Zamolxis: între legendă şi adevăr istoric

-fragment din volumul Pe urmele geto-dacilor, autor Valentin Roman, volum disponibil la comandă on-line, AICI

Locul central în panteonul zeităților traco-dacice este ocupat de Zamolxis (alte forme ale numelui fiind și Salmoxis, Zamolxis, Samolxis etc.). Porphyrios, încercând să explice etimologia numelui Zamolxis, este de părere că acesta ar proveni de la cuvântul trac zalmos, cu înțelesul de piele sau blană, explicație inspirată, probabil, de legenda potrivit căreia la nașterea sa ar fi fost înfășat într-o blană de urs.

Alte teorii cu privire la înțelesul numelui său pot fi regăsite şi la alţi autori, precum Matthäus Prätorius și Paul Kretschmer, care au avansat ipoteza legăturii dintre numele zeului dac și cuvântul trac zemelen (pământ), idee pornită de la o posibilă confuzie a lui Zamolxis cu zeul lituanian al pământului, Zameluks.

De asemenea, o altă variantă încă discutată ar fi cea a asocierii lui Zamolxis cu o zeitate solară. „Papyrus de Toura”, descoperit în 1941 la Toura, o localitate situată în apropiere de Cairo, menționează numele zeului geto-dac Zamolxis, atribuindu-i o origine scitică, această confuzie fiind întâlnită la mai mulți autori antici.

Hellanicus, contemporan mai tânăr cu Herodot, precizează în lucrarea „Obiceiuri barbare”: „Scitul, fiind robul lui Pitagora, întorcându-se la el în țară, a dat oamenilor învățături cu privire la nemurirea sufletului”.

De unii autori antici este considerat rege și mare preot, discipol al lui Pitagora și deținător al unor cunoștinţe care, la vremea respectivă, au făcut ca poporul său să-l zeifice după moarte. Primul autor antic care vorbește despre existența pământeană a lui Zamolxis este Herodot, acesta povestind cum zeul dac, pe când viețuia printre ai săi, i-a învățat pe aceștia despre nemurirea sufletului.

Lucian Blaga, (în „Getica”, Saeculum, revistă de filosofie, Sibiu, I, 4, 1943, pp. 3 – 24), vorbind despre nemurire la geto-daci, precizează: „Getul nu se ferește să cadă în luptă, deoarece pe calea aceasta el speră să obțină o nemurire a dubletului său corporal”.

Nemurirea îl preocupă nu atât ca un lucru de la sine înțeles, ci mai curând ca un ceva de dobândit pe o cale oarecare, unde totdeauna magia intervine într-un fel […] dacă nemurirea ar fi un atribut al «spiritului», o însușire firească, genuină a acestuia, n-ar mai fi nevoie de nicio magie farmacologică. Se pare, de altfel, că preoții geţi, ca și druizii la celți, erau impresionanți meșteri ai magiei”.

Atât de important se pare că era Zamolxis printre ceilalți daci încât vreme de trei ani, perioadă în care s-ar fi retras și ar fi locuit izolat în niște încăperi subpământene construite la porunca sa, poporul său l-ar fi jelit cerându-i reîntoarcere, lucru care s-a şi întâmplat în al patrulea an, povestește autorul grec.

Poveștile care au ajuns la noi susțin că acest loc ar fi, de fapt, Peșterea Polovragi de azi. Dispariția (ocultarea) şi reapariţia (epifania) au fost interpretate de omul de știință de astăzi ca semnul cel mai clar al unui ritual inițiatic; a coborî în Infern înseamnă a cunoaște „moartea inițiatică”, experiență necesară înainte de a întemeia un nou mod de existență (rege mesianic, profet, mag, legislator), arată Ioan Marius Grec, în lucrarea „Zamolxis sau religia geto-dacilor între mit și realitate”.

Un alt autor antic, şi anume Strabon, relatează că zeul dac ar fi trăit ca muritor cândva, fiind un discipol al lui Pitagora, de la care a preluat vaste cunoștinţe pe care le-a transmis unui grup de inițiați din țara sa odată cu întoarcerea în patria natală.

De asemenea, istorisiri despre el găsim și în lucrările lui Didor și Iordanes, ambii autori văzând în Zamolxis un reformator care, pe lângă normele morale impuse poporului său, a lăsat moștenire acestuia și un sistem de legi care, se pare, ar fi stat la baza amplei reforme sociale și morale din vremea lui Burebista și Deceneu.

Foarte clar în relatări cu privire la zeul geto-dac este și Iamblichus care afirmă că „Zamolxis le-a întocmit legile și a îndemnat la bărbăție pe concetățenii săi, convingându-i că sufletul este nemuritor, și pentru că i-a învățat pe geți aceste lucruri și le-a scris legile este socotit de ei ca cel mai mare dintre zei”.

Legătura dintre Zamolxis și Pitagora este amintită și de Hesychios din Alexandria care preia informația de la Herodot: „Despre acesta (Zamolxis), Herodot ne spune că grecii care locuiesc în jurul Pontului afirmă că a fost sclavul lui Pythagoras, că apoi a fost eliberat și s-a înapoiat cu corabia în ținuturile sale de baștină, unde a propagat învățături despre un trai mai înțelept decât cel al grecilor. A adus cu sine fruntași atenieni și i-a primit cât se poate de bine, spunând că nici el, nici discipolii săi nu vor muri”.

