial făcea ravagii în întreaga Europă.

În 1920, la 18 ani, Petre Ţuţea ajunge în Cluj-Napoca şi se înscrie la Liceul „George Bariţiu“, pe atunci cea mai bună şcoală din principat. Fosta capitală a Transilvaniei îl cucereşte. Se decide să rămână acolo, acceptând oferta lui Sevastian Ciupagea, un căpitan de armată, de a-l medita pentru a se putea întreţine.

Ca elev, Ţuţea excelează mai ales la istorie şi filozofie. Intră în cercurile intelectuale ale vremii, şocând audienţele printr-o oratorie complexă, perfect argumentată şi rostită într-o română fin acordată, până la ultimul detaliu.

Acelaşi Ion Papuc, cel care a apucat să vadă o parte din cărţile citite de Ţuţea în perioada studenţiei, mărturiseşte că acestea „erau atât de subliniate, până la ultimul detaliu, până ce creionul părea să rupă pagina pe care fusese trasat“.

Influenţat de moda epocii, Ţuţea îşi ia licenţa în drept la Universitatea „Regele Ferdinand I“. Intră la doctorat, pe care-l susţine cu brio în 1929. Avea numai 27 de ani. În paralel însă, în acelaşi spirit al vremurilor, se implică în politică.

Devine membru al Partidului Naţional Ţărănesc, însă vederile sale au şi o neaşteptată latură socialistă. Fără a adopta vreo secundă partitura totalitaristă conţinută în doctrina stalinistă, Ţuţea devine un susţinător al „abecedarului“ comunist, axându-se pe problema inegalităţii sociale.

Marcel Petrişor, scriitor şi fost deţinut politic, coleg de temniţă cu Ţuţea la Aiud, povesteşte cum fostul său prieten îi explica virajul ideologic către stânga marxistă: „Zicea: «Eu am devenit de stânga la Cluj, când eram student, pentru că vedeam ţiganii de acolo, venind la gropile de gunoi. Strângeau maţe şi le duceau familiilor, ca să aibă ce mânca»“, spune Petrişor.

„ÎNFIERBÂNTAT“ DE OCTAVIAN GOGA

Încă din perioada clujeană, Ţuţea începe să publice în presa de stânga, în special în ziarul „Chemarea“, extrem de influent în epocă. Teoria discrepanţelor sociale, generatoare, concomitent, de bogăţii enorme, dar şi de tragedii în sărăcie, este subiectul favorit al scriitorului. Trei sunt evenimentele din aceşti ani care şi-au pus cel mai tare amprenta asupra lui Ţuţea.

Mai întâi, Ţuţea participă la un discurs înflăcărat, cu profunde tente naţionaliste, susţinut la Cluj, de către Octavian Goga. La bătrâneţe, Ţuţea avea să recunoască, râzând, că înfierbântarea pe care a simţit-o ascultând cuvintele lui Goga l-ar fi făcut să spargă câteva vitrine ale unor magazine conduse de „ovrei“.

Apoi, a fost mutarea din Cluj, în anul 1930, în localitatea Pui, din judeţul Hunedoara, într-o zonă dependentă de minerit, zbătându-se într-o sărăcie cruntă. Pentru cineva venit direct din poleiala vieţii universitare, descoperirea unei lumi de acest fel trebuie să fi avut o influenţă teribilă asupra lui Ţuţea. Angajat la judecătoria din localitate, tânărul doctor în drept se loveşte, concomitent, şi de absurdul birocratic, scriind pamflete bombastice în presa de stânga.

Nu în ultimul rând, evenimentele descrise aici au loc la începutul anilor 1930, într-un moment în care întreaga lume se afunda treptat într-o cumplită criză financiară. Pierdut printre minerii din Pui, Ţuţea sesiza gâfâitul obosit al societăţii din jurul său.

„S-a afirmat despre mine doar atât: vârf de generaţie. Ca şi cum aş fi un vârf de deal!”

„În tinereţe, fumam cât doi turci. Fumam ţigări foarte tari. Dacă fumai o ţigară „Plugar” lângă o pisică, o făceai să strănute până crăpa. ”

„N-am fost niciodată un mizantrop, dovadă că nu suport singurătatea. Şi când eram mic copil şi mă trimiteau cu vacile, număram până la jumătate de milion, ca să scurtez timpul, aşa eram de plictisit singur. ”

-Petre Ţuţea

Momentul „Berlin“: cum o călătorie poate schimba o viaţă

În 1932, cu tolba plină de titluri şi cu mintea înflăcărată de ideile de stânga, Petre Ţuţea ajunge în „Micul Paris“, Bucureştiul interbelic.

Este angajat la Ministerul Comerţului şi Industriei, însă îşi petrece majoritatea timpului explorând oraşul care tocmai îl primise. Fostul băiat tăcut din Boteni îşi găseşte imediat locul în vâltoarea din capitala României. Frecventează cercurile intelectualilor din epocă, ţinând discursuri prin restaurante şi cafenele.

ŢUŢEA, ELIADE ŞI CIORAN

Îi întâlneşte pe Emil Cioran şipe Mircea Eliade, cu primul închegând o prietenie pe viaţă. Împreună, străbat străzile Bucureştiului, lansând teorii în care absurdul, umorul şi autoironia, acoperită cu voalul unei aparente seriozităţi, se regăsesc într-o combinaţie fermecătoare.

„Îmi povestea de una dintre întâlnirile lor din Bucureşti. Erau Ţuţea, Eliade şi Cioran. Şi, după ce restaurantele se închiseseră, au pornit-o noaptea prin Bucureşti, vorbind şi visând la un oraş în care fumul furnalelor să fie atât de dens, încât să nu se mai vadă cerul de dincolo. Aşa visau ei Bucureştiul, un monstru industrial. Bine, recunoştea că, pe atunci, nu ştiau nimic despre poluare. Şi s-au plimbat aşa toată noaptea, până când, ajunşi pe Dealul Mitropoliei, Mircea Eliade, care tăcuse până atunci, le-a spus: «Măi, băieţi, să nu uitaţi, când terminaţi voi treaba, să puneţi şi pe cineva care să măture străzile»“, ne-a povestit Papuc.

În februarie 1933, Ţuţea ia parte la revoltele de la Uzinele Griviţa, unde şapte muncitori sunt omorâţi de forţele armate. Cere „pâine, nu gloanţe“, alături de cei strânşi în stradă. Momentul avea să devină unul fundamental în propaganda comunistă ulterioară. De altfel, Ţuţea avea să recunoască, la bătrâneţe, eroarea sa „comunistă“, declarând simplu: „Am fost un bou!“.

Momentul „Griviţa, 1933“ avea să fie ultima sa răbufnire socialistă. În acelaşi an, este detaşat, prin Ministerul Comerţului şi Industriei, la Berlin, unde găseşte o lume nouă. Şi un dictator aflat în plină ascensiune.

ROTIŢA ŞI SISTEMUL

Naţionalismul interbelic german are un efect profund asupra lui Ţuţea. Asistă la manifestaţii gigantice pe străzile Berlinului, în care sute de mii de oameni, de la copii la pensionari, aclamă un mit, avându-l în centru pe Adolf Hitler, iar mândria de a fi german este scoasă din cărţile de istorie şi transformată în subiect de conversaţie zilnică.

Ţuţea trăieşte totul la cote imense. Visează că, într-o zi, şi românii vor vorbi despre neamul lor ca despre unul „ales“. Îi trimite chiar o scrisoare lui Emil Cioran, în care îl anunţă că „va aduce acasă reforma democratică“. O nouă viziune politică cucerea Europa, iar Ţuţea voia să facă parte din ea.

Sorin Lavric, scriitor, autor al lucrării „Noica şi Mişcarea Legionară“, în care încearcă să identifice cum ajunsese extrema dreaptă interbelică printre preocupările intelectualilor, pune fascinaţia lui Ţuţea pe seama unui „exces de responsabilitate“: „Nu grandomania îl atrăsese, sau vreo doctrină de purificare a rasei. Ţuţea era atras de ideea potrivit căreia fiecare persoană este o rotiţă dintr-un sistem mai mare, statul. Şi, din această ipostază, te întrebi: «Ce pot face, din interior, eu, această rotiţă dintr-un sistem, pentru a contribui la creşterea acestui imens, care se numeşte statul?»“.

DESCOPERIREA UNUI IDOL

Revenit în ţară, Ţuţea pare o altă persoană. Vorbeşte despre aventura sa de stânga depreciativ, numind comunismul „blenoragia tinereţii mele“. Intră în cercul de apropiaţi ai filosofului Nae Ionescu, sub a cărui doctrină, denumită „trăirism“, convieţuiau mistica şi ideile hipernaţionaliste. Se aliază cu majoritatea intelectualilor români ai vremii, aderând la cultul unei personalităţi atipice.

Născut în septembrie 1899, dintr-un tată polonez şi o mamă bavareză, acest bărbat nu avea nimic din ceea ce l-ar fi putut califica drept „idol“ pentru noua generaţie, mai ales pentru intelectualii rafinaţi. Era un orator slab, un om cu puţine idei politice, însă, potrivit unei expresii din epocă, „atins de divin“.

Oştile sale nu erau însă formate din soldaţi, ci din tineri credincioşi care visau la un destin măreţ al neamului românesc. Numele acestui bărbat era Corneliu Zelea Codreanu. Iar Ţuţea avea să fie fascinat de el.

„Ce-mi place la Lenin este că e falimentar. Ca şi mine, nu-i aşa?“

Biografia lui Petre Ţuţea a lăsat drept mărturie o singură întâlnire faţă în faţă, între ţăranul din Boteni şi Corneliu Zelea Codreanu. Detaliile acesteia sunt fundamentale pentru a înţelege cam pe ce axe şi la ce intensitate se vehiculau ideile politice în perioada interbelică, dar şi cum era enunţat discursul politic în vremurile respective.

În plus, spune scriitorul Ion Papuc, celui căruia i-a fost descrisă întâlnirea respectivă cu lux de amănunte, discuţia dintre Ţuţea şi Codreanu este menită şi să arunce o lumină suplimentară asupra primului, a modului naiv şi efervescent în care acesta percepea conceptul de „doctrină“.

„Ţuţea s-a întâlnit cu Codreanu. Se spune că ar fi fost singura întâlnire de acest fel dintre cei doi, dar nu aş putea băga mâna în foc. Oricum, Ţuţea nu-şi mai aducea aminte anul exact, ci doar că respectiva discuţie avusese loc la malul Mării Negre. S-au plimbat toată noaptea, discutând despre România şi, la final, au convenit că, din momentul în care legionarii vor ajunge la putere, prima măsură care va fi luată va fi cea de introducere a duelului, ca metodă pentru ca oricine, chiar şi un băcan, să-şi poată salva demnitatea“, spune Papuc. Comparaţi discursul şi ideile acelor ani cu cele de astăzi.

Întâlnirea dintre Ţuţea şi Codreanu nu avusese loc într-un vid, dintr-o întâmplare socială, nu „dăduseră unul peste celălalt“. Toţi apropiaţii lui Ţuţea îi dedicau texte liderului legionarilor, în presa vremii, unii, precum Emil Cioran, şi al său „Profilul interior al Căpitanului“, ridicându-i chiar adevărate ode. Scriitorul Sorin Lavric ne vorbeşte chiar despre „o contaminare psihologică“ a lui Ţuţea. Ceea ce nu înseamnă, evident, că fostul stângist din perioada studenţiei s-ar fi prezentat în faţa lui Codreanu cu mintea goală, numai bună de a fi intoxicată de ideile de extremă dreapta.

Ci, mai degrabă, că în aerul epocii plutea ceva. Căutaţi imagini de arhivă de la mitingurile legionare din acea perioadă şi veţi afla răspunsul. Înainte de a fi o mişcare politică, Garda de Fier se legase ca un fenomen social de o amploare nemaivăzută, cucerind prin două idei fundamentale, legate în permanenţă: neamul românesc şi Dumnezeu.

„UN CONTEXT ISTORIC“

Dincolo de lozincile patriotice şi naţionaliste, Mişcarea Legionară conţinea însă şi idei ceva mai controversate. Din sufrageria apartamentului său cu două camere, situat în cartierul Drumul Taberei, scriitorul Demostene Andronescu, în vârstă de 87 de ani, clipeşte des, ascultând cu atenţie de ce am decis să-l vizităm. Andronescu se prezintă şi astăzi ca „legionar“, doar că, pentru dânsul, cuvântul nu creează fiorii pe care îi percepe intelectualitatea de astăzi, ci semnifică, simplu, „patriot“. Andronescu a făcut ani grei de temniţă pentru aceste convingeri, fiind alături de Ţuţea şi la Jilava, şi la Aiud.

„Problema evreiască“, rosteşte tare Andronescu, la auzul cuvântului „neclarităţi“, corelat cu istoria Mişcării Legionare. „A existat, într-adevăr această problemă, pentru că era adevărată. Evreii controlau România la acel moment, economic, politic, prin influenţă. Erau un risc la adresa neamului. Problema evreiască nu a fost una antisemită, ci una dată de vremuri, de un context istoric“, spune Andronescu.

Acest „context istoric“ este ceea ce Sorin Lavric denumeşte prin sintagma „cele două mari pericole din epocă“. „În Interbelic, evreul era privit ca un vector de intrare a bolşevismului. Românii ştiau ce se întâmplase cu Stalin în Uniunea Sovietică şi voiau să evite pericolul. Iar problema antisemită venea dintr-o concepţie, parţial verificabilă şi în practică, potrivit căreia în spatele fiecărei mişcări de deturnare a unui sistem politic şi de înlocuire a acestuia cu doctrina comunistă se găseau, de la Marx până la acel moment, un grup de evrei.“

O astfel de concepţie întâmpină astăzi mari probleme, cel puţin în mediul academic. Are chiar şi un nume – „iudaism bolşevic“ – şi este considerată nimic mai mult decât o sumă de sofisme extrem de periculoase ideologic. Cât de multe din aceste idei a preluat Ţuţea este greu de cuantificat, însă, din mărturiile celor apropiaţi şi din interviurile acordate de el însuşi în ultima parte a vieţii, reiese imaginea unei persoane mult mai relaxate ideologic.

„TANGAJUL IDEILOR“

Scriitorul Radu Preda, preşedinte executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi discipol al lui Ţuţea în tinereţe, ne vorbeşte, în apărarea mentorului său, despre „tangajul“ pe care acesta îl adopta. „Ţuţea nu a fost niciodată legionar propriu-zis. Chiar şi pentru simplul fapt că, îmi spunea el, nu este căsătorit cu ideile, le poate schimba oricând.“ Preda pare a fi confirmat de Ţuţea însuşi, printr-o serie de verdicte, date în interviurile târzii, în limbajul care l-a consacrat. De exemplu: „Mi-a spus mie, odată, un ovrei, zice: «Despre Moise nu e sigur că a fost jidan, dar Iisus cu siguranţă a fost»“. Sau: „Acum, să fim serioşi, Biblia nu a fost concepută la Fălticeni“.

Însă cea mai explicită negare a implicării sale în forma brutală a Mişcării Legionare, Garda de Fier, vine din interviul acordat lui Vartan Arachelian, în 1990. La acel moment, Ţuţea afirma că „nu a fost niciodată legionar, nu a îmbrăcat niciodată cămaşa verde şi că această etichetă era lipită de către comunişti oricărei persoane care era împotriva doctrinei lor“.

Cert este însă că, la nivelul acelor ani, perioada interbelică, efervescenţa socială şi idealurile naţionaliste ale legionarilor l-au molipsit şi pe Ţuţea. Fără a adera formal la Mişcarea Legionară, a publicat în ziarele de extremă dreapta, mai ales în 1938, anul în care regele Carol al II-lea instaura dictatura în România, iar perspectiva unui Al Doilea Război Mondial îşi arăta colţii.

DEZICEREA LUI ŢUŢEA

Aventura legionară a rămas agăţată de numele lui Ţuţea până la sfârşitul vieţii acestuia. Toate încercările sale de a explica şi de a limpezi apele s-au dovedit, la final, inutile. Într-unul din textele târzii, Ţuţea avea să descrie relaţia sa cu Mişcarea Legionară printr-o imagine: un om, obligat zi de zi să care un bolovan în buzunar.

În mai puţin de 10 ani, tânărul revoltat de inegalităţile sociale din jur se transformase într-un susţinător al dreptei extreme. Trecerea acestei graniţe derutează şi astăzi, cât timp Ţuţea însuşi a întreţinut enigma.

Dacă apartenenţa legionară a mai suferit corecţii şi adăugiri, în schimb credinţa tinerească în valorile comuniste avea să rămână, până la sfârşitul vieţii, un pretext pentru critică de sine şi căinţă.

În documentarul „Exerciţiu de admiraţie“, scris de Gabriel Liiceanu, autorul îl invită pe Ţuţea să facă un mic exerciţiu. Ne aflam în 1990, în România se spărgeau statuile cu Lenin instalate prin fiecare mare oraş, iar lui Ţuţea i se propune să-şi imagineze că s-ar afla pe un astfel de soclu şi ar spune ceva istoriei. „Ce-mi place la Lenin este că e falimentar. Ca şi mine, nu-i aşa?“, declara, la acel moment, Ţuţea.

VIN SOVIETICII

Al Doilea Război Mondial îl prinde pe Ţuţea angajat la Ministerul Comerţului Exterior. În 1941, Stalin trimite zeci de mii de români în Siberia, iar mareşalul Ion Antonescu instaurează dictatura şi declară război ruşilor. De precizat contextul istoric: România pierduse Basarabia şi Bucovina de nord. Presimţind probabil pericolul dinspre est, Ţuţea cere să lupte pe frontul cu URSS, în linia I. Este refuzat. În schimb, e trimis în ultimul loc în care îşi dorea să fie: „delegat în comisia economică ce negocia interesele României chiar la Moscova“, spune Ţuţea.

În august 1944, trupele sovietice intrau în Bucureşti aclamate de mulţimi. O nouă istorie se scria, de data aceasta în litere roşii. Pe Ţuţea, evenimentele îl prind ca director în Ministerul Economiei Naţionale. Avea să rămână pe poziţie până în 1948. La 46 de ani, Petre Ţuţea era arestat pentru trecutul său legionar şi intra în procesul socialist de reeducare.

„Eu aveam nişte planuri pentru poporul român: cucerirea Bulgariei şi a Ucrainei, şi, mai târziu, vom mai vedea. Dar nu poţi cuceri cu un popor care mănâncă doar de trei ori pe săptămână” –  Petre Ţuţea

„La un moment dat, în frigul ăla, îmi doream să mor…“

Despre detenţia politică din timpul comunismului s-a scris enorm. Tonul este întotdeauna unul emoţional, extrem de patetic. Altfel nu se poate scrie despre oamenii aceştia, care au fost puşi, de atâtea ori, în faţa ultimului pas de dinaintea morţii şi, totuşi, au rezistat. Au suferit şi şi-au povestit suferinţa, pentru ca şi ceilalţi să afle. Detenţia lui Ţuţea nu are nimic special faţă de restul zecilor, sutelor de mărturii de acest fel, pe care le-aţi auzit deja. Ce grozăvie să scrii aşa ceva! Şi asta pentru că „norma de suferinţă“ în aceste cazuri era una enormă, constantă, aparent imposibil de dus de către un singur om. Ceea ce urmează sunt câteva mărturii. Vorbesc peste veacuri, prin citate din cărţi, secvenţe din documentare şi interviuri recente nişte oameni care au avut neajunsul de a-şi petrece decenii izolaţi, înfometaţi, torturaţi, la graniţa cu dispariţia. Aceşti oameni au fost colegi de suferinţă, s-au îmbărbătat între ei. Mărturiile pe care le-am strâns din discuţiile cu ei, cu excepţia celor care aparţin lui Ţuţea, extrase din interviurile acestuia, schiţează liniile celei mai negre perioade din viaţa lui Petre Ţuţea: detenţia politică. Moartea ca posibilitate zilnică.

Petre Ţuţea: „M-am luptat de unul singur, Don Quijote, prin saloane, împotriva lui Dej şi a dat cu mine de pământ de nu m-am văzut. Mama a murit fără să ştie că eu ies întreg. Pe noi nu ne-a filmat nimeni. Doar bătaie pe spinare, de pomană. Eu am fost pedepsit, 18 ani muncă silnică. Şi am făcut 13, e adevărat. Dacă mai făceam unul, muream.“

Demostene Andronescu: „De când ne-au arestat, credinţa naţionalistă a rămas undeva, în cutele sufletului îmbălsămate, dar alta era prioritatea acum: în primul rând, să rezistăm şi să rezistăm onorabil“.

Marcel Petrişor: „La Jilava, ne dădeau de mâncare nişte subproduse: jumări, care erau destinate, de fapt, pentru fabrica de săpun. În arpacaşul ăla, care era baza alimentaţiei, se dădeau şi ceva maţe, copite…“.

Demostene Andronescu: „Până la jumătatea anilor 1950, raţia de mâncare ţi-o dădea sau nu ţi-o dădea, dar raţia de bătaie ţi-o luai întotdeauna. Mai ales în rândul tinerilor, care erau în creştere, erau cazuri când se sculau dimineaţa cu gura plină de sânge. Îşi mestecau noaptea limba de foame“.

Marcel Petrişor: „Mai era şi o interdicţie impusă la Jilava, să nu vorbeşti tare. Erai prins, ajungeai la carceră şi nu ştiai dacă mai ieşi de acolo“.

Petre Ţuţea: „Uite, gânguritul porumbelului, pe care-l aud acum, îmi aduce aminte de izolarea din închisoare. Eram invidios pe libertatea lui. Atunci îmi dădeam seama de iluzoria existenţă umană“.

Marcel Petrişor: „Tot la Jilva, pedeapsa fizică se numea «23 la fund». Am luat şi eu. Te loveau cu nişte nuiele groase, până se rupeau. Apoi, umpleau cu nisip un furtun gros şi lung, îl legau la capete şi te loveau. Doi inşi te loveau până nu mai ştiai de tine“.

Demostene Andronescu: „Mi-au spart dinţii la anchetă şi mi-am pierdut toată dantura“.

„OAMENII MUREAU FOARTE RAR“

Marcel Petrişor: „Când ne-au mutat la Aiud, era o iarnă cumplită. Era celula, fără geam, minus 30 de grade afară, noi în cămaşă şi în izmană. Aveam o tinetă pe care puteam să stăm şi o pătură vai de mama ei, ruptă, ştiu eu cine murise în ea…“.

Petre Ţuţea: „Am fost adus în celulă abia când îmi dăduse sângele pe nas, de frig. M-au frecţionat băieţii şi m-am încălzit. La un moment dat, în frigul ăla, îmi doream să mor…“.

Demostene Andronescu: „La Aiud, conducătorul penitenciarului era colonelul Gheorghe Crăciun, un om inteligent, dar un semidoct. Îşi făcuse o instrucţie foarte precară. Avea un complex de inferioritate în faţa intelectualilor“.

Gheorghe Crăciun (într-un interviu acordat Luciei Hossu-Longin, după 1990): „La Aiud, erau medicamente cum nu le am eu ca pensionar şi nu le-am avut niciodată. Am avut şi grădină de 34 de hectare. Şi nu făceam economie la morcovi, nici la roşii, la nimic. Oamenii au ieşit dolofani. Daţi-mi voie să pomenesc de doi, Petre Ţuţea şi Dumitru Stăniloae, care au murit la 90 de ani. Oamenii mureau acolo foarte rar“.

„STRAŞNIC ERA ŢUŢEA!“

Marcel Petrişor: „Spre finalul detenţiei, la Aiud, Crăciun primise ordin de reconvertire a deţinuţilor. Îl lăsase pe Ţuţea să ţină discursuri, îi spunea să vorbească despre socialism. Dar Ţuţea niciodată nu a renunţat să spună ceea ce credea. Nu s-a schimbat niciodată. Erau nişte ţărani acolo, care îl rugau pe Crăciun să-i lase să-l asculte şi ei pe Ţuţea. Şi îi întreba Crăciun: «Ce înţelegi tu, mă, din ce spune acolo?». Iar ăştia îi răspundeau: «Nimic, dar e straşnic Ţuţea!». Altul povestea, la toaletă, cum, în timp ce vorbea Ţuţea, a văzut un porumbel alb, coborând pe umărul său. Cam asta era viziunea omului simplu, pus în faţa discursurilor lui nea Petrică“.

Petre Ţuţea: „Ştiţi ce le-am spus deţinuţilor strânşi în curte la Aiud? Am ţinut o cuvântare de patru ore, era să şi mor vorbind. Şi le-am zis aşa: «Fraţilor, dacă murim aici, în haine vărgate şi în lanţuri, nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el! Şi, domnule colonel, să comunicaţi superiorilor că, în viziunea mea, poporul român este una dintre minunile lui Dumnezeu, în mersul lui pe Pământ!». Aşa am gândit eu, atunci“.

Eliberarea şi regretele târzii: „Doar m-am fâţâit, aşa, prin epocă“
În 1964, după semnarea deciziei de amnistie a tuturor prizonierilor politici din România, Petre Ţuţea este eliberat de la Aiud. Lumea din jur se schimbase profund în ultimii opt ani. America încă o plângea pe Marilyn Monroe, trupa Beatles făcea ravagii, iar marile puteri se întreceau în teste nucleare. În acest timp, în România se încheiase procesul de colectivizare. Ţuţea reintra în istoria paralelă a comunismului.

La ieşirea de la Aiud, primeşte doar o pereche de haine pentru a înlocui uniforma vărgată. Şi un sfat, din partea gardienilor: „Fii atent, poporul este atât de devotat comunismului, încât dacă vor afla de unde veniţi voi, vă vor linşa! Aveţi grijă ce faceţi!“. A fost nevoie de câteva ore pentru ca această sentinţă să fie infirmată.

Ţuţea a petrecut ore bune pe peronul gării din Aiud, alături de prinţul Ghika, acela care fusese condamnat la 24 de ani de închisoare. N-aveau niciun ban, nu ştiau unde să meargă, familiile li se destrămaseră şi nimeni nu mai ştia de existenţa lor. „La un moment dat, un cuplu de tineri abia căsătoriţi s-au apropiat. I-au văzut pe cei doi în starea în care erau şi le-au dat o parte din banii pe care-i primiseră la nuntă. Cu aceşti bani, Ţuţea şi Ghika au reuşit să se întoarcă la Bucureşti cu trenul“, povesteşte Sorin Lavric.

GÂNDURI DESPRE „SCOATEREA DIN VIAŢĂ“

Efectele anilor petrecuţi în spatele gratiilor sunt extrem de vizibile. La ieşirea de la Aiud, Ţuţea cântăreşte 53 de kilograme, iar problemele de sănătate şi amintirile din temniţă îl vor bântui tot retul vieţii.

Scriitorul Ion Papuc, cel care-i va fi prieten de la ieşirea din închisoare până la sfârşitul vieţii, povesteşte că Ţuţea avea grave probleme la mâna dreaptă, apărute în urma anilor de tortură. Nu mai putea să scrie aproape deloc. Literele lăsate de el pe documente din această perioadă ne dezvăluie o caligrafie lineară, în care celebrele „bastonaşe“ de la şcoală lipsesc aproape cu desăvârşire.

„Obişnuia să spună asta: «Am minte ca să conduc un imperiu, dar corpul nu mă ajut㻓, povesteşte şi Radu Preda, cel care recunoaşte că „discrepanţa dintre trup şi minte“ era dureros de evidentă la Ţuţea.

Însă niciuna dintre mărturiile despre acea perioadă nu este atât de emoţionantă precum cea a lui Demostene Andronescu. La prima întâlnire cu Ţuţea, de după eliberarea ambilor, au evitat, programatic aproape, să rostească vreun cuvânt despre detenţie. „Nu era nimic de spus. Rămăsese acolo, în noi, ne gândeam la închisoare ca la o lungă călătorie în care fusesem scoşi din viaţă.“

„DOMNULE ŢUŢEA, NOI NU“

Pe 19 martie 1965, Gheorghe Gheorghiu-Dej murea, şi România intra în criză politică. Luptele din interiorul PCR îl dădeau câştigător pe Nicolae Ceauşescu. Pentru cineva abia ieşit din forma cea mai obscenă a opresiunii, detenţia politică, Ţuţea face un gest total neaşteptat. Redactează în câteva zile un „Proiect pentru reforma economică a României“ şi-l trimite, plin de speranţă, autorităţilor. „Lucrarea a fost trimisă către secţia de Economie a Academiei Române. După câteva luni, a venit şi răspunsul. Era respinsă, pe motiv că nu fusese destul de bine ancorată în doctrina marxist-leninistă“, povesteşte Ion Papuc.

Celebrul moment „august, 1968“ îl prinde pe Ţuţea la cofetăria „Union“, din centrul Bucureştiului, alături de prietenul său, Ion Papuc. De la balconul Comitetului Central al PCR, Ceauşescu ţine un discurs catalogat ca fiind „istoric“. Condamnând invazia Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, fostul dictator câştiga simpatia tuturor cancelariilor occidentale. România era privită ca o rază de speranţă în masa controlată de URSS. În optimismul general, o persoană făcea notă discordantă.

„Era o euforie absolută. Până şi chelnerii lăsaseră tot acolo, inclusiv banii, şi fugiseră în piaţă, să-l asculte pe Ceauşescu. Ţin minte că, mai mult în glumă, dar era şi ceva adevăr acolo, i-am arătat lui Petre Ţuţea vitrina pe care scria «Union». Şi, citit invers, de unde eram noi, din interior, scria «Noi nu». I-am şi spus: «Vedeţi, domnule Ţuţea, noi nu»“, povesteşte Ion Papuc.

VIAŢA ÎN SĂRĂCIE

Occidentul se înşelase. România nu se deschidea, ci se afunda tot mai mult în izolare economică, sărăcie şi obsesii de grandomanie. În acest peisaj dezolant, Ţuţea se zbate într-o sărăcie extremă. Renegat de sistem şi fără drept de a publica, fostul client al localurilor cu nume este ajutat de prieteni să-şi procure strictul necesar.

Are norocul ca unul dintre tinerii care audiau conferinţele sale improvizate să-i pună la dispoziţie o garsonieră a unei mătuşi, situată lângă Parcul Cişmigiu. Aici, Ţuţea avea să locuiască tot restul vieţii. În rest, din epoca respectivă, răzbat, prin amintirile şi vorbele celor care i-au fost apropiaţi, câteva poveşti, în care candoarea, patetismul şi umorul definesc, până la ultimul detaliu, personalitatea lui Petre Ţuţea.

Bunăoară, Marcel Petrişor îşi aminteşte cum Ţuţea îl atrăgea permanent „«La fete», o crâşmă pentru vizitii“. Aici, mâncau fasole gratis, discutând despre cum o visau ei în închisoare. Ion Papuc povesteşte cum, mergând pe stradă, Ţuţea a văzut, într-o vitrină, o pereche de pantofi „Salamander“, fiind lovit brusc de o nostalgie cumplită pentru perioada petrecută, în tinereţe, în Berlin, unde astfel de articole de încălţăminte erau peste tot. Într-un final, prietenii au făcut chetă şi i-au cumpărat pantofii visaţi.

Acelaşi Papuc povesteşte şi modul haios în care Ţuţea îşi alegea partenerii de masă: „Îl invitase la masă tenorul Ştefănescu-Goangă, care avea nişte dimensiuni considerabile şi mânca foarte mult. Ţuţea era îngrijorat. Îmi spunea: «Ioane, eu nu pot să continui să iau masa cu el. Mă invită şi trebuie să-i returnez invitaţia. Mă ruinează! Uite, m-am gândit, şi am să te aleg pe tine. Eşti cel mai slab dintre prietenii mei şi mănânci cel mai puţin». Şi râdea“.

ŢUŢEA REDESCOPERĂ MERSUL PE JOS

În toate aceste decenii, până în 1989, Ţuţea trăieşte dintr-o pensie derizorie, primită de la Uniunea Scriitorilor. Nu i se permite să se angajeze, din cauza „trecutului compromiţător“. Nu are drept de semnătură. Publică, ocazional, câte un articol în revistele vremii, sub un alt nume. Dictează prietenilor o lucrare despre Brâncuşi şi începe să lucreze la „Tratatul antropologic“, pe care-l visa ca „Magnum opus“-ul său. Cartea nu va fi publicată până la moartea sa şi, chiar şi atunci, numai în fragmente.

În anonimat total, se plimbă prin Bucureştiul apocaliptic. Merge kilometri întregi, încercând să mai salveze ce se mai putea dintr-un corp distrus de anii de anchetă şi detenţie. Ulterior, avea să admită că acele drumuri, către sora sa, care locuia la marginea Bucureştiului, făcute toate pe jos, întrucât nici bani de tramvai nu avea, l-au salvat. „Am mers aşa şi mi s-au desumflat picioarele. Eu când am ieşit de la închisoare, abia mergeam. Asta m-a salvat, mersul.“

Revoluţia din decembrie 1989 îl prinde aproape dizolvat în sărăcie şi neputinţă. Cu texte publicate clandestin, şomer pe viaţă şi ducându-şi existenţa de la o zi la alta, Ţuţea păşea cu speranţă într-o nouă epocă. Nici cele mai optimiste aşteptări nu aveau cum să-l pregătească, însă, pentru turnura neaşteptată pe care o va lua destinul său.

„M-a întrebat cineva ce este viaţa. I-am spus că m-am întâlnit, odată, pe Calea Victoriei, cu ea. Nu mai ţin minte ce am discutat. „

„De unde neîmplinirea? Din faptul că m-am gândit pe mine supraom şi constat că sunt vietate-om. „

„Mare brânză nu rămâne după mine. Ca să rămâi în epocă trebuie să fii genial, or eu am fost numai inteligent. „

-Petre Ţuţea

Petre Ţuţea şi televiziunea: din anonim, fenomen social

„Dragi telespectatori, emisiunea din seara aceasta are un caracter de excepţie. În primul rând, prin invitatul nostru, domnul Petre Ţuţea, care va împlini, în toamna acestui an, 88 de ani. Dânsul este cunoscut, oarecum, într-un cerc restrâns.“ Aşa începea emisiunea „Cuvântul care zideşte“, din aprilie 1990, realizată de Vartan Arachelian.

Complet necunoscut publicului larg, la acel moment, Ţuţea avea să şocheze prin apariţie şi, mai ales, prin discursul bine aşezat, complet detaşat de haosul acelor vremuri. Transformarea sa, din anonim, în personaj demn de a fi prezentat milioanelor de telespectatori era stranie. În primul rând, privind restul personajelor acceptate, în acea perioadă, pe postul public de televiziune.

Potrivit realizatorului Vartan Arachelian, în vremea respectivă, pe TVR era o predilecţie pentru „persoane sănătoase, multe desprinse din perioada de dinainte de decembrie 1989“. Apoi, alegerea era stranie şi prin simplul fapt că Ţuţea nu fusese nici vreun dizident vocal, nici vreun autor cu zeci de lucrări publicate.

Cu toate acestea, interlocutorul farmecă auditoriul din spatele ecranelor. Vorbeşte mult despre om şi Dumnezeu. Detaliază una dintre ideile sale filosofice fundamentale, potrivit căreia adevărul poate ajunge în zona umanului doar prin revelaţie, deci prin intermediul divinului.

Glumeşte mult, îl şi ironizează subtil pe Arachelian, vorbind extrem de puţin despre sine şi despre viaţa sa. Deşi s-a bucurat de un succes enorm, un al doilea episod planificat a avut mari probleme de difuzare. Trecutul legionar al lui Ţuţea era considerat subiect „tabu“ de către conducerea TVR.

UN „EXERCIŢIU DE ADMIRAŢIE“

În acelaşi an, 1990, Petre Ţuţea apărea într-un documentar scris de Gabriel Liiceanu. Gândit, iniţial, ca un film biografic despre Emil Cioran, documentarul devine, în urma unui interviu fascinant cu Ţuţea, povestea a doi prieteni cărora viaţa le-a rezervat destine diferite. Transmis pe TVR 1, „Exerciţiu de admiraţie“ îl transformă pe Ţuţea, în ochii românilor, în intelectual model.

Documentarul lui Liiceanu se încheie într-o notă de speranţă, construită sub forma unui arc în timp. „Aş muri de emoţie să-l revăd pe Emil. Mi-e un dor absolut de el“, spunea Ţuţea, abia stăpânindu-şi lacrimile. În replică, Cioran afirmă că are dubii că va mai reveni în România, dar că „e posibil şi asta“.

Însă nu s-au mai întâlnit. Şi-au dus restul anilor rămaşi, la mii de kilometri distanţă unul de celălalt. Cioran, în mansarda sa din Paris. Ţuţea, transformat, fără voia sa, într-un fel de luptător pentru democraţie, cu vorbele scrise pe zidurile din Piaţa Universităţii. Unul dintre aceste aforisme merită menţionat. Citiţi-l cu atenţie, veţi înţelege de ce este Ţuţea încă actual: „Români, nu vă mai alegeţi conducători care nu-şi iubesc ţara!“.

RETRAGEREA DIN PUBLIC

Rezultatul alegerilor din mai 1990 îl aruncă în disperare. Ironic, deşi fizic este la capătul puterilor, oratorul din Ţuţea atinge vârful de popularitate. Ajunge până la a fi filmat pe ascuns şi folosit chiar de către cei pe care-i considera, cândva, apropiaţii săi, printre care Marian Munteanu, liderul informal al fenomenului „Piaţa Universităţii“.

Ultimele sale interviuri sunt un protest aproape violent al unui om mâhnit de drumul pe care o apucase România. „Poate se îndură Dumnezeu de neamul nostru şi ne mai dă un şut în cur, aşa…“, spune, după aflarea procentului ce-i asigurase victoria electorală lui Ion Iliescu. Deşi sleit de puteri, Ţuţea intuia perfect dezastrul social şi economic care avea să urmeze.

Apoi, brusc, în 1991, se află că Ţuţea a fost internat la Christiana, un spital de bătrâni din Bucureşti. Camerele de filmat dispar, la fel şi interlocutorii de conjunctură. Lângă el rămân doar cei apropiaţi. Aici, avea să-şi ducă ultimele luni din viaţă.

Dispariţia: „«Eu plec». Şi a murit“

Pe 3 decembrie 1991, Ţuţea se stingea din viaţă în anonimat. La căpătâiul său se afla un singur prieten. „M-a chemat şi mi-a spus: «Acuma, eu plec. Doamne, iartă-mă şi primeşte-mă şi pe mine în rândul celor care merită să fie judecaţi şi răsplătiţi!». Şi a murit“, povesteşte Marcel Petrişor.

Moartea lui Ţuţea se pierde în negura evenimentelor acelei zile de decembrie. „N-a venit nimeni. Era popa, citea din «Stâlpi», un ţigănuş încălţat cu un singur şoşon era cu cădelniţa şi eu mai dădeam «răspunsuri». Iar el, Petrică, stătea pe masa aia, întins“, îşi aminteşte Marcel Petrişor.

Destinul, cel care-l purtase, de-a lungul vieţii, din Boteniul natal până în marile capitale europene şi de la conducerea statului în frigul şi teroarea din închisoare, îi mai rezervase o surpriză. Una de adio. „A fost o problemă, cum să-l ducem, pentru că, pe atunci, nu se putea circula cu maşina oricând. În final, am găsit un camion militar care transporta morcovi la Câmpulung. Am reuşit să facem rost şi de un coşciug, dar era prea mic. Nu încăpea bietul Petrache Ţuţea. L-am băgat aşa, puţin îndoit de picioare“, continuă vechiul prieten al lui Ţuţea.

SFÂRŞITUL, PE STÂNGA

În acel decembrie friguros, Ţuţea revenea în Boteni, locul de unde plecase, în urmă cu 70 de ani, ca să cucerească lumea. Slujba de înmormântare are loc la biserica din satul natal, de ziua Sfântului Nicolae. „Problema era cu ce-l ducem din casă până la cimitir. De abia am reuşit să încropesc un car. Am găsit şi două vaci, pe care le-am înjugat: una trebuia să fete, cealaltă era stearpă. Mai împingând carul, mai ţinând vacile în jug, am reuşit să-l târâm aşa un kilometru, până la mormânt“, povesteşte Marcel Petrişor.

Ieşirea lui Ţuţea din această lume nu are nimic triumfal. Are însă, într-un dozaj perfect, o combinaţie de amărăciune şi umor involuntar care l-ar fi făcut şi pe bătrânul Ţuţea să zâmbească. „Începuse să ningă. Când să punem coşciugul în mormânt, nu încăpea! Aşa că bietul Petrache e într-un coşciug înclinat. Mă şi gândeam, «Bietul om, nici după moarte nu se bucură de un loc mai larg». Plus că, atunci când am forţat coşciugul ca să intre în mormânt, s-a răsturnat spre stânga. Atunci am spus: «Nea Petrache, cu stânga ai început, pe stânga sfârşeşti“, încheie Marcel Petrişor.

O DECLARAŢIE SFÂŞIETOARE

Cu câteva luni înainte de moarte, Ţuţea avea ultima apariţie în faţa camerelor de filmat. Realizat pe un pat de spital, interviul luat atunci de Lucia Hossu-Longin, pentru celebra emisiune „Memorialul durerii“, durează cinci minute, dar conţine idei ce ar putea umple biblioteci întregi.

Ultima declaraţie a lui Ţuţea este sfâşietoare. Cuvintele lui Ţuţea sunt despre noi toţi, despre trecut şi viitor, despre iertare şi, mai ales, despre ce înseamnă să-ţi iubeşti ţara şi neamul mai presus de orice.

Notaţi aceste vorbe: „Pentru cinstea poporului român, adevărul despre ce s-a întâmplat în închisorile comuniste nu ar trebui scos la iveală. S-au petrecut faptele în interiorul poporului român şi se reflectă şi asupra strălucirii lui. Dar nu vreau să umilesc, jelindu-mă, poporul român. Nu particip la o astfel de istorie, din orgoliu naţional. Păi cum să spun eu, doamnă, că am fost pălmuit? Se poate? Mă sinucid, dacă declar asta! Românii să nu mai schingiuiască semenii lor. Că e o ruşine şi o dezonoare. Cred în viitorul acestei ţări! D’aia am şi suferit. Uite, acu’ dacă mă scoate şi mă pune la zid pentru poporul român, strig «Excelsior!».