Vremea intolerantei: RAZBOIUL RELIGIOS

De ce, la 1700 de ani de la Edictul din Milan, prin care Constantin dădea toleranţă religioasă în Imperiul Roman, intoleranţa religioasă este atât de acerbă?

Fiind un sătean creștin, Asia Bibi a zăcut într-o închisoare pakistaneză condamnat la moarte prin spânzurare pentru că a băut apă dintr-o cană musulmană.

Pentru copții din Egipt, care riscă să li se ardă crucile tatuate pe încheietura mânii cu acid de către militanții musulmani, primăvara arabă a fost mai mult una iernatică. În august, situația s-a înrăutățit și mai mult: Adepții frăției musulmane, învinovățindu-i pentru înlăturarea președintelui Mohamed Mursi, au atacat peste 100 de așezări creștine iar 42 de biserici au fost distruse.

În Nigeria de Nord, Boko Haram a măcelărit mii de creștini, precum și pe musulmanii despre care credea că nu respectă ideologia și chiar și pe cei care doreau să aibă o educație.

Potrivit Societății Internaționale pentru Drepturile Omului din Germania, patru din cinci acte de discriminare religioasă din lume sunt îndreptate astăzi împotriva creștinilor. Organizația laică din SUA The Pew Forum declară că adepții religiei creștine se confruntă cu opresiuni în 139 de țări, adică aproximativ trei pătrimi din totalul țărilor de pe glob.

Nu doar musulmanii, care se confruntă și ei cu persecuții îngrozitoare, îi atacă pe creștini. În statul indian Orissa, naționaliștii hindu i-au atacat pe creștini într-un pogrom în 2008, asasinând 500 de oameni, rănind mii cu macete și lăsând 50 000 dintre ei fără adăpost. O măicuță a fost violată și expusă goală pe străzi, în văzul polițiștilor care nu au arestat pe nimeni.

În Birmania, Bhutan, Nepal și Sri Lanka, militanții budiști au asasinat creștini, musulmani și hinduși. În 2010, armata birmaneză a atacat minoritățile creștine dintr-un elicopter, omorând mii de oameni.

Aceste cazuri sunt teribile, cu siguranță, dar oare chiar nu au nicio legătură între ele și sunt acte accidentale de cruzime și violență? Nu, spun membrii organizației pentru drepturile umane: sunt parte a unei provocări cu care se confruntă lumea din ziua de astăzi și anume, intoleranța religioasă, și de asemenea parte a unui război nevăzut împotriva creștinilor. Lucrurile se pot înrăutăți pentru creștini mai mult decât oricând în istorie, chiar și decât în timpul Imperiului Roman.

Război nu înseamnă numai o campanie unită și direcționată de o singură minte. Și nu e vorba despre o exagerare, susține analistul de la Vatican, John Allen, în noua sa carte Războiul internațional împotriva creștinilor întrucât reprezintă un model global de violență și opresiune îndreptat împotriva unui anumit grup de oameni, văzut adesea de către autorii săi ca parte a unei lupte culturale și confesionale mai mari. Dacă nu suntem sinceri și nu îl numim război, atunci nu îi vom acorda atenția necesară, spune el.

Ce se întâmplă? De ce sunt creștinii în pericol în mod special, de ce guvernele occidentale, media și bisericile nu numai că nu acționează dar nici nu vor să recunoască acest lucru? Și de ce, așa cum sugerează unii observatori, persecuția religioasă se îndreaptă din nou către Occident?

Religia este adesea doar un factor în cadrul violențelor, parte a unui cocktail flambant al unor motive rasiste, etnice, economice și lingvistice dar care devine din ce în ce mai mult, odată cu valul în creștere al musulmanilor puritani salafiști, singurul și cel mai important motiv. Iar în țările în care problema este mai gravă, persecuția s-a intensificat în ultimii doi ani.

Casa internațională catolică de ajutor a Bisericii în nevoie a lansat săptămâna trecută un raport de 191 de pagini, numit Persecutați și uitați, provocând comunitatea internațională să susțină libertatea religioasă.

Raportul consideră fuga creștinilor din Orientul Mijlociu un exod aproape de proporții biblice. Incidentele persecuției sunt acum neîncetate și din ce în ce mai grave: biserici arse, creștini siliți să se convertească, jafuri ale caselor creștine, răpiri și violuri ale fetelor creștine, propagandă anticreștină în media și din partea guvernelor, discriminare în școli și la locul de muncă.

Analist și susținător al libertății religioase de multă vreme, Liz Kendal povestește că atunci când acum 15 ani a început să monitorizeze violența religioasă raportam câte un atac ici și colo, de obicei când un militant venea și ataca misionarii. Acum vorbim despre pogromuri în care oamenii își măcelăresc vecinii fără milă cu macete. Kendal este directorul susținătorilor Credinței și libertății creștine cu sediul în Melbourne.

Faptul că vecinii se alătură sau conduc acte de violență este ceva nou și mai înfricoșător. Unul dintre lucrurile problematice în Siria nu sunt grupările aflate în legătură cu Al-Qaeda, ci că musulmanii le primesc și le încurajează. Pentru că vor ca vecinii creștini să plece, declară Kendal.

Persecuția poate fi un termen confuz. Atât creștinii cât și musulmanii din Occident l-au folosit pentru a se referi la discriminările care nu pun în pericol viața. Definiția cercetătorului american Charles Tieszen este însă una mai potrivită adică, orice acțiune nelegală de nivel mediu sau intens exercitată de forța ostilă, îndreptată împotriva oamenilor de altă religie cu diverse nivele de daune, în care identificarea religioasă a victimei este motivul principal.

Todd Johnson, de la centrul Gordon Conwell pentru studiul creștinismului global, estimează că 70 de milioane de creștini au murit pentru credința lor, dintre care 45 de milioane în secolul XX.

John Allen spune că această răspândire a violenței demografice este încă o industrie în creștere. Creștinii din ziua de astăzi sunt cei mai persecutați din punct de vedere religios la nivel global și această tendință este în creștere, suferința și nu doar martirizarea ci toate formele de intimidare și opresiune au atins cifre record.

Comisia SUA pentru libertatea religioasă internațională, care monitorizează persecuția religioasă și numele celor mai periculoși infractori într-un raport anual, enumeră 16 națiuni vinovate de infracțiuni organizate și excepțional de grave în raportul său din 2012.

Un singur grup a fost atacat în toate cele 16 națiuni: creștinii. (Țările sunt Birmania, China, Egipt, Eritreea, Iran, Irak, Nigeria, Coreea de Nord, Pakistan, Arabia Saudită, Sudan, Tadjikistan, Turcia, Turkmenistan, Uzbekistan, și Vietnam).

Open Doors enumeră 25 de țări ca fiind cele mai periculoase, dintre care 18 națiuni majoritar musulmane, șase în Asia, șapte în Africa, opt în Orientul Mijlociu și patru în fostul imperiu sovietic. Așa cum observă Allen, acest lucru indică un război mondial.

Orientul Mijlociu, leagănul și locul de naștere al creștinismului, ar putea fi golit de membrii creștini și de alte minorități religioase. În Irak, unde erau 1,5 milioane de creștini înainte de Războiul din Golf, nu au mai rămas în prezent mai mult de o zecime. Majoritatea au fugit dar nenumărate mii au fost asasinate.

Musulmanii sunt și ei osândiți prin alte țări: în Birmania budistă și Thailanda, în India hindusă, în China comunistă și în țările minoritar musulmane. Hindușii sunt persecutați în țările budiste, precum Sri Lanka.

Autoritățile iraniene, violente împotriva creștinilor sunt și mai înverșunate atunci când vine vorba de Baha’is. Persecuția pare o oportunitate egală până acum.

Și creștinii au făcut acte de violență, așa cum lumea a putut vedea în Rwanda, Congo și Iugoslavia în ultimii 20 de ani. Însă când vine vorba despre victime, ei sunt primii. De ce?

Purtătorul de cuvânt al Alianței Evanghelice Internaționale, Thomas Schirrmacher declară că se îmbină o serie de factori. Creștinismul este cea mai mare religie, astfel încât cifrele tind să fie mari și este în creștere majoră în locuri periculoase făcând grupurile stabilite să se simtă amenințate. Naționaliștii religioși tind să identifice creștinismul cu colonialismul Occidental. Creștinii, susținuți de rețele internaționale mai bune, tind să fie auziți mai tare atunci când își cer drepturile și democrația și atunci când condamnă corupția.

Dictatorii se tem ca nu cumva creștinii să nu le dea loialitatea absolută pe care o cer (de exemplu în Coreea de Nord, China sau Vietnam) în timp ce unii critici sugerează chiar că aceștia își provoacă singuri greutăți din cauza dispoziției de a întoarce și celălalt obraz: militanții musulmani ar fi putut fi mai precauți dacă și creștinii ar fi adoptat ideea bombelor sinucigașe.

De ce, la 1700 de ani de la Edictul din Milan, prin care Constantin dădea toleranță religioasă în Imperiul Roman, intoleranța religioasă este atât de acerbă? Câteva curente contradictorii s-au unit, printre care naționalismul religios tot mai mare, fundamentele islamice conduse în special de petro-dolarii Arabiei Saudite, victoria islamicilor împotriva Rusiei din Afganistan, de unde adepții Jihadului au plecat acasă cu ambițiile întărite, și pierderea influenței politice americane în urma crizei financiare mondiale.

Acestea au fost încurajate de apatia rușinoasă sau negarea liderilor Lumii Întâi. Când vine vorba despre politica seculară, victimele sunt prea creștine pentru a conta pentru puterile de stânga, cărora le este mai comod să atace ținta indubitabil legitimă dar mult mai mică a Israelului. Și sunt prea străine sau prea exotice pentru a fi luate în seamă de puterile de dreapta.

Secularizanții tind să îi vadă pe creștini drept cei care fac opresiuni și nu drept ținta acestora. Când aud despre persecuție se gândesc la istorie: la cruciade, la inchiziție, la războaiele religioase crude din Europa secolului XVII și la exploatarea colonială. Dar, așa cum observă John Allen astăzi nu trăim în paginile unei maculaturi a lui Dan Brown în care creștinii trimit asasini furioși să stabilească recorduri istorice. Mai degrabă, ei sunt cei care alungă asasinii trimiși de alții.

Acesta citează de asemenea doi factori care îi orbesc pe oameni. Creștinii din Occident pot să exagereze luptele cu care se confruntă într-un stat din ce în ce mai mult post-creștin, lucru care diminuează simpatia pentru creștinii aflați în pericol real. În al doilea rând, deținătorii puterii din Occident tind să subestimeze rolul pe care îl joacă religia în persecuțiile din Lumea a Treia, importanța sa ca factor declanșator.

Liz Kendal declară că a existat o perioadă scurtă de timp când SUA a ajutat prin legea libertății religioase. Introdusă în 1998, a funcționat bine timp de un deceniu, dar s-a prăbușit odată cu criza financiară din 2008 când influența economică a SUA s-a evaporat peste noapte și libertatea religioasă a fost imediat afectată, în special în China și Iran, declară aceasta.

Acum mănușile au fost aruncate. Persecuția fără consecințe legale este la ordinea zilei și nimeni nu o poate opri. America ar fi putut amenința cu sancțiuni și lucrurile să se liniștească, însă acele zile au apus.

Kendal este necruțătoare în ceea ce privește bisericile vestice, spunând că închid intenționat ochii: Bisericile vestice sunt atât de fericite făcând slujbe de sărbătoare încât nu vor să se împovăreze cu greutatea conștientizării acestui lucru (ceea ce se întâmplă cu frații lor). Pastorii simt că au obligația de a-i face pe credincioși să plece din biserică liniștiți.

Aceasta spune că bisericile trebuie să înceteze să mai aștepte soluții politice. Ajutorul nu o să apară de după deal și nu acolo ar trebui să își pună biserica nădejdea.

Pesimismul său este unul mare. Nu numai că persecuția religioasă este de neoprit în țările islamice și din lumea a treia ci acesta pătrunde și în vest, sub o formă diferită, spune ea.

Cardinalul Francis George, Arhiepiscopul catolic din Chicago a făcut o predicție asemănătoare în 2010: Mă aștept să mor țintuit la pat, urmașii mei în închisoare și urmașii lor vor muri martirizați în piața publică.

Și de ce mass-media Occidentală pierde imaginea de ansamblu? Asta e o întrebare de un milion de dolari iar eu nu știu răspunsul, spune Kendal. Aceasta sugerează că este un amestec de ignoranță a jurnaliștilor în ceea ce privește contextul istoric și politic al persecuției și al corectitudinii politice care nu le permite să îi critice pe musulmani de teamă să nu fie numiți rasiști sau islamofobi. E un subiect prea fierbinte pentru a fi gestionat.

Deschideți televizorul și veți vedea un reporter tânăr de la BBC trimis în Siria care spune că „acești militanți ai libertății luptă pentru democrație”. Și în spatele lui stau membri ai Jihadului cu bărbi lungi și stufoase care flutură un steag negru și care strigă „Allahu akbar” (mare este Dumnezeu) după ce taie gâturile oamenilor.

În cazul Birmaniei, spune Kendal, jurnaliștii occidentali cred în discuțiile regimului despre reformă și nu realizează că Aung San Suu Ky a fost redus la tăcere sau că ura religioasă a fost îndreptată împotriva minorităților etnice. În Sudan, regimul islamic duce o luptă declarată împotriva creștinilor din Africa care se află pe ultimele resurse de petrol ale țării. Este un genocid care se petrece chiar în fața ochilor noștri și noi nu vorbim despre el.

Paul Marshall, autorul cărții Unghiul mort – atunci când jurnaliștii nu înțeleg religia (în lb. en.: Blind Spot – When Journalists Don’t Get Religion), crede că un alt factor este acela că puțini dintre jurnaliști sunt creștini. Astfel tind să creadă că religia nu are niciun conținut intelectual, că este bazată pe emoție și simțire și că nu merită efortul să învățăm despre ea.

Marshall, membru al Institutului Hudson pentru libertate religioasă din Washington, spune că bisericile, la rândul lor, nu comunică prea eficient cu jurnaliștii. Este de asemenea ușor să trecem cu vederea faptul că oponenți precum Osama bin Laden au avut o perspectivă coerentă și inteligentă asupra lumii, chiar dacă noi nu suntem acord cu ea.

Între timp, creștinii s-ar putea consola puțin cu ideea că au fost avertizați, întrucât Mântuitorul Iisus Hristos spune în Evanghelia după Ioan: În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea. De Lucian Filip – Doxologia