IMPORTANT! AJUTĂ ŞI TU LA CERCETAREA CULTURII CUCUTENI ŞI SPRIJINĂ DEMARAREA LUCRĂRILOR PE ŞANTIERUL ARHEOLOGIC DE LA HÂNDREŞTI. AFLĂ CUM, aici http://www.vatra-daciei.ro/proiectul-handresti/sustine-proiectul_handresti/

Mircea Eliade, în „Istoria credințelor și ideilor religioase”, volumul II, precizează că „grecii din Hellespont sau Herodot însuși integraseră tot ce aflaseră despre Zamolxis, despre doctrina și cultul său într-un orizont spiritual de structură pitagoriciană. Or, aceasta înseamnă că acest cult al zeului geto-dac comportă credința în imortalitatea sufletului și anumite rituri de tip inițiatic.

Dincolo de raționalismul și evhemerismul lui Herodot sau ale informatorilor săi, se ghicește caracterul misteric al cultului. Acesta este poate motivul pentru care Herodot ezită să dea amănunte (dacă, ceea ce nu e însă sigur, cei de la care aflase aceste lucruri i le spuseseră cu adevărat): discreția sa în legătură cu misterele este bine cunoscută. Însă Herodot recunoaște că el nu crede în istoria cu Zamolxis sclav al lui Pitagora și că, dimpotrivă, el e convins de anterioritatea daimonului get și acest detaliu este important”.

Religia geto-dacilor avea drept norme principale câteva elemente cu manifestări practice în cadrul cultului și al ritualurilor: credința în Zamolxis, resurecția ciclică a zeului suprem (concept asemănător unor credințe egiptene), ritualuri privind „imortalizarea” și inițierea.

De asemenea, se pare că muzica avea un rol important în practicile cu caracter religios. Un obicei religios atestat de o serie de autori era cel al sacrificării umane ritualice. Concret, o dată la câțiva ani (Herodot vorbește despre acest ritual ca fiind practicat din cinci în cinci ani) sau în preajma pericolelor, dacii alegeau un mesager, dintre tinerii considerați de înaltă ținută morală, căruia îi încredințau rugămințile către zeu, după care acesta, la finalul unei procesiuni, era aruncat în sulițe, moartea sa ușoară era un semn că zeul le-a ascultat rugile, în timp ce decesul în chinuri însemna că Zamolxis nu a primit jertfa.

Ritualul jertfei pare să aibă rădăcini în unele practici arhaice indo-europene care urmăreau obținerea, din partea zeităților, a unor semne de bunăvoință și ajutor în fața pericolelor, a calamităților naturale sau pentru a obține recolte bogate.

Zeitatea supremă, Zamolxis (chthonian) este adeseori confundată cu Gebeleizis (uranian), cel puțin în scrierile lui Herodot. În prezent, caracterul politeist cu tentă henoteistă al religiei geto-dacilor este susținut de tot mai mulți specialiști, monoteismul neavând o susținere științifică solidă, potrivit lui Ioan Marius Grec.

Alți autori sunt de părere că Zamolxis ar fi fost un mijlocitor între o zeitate care-l precedă ca timp și poporul geto-dac. Diodor din Sicilia afirma, cu privire la acest aspect, că „Zamolxis pretindea că și lui îi dăduse legile Hestia, zeitatea lor”.

Existența unei zeități supreme, alta în afară de Zamolxis, este susținută și de faptul că acesta din urmă îi învăța pe daci că o viață dusă după preceptele promovate de el asigura, după moarte, trecerea într-un loc în care spiritul celui decedat are parte de „toate bunătățile”, notează Herodot în „Istorii”, IV, 10 – 15, loc care este de așteptat să fi fost creat de o entitate spirituală superioară, şi nu de una materială, umană.

Strabon, la rândul său, arată că „Zamolxis, în cele din urmă, l-a înduplecat pe rege să împărtășească domnia cu el, întrucât este în stare să le vestească vrerile zeilor” („Geografia”, VII, 3, 5). Potrivit acestor teorii, Zamolxis ar putea fi privit mai degrabă ca un întemeietor al unei religii care propovăduia salvarea sufletelor după moartea fizică, asemeni lui Moise, nu ca zeitate.

De altfel, atributele lui Zamolxis, precum profet, mare preot, asociat la domnie, filosof, atestă caracterul uman superior, e drept, dar nu divin al acestuia. Analizând practicile religioase în lumea cunoscută la acea vreme, cercetătorii au sesizat multe elemente comune între religia geto-dacilor, unele particularități ale cultelor celtice, preceptele eseniene și elemente ale religiei egiptene.

Importanța lui Zamolxis în contextul religiilor antice este recunoscută de o serie de autori din vechime. Destul de clar este Diodor din Sicilia atunci când vorbește despre trei mari profeți ai omenirii: Zarathustra al perșilor, Zamolxis al geților şi Moise al evreilor. – Sursa: http://www.vatra-daciei.ro/

SUSȚINEȚI NATIONALISTI.RO:

ANUNȚ: Nationalisti.ro se confruntă cu CENZURA pe rețele sociale. Intrați direct pe site pentru a ne citi sau abonați-vă la canalul nostru de Telegram. Dacă doriți să ne sprijiniți prin PayPal, orice DONAȚIE este binevenită. Vă mulțumim!

DONEAZĂ MAI JOS PRIN REVOLUT:

sau prin PayPal: